Nullification of cassation appeals for failure to formulate legal grounds challenging state tort liability for criminal proceedings

Şedinţa publică din data de 16 iunie 2025

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia penală, la data de 31.12.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata sumei de minim 12.000.000 euro, maxim 200.000.000 euro, cu titlu de despăgubiri materiale pentru pierderile sale şi ale firmelor pe care le-a deţinut, B. de Modă, D. Agent de Asigurare, Lider Agent de Asigurare, B., E., F. S.R.L. şi alte firme, menţionând că solicită şi daune morale.

În drept, a indicat art. 1381 şi art. 1385 C. civ., art. 52 alin. (3) şi art. 134 din Constituţie, precum şi art. 96 din Legea nr. 303/2004.

Prin sentinţa penală din 23.01.2020 a Tribunalului Bucureşti, secţia penală a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Secţiilor civile ale Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 27.05.2020, sub nr. x/2019.

Prin încheierea din 14.08.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale procesuale (funcţionale) a secţiei civile, a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei penale şi, constatând ivit conflictul de competenţă, s-a dispus sesizarea Curţii de Apel Bucureşti în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 106/14.10.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a stabilit competenţa materială procesuală de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei civile a Tribunalului Bucureşti.

La termenul din data de 12.03.2021, reclamanta a depus cerere precizatoare, prin care a menţionat că, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, solicită:

I. constatarea răspunderii civile delictuale a Statului Român pentru nerespectarea dreptului constituţional şi convenţional de soluţionare a cauzelor într-un termen rezonabil şi pentru abuz de drept, întrucât Statul Român a continuat cercetarea sa penală timp de 13 ani fără probe şi pentru acoperirea de către pârât a greşelilor propriilor angajaţi (procurori şi poliţişti care au făcut cercetarea deficitară şi subalternii lor), dreptul pârâtului de a face cercetare penală fiind astfel deturnat de la scopul lui şi folosit în scopuri ilicite;

II. obligarea pârâtului la plata sumei de 119.000.000 euro cu titlu de daune materiale, reprezentând pierderile sale materiale, inclusiv ale firmelor B. de Moda S.A., D. Agent de Asigurare, Lider Agent de Asigurare, B., E., F. S.R.L., precum şi alte firme în afacerile pe care le avea la începutul declanşării procesului penal.

III. obligarea pârâţilor la plata sumei de 1.000.000 euro cu titlu de daune morale pentru afectarea stării de sănătate, a probităţii în afaceri, a situaţiei profesionale, a reputaţiei publice şi a demnităţii, toate datorate procesului penal indicat.

IV. obligarea pârâtului la plata dobânzii legale calculate asupra sumelor solicitate la capătul II si III de cerere, începând cu data formulării cererii de chemare în judecată şi până la plata efectivă, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a indicat dispoziţiile art. 20, art. 21 alin. (3) din Constituţia României, art. 6 si art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 15, art. 73, art. 1349, art. 1353, art. 1357, art. 1358, art. 1381, art. 1382, art. 1385, art. 1386 C. civ., precum şi art. 6 alin. (1) C. proc. civ.

Prin notele scrise, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, întrucât, în prezenta speţă, răspunderea Statului pentru fapta proprie nu poate fi analizată potrivit dreptului comun, pentru acest tip de raport juridic existând norme speciale, derogatorii şi prin urmare, prevalente, în virtutea principiului "specialia derogant generalibus".

La termenul din data de 25.11.2022, faţă de admiterea excepţiei litispendenţei în dosarul nr. x/2021 cu prezentul dosar, tribunalul a dispus repunerea cauzei pe rol.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 116/03.02.2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a luat act de renunţarea reclamantei la capătul de cerere având ca obiect daunele materiale, a respins, ca nefondată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 20.000 euro (echivalent în RON la data plăţii) cu titlu de daune morale, precum şi a dobânzii legale aferente, de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la momentul plăţii efective, urmând ca onorariul apărătorului din oficiu să se achite din fondurile Ministerului Justiţiei, în cuantum de 1.700 RON, către avocat G..

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 12.09.2023, sub nr. x/2023.

3. Decizia pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 756A/27.06.2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a constatat absenţa legăturii de litispendenţă între acest dosar (nr. iniţial x/2019) şi dosarul nr. x/2021, în ceea ce priveşte pretenţiile având ca obiect repararea prejudiciului material solicitat în legătură cu dosarul penal nr. x/2014, precum şi prejudiciul material şi moral solicitate în conexiune cu dosarul penal nr. x/2015.

A dispus restituirea dosarului nr. x/2021 către Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

A admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant cu privire la apelantul Statul Român.

A anulat apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 116/03.02.2023 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019, pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de apel.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinţei civile nr. 116/03.02.2023, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019.

A respins solicitarea de suplimentare a onorariului pentru avocat H., care a asigurat reprezentarea apelantei-reclamante în faţa Curţii de Apel Bucureşti prin admiterea cererii de ajutor public judiciar, faţă de dispoziţiile art. 2 alin. (1) pct. 2 lit. f) şi art. 2 alin. (3) din Protocolul tripartit UNBR-PICCJ-MJ din 08.02.2024.

4. Recursurile declarate în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta A. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.

4.1. Recursul declarat de reclamanta A.

- Prin cererea de recurs depusă în data de 3 octombrie 2024, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate cu menţinerea soluţiei privind daunele acordate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată primei instanţe, în raport cu prevederile art. 497 coroborate cu art. 480 alin. (3) C. proc. civ., iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate cu menţinerea soluţiei privind daunele acordate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Recurenta a susţinut că este greşită reţinerea primei instanţe cu privire la renunţarea sa la daunele materiale, în condiţiile în care partea nu a semnat cererea de renunţare şi nu a precizat expres în acest sens în şedinţa din 18.11.2022 când instanţa a rămas în pronunţare, iar după repunerea cauzei pe rol, nu a mai putut fi prezentă, din motive medicale, la ultima şi singura şedinţă, dar a trimis la dosar că nu renunţă la daunele morale. Renunţarea la daunele morale s-a efectuat de către avocatul din oficiu, fără a exista un mandat în acest sens.

Prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului cu privire la daunele materiale, motiv pentru care, în opinia părţii, se impune trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanţe.

De asemenea, ambele instanţe au încălcat principiul reparării integrale a prejudiciului, prevăzut de art. 1531 C. civ., făcând referire la decizia nr. 758/09.03.2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, unde s-a reţinut că prejudiciul suferit de creditor cuprinde atât pierderea efectiv suferită, cât şi beneficiul de care acesta este lipsit.

Pe fondul cauzei, recurenta a susţinut că decizia recurată încalcă principiile de drept, cu referire la dezlegările pe care instanţa de apel le-a dat şi la împrejurarea că instanţa de apel nu a admis probele solicitate de parte, mai exact proba cu expertiză.

Instanţa de apel nu a atras răspunderea pârâtului pentru fapta angajaţilor şi a reprezentanţilor săi, deşi s-a solicitat atragerea răspunderii statului pentru fapta lor şi nu atragerea răspunderii ca persoane fizice.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că au fost greşit aplicate dispoziţiile art. 1357 şi art. 1358 C. civ., cu privire la cuantumul daunelor morale, folosind drept criterii şi comparaţii indicate, or, instanţa de apel trebuia să se raporteze la probele administrate şi la circumstanţele cauzei.

Instanţa de apel şi prima instanţă au stabilit că fapta pârâtului este ilicită, dar fără a analiza particularitatea cauzei, limitându-se la o analiză generală fără a argumenta suficient şi în concret fapta ilicită, prejudiciul suferit şi circumstanţele cauzei.

Astfel, recurenta a solicitat casarea deciziei civile şi schimbarea în parte a hotărârii din apel cu privire la: (i) cuantumul daunelor morale care au fost admise pentru nerespectarea termenului rezonabil în sensul măririi acestui cuantum, (ii) neacordarea daunelor materiale şi (iii) susţinerea acuzaţiilor de rea-credinţă în ciuda probelor de nevinovăţie şi a abuzului de drept săvârşit de pârât.

Instanţele de fond au reţinut corect că sunt îndeplinite condiţiile impuse prin art. 998-999 C. civ. pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, că este îndeplinită condiţia existenţei unei fapte ilicite care să poată fi reţinută în sarcina pârâtului, dar nu a analizat acuzaţiile nedemne ale pârâtului cu acte falsificate şi susţinerea cu perseverenţă a acestor acuzaţii şi acte false.

Instanţa de apel, în opinia părţii, nu a evaluat corect daunele morale, fiind acordate într-un cuantum derizoriu pentru procesul penal, fără a se raporta concret la cauză şi la particularitatea ei, respectiv nu a reţinut corect prejudiciul suferit ca urmare a lipsei de analiză a tuturor motivelor de apel şi a cererii de chemare în judecată în raport cu probele administrate.

- Prin cererea precizatoare din 4 octombrie 2024, recurenta a solicitat admiterea recursului, aşa cum a fost formulat şi completat prin cererea precizatoare, casarea deciziei recurate şi a încheierilor de şedinţă, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., rejudecarea cauzei pe fond şi acordarea daunelor morale în cuantumul solicitat sau mărirea cuantumului şi acordarea daunelor materiale conform probelor sau în subsidiar trimiterea cauzei spre o nouă judecată către Curtea de Apel Bucureşti.

Recurenta a susţinut că decizia recurată este insuficient motivată sub aspectul analizării condiţiilor răspunderii civile delictuale, instanţa analizând doar prima condiţie, cea a faptei ilicite, deşi instanţa trebuia să prezinte motivele pentru care a apreciat îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale. A mai considerat că daunele acordate sunt derizorii, ceea ce denotă că decizia este insuficient motivată, iar această împrejurare echivalează cu o nemotivare, care o privează pe parte de un grad de jurisdicţie, etapa procesuală a apelului, iar dreptul său la un proces echitabil fiind încălcat pentru că instanţa nu a redat dispoziţiile legale în baza cărora a dispus admiterea apelului.

Circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta a invocat nesocotirea de către instanţa de apel a autorităţii de lucru judecat a deciziei penale nr. 718/27.06.2018 şi a deciziei penale nr. 212/2019 a Curţii de Apel Bucureşti.

În referire la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 998 - art. 1003 C. proc. civ. de la 1865, apreciind că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv că nu există fapta ilicită a pârâtului cu privire la abuzul de drept, deşi era dovedită cu înscrisurile de la dosar.

Cu privire la abuzul de drept al pârâtului, recurenta a arătat că nu este vorba despre exerciţiul unui drept constituţional de cercetare al organelor penale, aşa cum a interpretat greşit instanţa de apel, fiind "o interpretare eronată a instanţei de apel atât a prevederilor privind răspunderea civilă delictuală şi a art. 1000 alin. (3) C. civ. de la 1864, cât şi a dispoziţiilor constituţionale pe care le-a redat în considerentele hotărârii recurate cu privire la abuzul de drept, care nu a fost exercitat în limitele legale, ci contrar bunei-credinţe şi în scopul de a distruge cariera recurentei."

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a considerat că instanţa de apel a depăşit limitele învestirii, "nici la fond şi nici în apel nu s-a reţinut fapta comitentului, deşi acest aspect nu a fost atacat de intimatul pârât prin întâmpinare", "s-a acordat intimatului pârât mai mult decât a pretins", încălcând astfel principiul contradictorialităţii.

A mai susţinut recurenta că decizia este nelegală şi trebuie casată în parte şi pentru faptul nesoluţionării cererii de recuzare a procurorului, fiind încălcate dispoziţiile art. 49 alin. (2) C. proc. civ., dar şi pentru aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 451 şi art. 453 C. proc. civ., instanţa reţinând că suma de 1507 RON este proporţională şi trebuie acordată avocatului din oficiu.

- Prin cererea de completare a recursului din 7 octombrie 2024, recurenta a invocat, faţă de solicitarea pârâtului de constatare ca prescrisă a acţiunii, autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 558/14.04.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2019, fiind identitate de părţi, obiect şi cauză. Pe fondul cauzei, recurenta a arătat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale aspect care se regăseşte în chiar considerentele hotărârilor penale de achitare.

În continuare, recurenta a făcut referire la hotărârile penale de achitare pronunţate în dosarul penal nr. x/2015* şi la acuzaţia penală formulată abuziv, arătând că fapta ilicită se materializează în forma abuzului de drept, un drept care a fost exercitat cu rea-credinţă şi deturnat de la scopul lui, respectiv folosit în scopuri ilicite de către pârât pentru a-şi ascunde propriile nereguli.

Cu privire la daunele morale, recurenta a arătat că practica judiciară a evidenţiat că nu există criterii precise pentru cuantificarea daunelor morale, iar pentru prejudiciul pretins în acest scop, partea trebuie să demonstreze doar fapta ilicită, aceasta fiind pe deplin conturată în cauză. Întrucât temeiul răspunderii civile delictuale în prezenta cauză este guvernat de răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, recurenta a opinat că vinovăţia nu reprezintă o condiţie pentru admiterea pretenţiilor sale, condiţie care oricum este întrunită.

- Prin cea de-a doua completare a recursului din 7 octombrie 2024, recurenta a precizat că temeiul de drept invocat pentru durata nerezonabilă a procesului penal este angajarea răspunderii civile obiective a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, prin prisma dispoziţiilor art. 6 şi 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.

Astfel, recurenta a solicitat angajarea răspunderii obiective a Statului Român, întrucât vinovăţia pârâtului este irelevantă pentru angajarea acestui tip de răspundere. În acest sens, recurenta a făcut referire la trei hotărâri invocate cu titlu de practică judiciară pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Oradea şi Curtea de Apel Cluj, în speţe similare.

4.2. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor

Prin cererea de recurs, întemeiată pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea pe fond a apelului declarat de acesta.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul-pârât a arătat că, în dosarul nr. x/2019, DGRFP Bucureşti a primit, din partea Ministerului Finanţelor, mandatul nr. x/10.08.2023, în vederea declarării căii de atac a apelului împotriva sentinţei civile nr. 116/03.02.2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în numele pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, mandat care a fost menţionat în cuprinsul apelului.

Prin încheierea din 28.02.2024, instanţa de apel a dispus emiterea unei adrese către Ministerul Finanţelor- Direcţia Generală Juridică, solicitând depunerea mandatului sus-menţionat la dosarul cauzei, care s-a conformat solicitării, făcând dovada dreptului DGRFP Bucureşti de reprezentant în cauză al pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi mai ales dreptul de a declara apel în numele acestuia.

Cu toate acestea, instanţa de apel a apreciat că această dovadă nu ar fi fost făcută, argumentând în sensul că, în cuprinsul mandatului, nu ar fi fost completate rubricile privind obiectul cauzei şi numele consilierului juridic care urma să reprezinte Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

A mai arătat că prin Ordinul Ministrului Finanţelor nr. 1642/24.05.2023, a fost aprobată Ediţia 1, Revizia 1 a Procedurii Operaţionale PO-05.03 privind modul de instrumentare a cauzelor având ca obiect erori judiciare/răspundere civilă delictuală, care prevede, în situaţia cauzelor având ca obiect erori judiciare/răspundere civilă delictuală aflate pe rolul instanţelor din Bucureşti, competenţa exclusivă de instrumentare a Structurii Juridice din cadrul DGRFP Bucureşti.

Pe cale de consecinţă, toate cauzele care fac parte din categoria menţionată, precum cea de faţă, au fost preluate spre instrumentare de Structura Juridică din cadrul DGRFP Bucureşti, aceasta declarând şi căile de atac în cauzele instrumentate anterior de Direcţia Generală Juridică din cadrul Ministerului Finanţelor.

Prin urmare, de la data aprobării Ordinului MF nr. 1642/24.05.2023, Direcţia Generală Juridică nu mai avea competenţa de a instrumenta aceste cauze, respectiv de a exercita căile de atac.

Or, în cauză, mandatul acordat DGRFP Bucureşti este din 10.08.2023, fiind ulterior ordinului indicat, ceea ce conduce la concluzia existenţei dreptului DGRFP Bucureşti de a reprezenta Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi, implicit, a dreptului Directorului Executiv Juridic de a semna actele procedurale, inclusiv căile de atac, aşa cum reiese din art. 21 alin. (6) din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a DGRFP Bucureşti, anexă la Ordinul Preşedintelui A.N.A.F. nr. 786/21.04.2022.

5. Apărările formulate în cauză

Nu au fost formulate întâmpinări în cauză.

În 5.03.2025, recurenta-reclamantă a depus note scrise, prin care a solicitat admiterea recursului propriu şi respingerea recursului declarat de pârât şi a excepţiilor invocate de acesta, arătând că nu este incidentă autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 2029/16.12.2020 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi nici excepţia prescripţiei dreptului la acţiune raportat la art. 541 alin. (2) C. proc. pen., întrucât acţiunea nu a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 538-539 C. proc. pen.. A mai solicitat să se constate răspunderea civilă delictuală a Statului Român pentru nerespectarea dreptului constituţional şi convenţional de soluţionare a cauzelor în termen rezonabil şi pentru abuzul de drept, mai exact pentru continuarea cercetării penale timp de 13 ani fără probe, precum şi obligarea pârâtului la plata unei sume mai mari a daunelor morale şi admiterea sumei cerute cu titlu de daune materiale.

În 15.06.2025, recurenta-reclamantă a depus note scrise cu privire la recursul declarat de recurentul-pârât, solicitând respingerea recursului, ca inadmisibil, pe motiv că nu se poate declara recurs împotriva unei încheieri de anulare a apelului pentru vicii de reprezentare, deoarece nu este o hotărâre care tranşează fondul cauzei.

În 16.06.2025, recurenta-reclamantă a depus concluzii scrise cu privire la recursul său şi la recursul declarat de recurentul-pârât.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

II. 1. Examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantă, invocată din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) prin raportare la cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ., "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

Totodată potrivit dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare expres şi limitativ prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, se observă că neîncadrarea criticilor din recurs în motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege este sancţionată cu nulitatea cererii de recurs.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă şi din cuprinsul dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, în etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situaţiei de fapt, rămân în atribuţia exclusivă a instanţelor de fond, ca instanţe devolutive.

În raport de aceste consideraţii, se constată că, deşi cererea de recurs a fost întemeiată formal pe motivele de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., criticile din cererea de recurs vizează aspecte ce ţin de netemeinicia hotărârii atacate, iar nu de nelegalitatea acesteia.

Astfel, în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat formal aplicarea greşită a prevederilor art. 1531 C. civ. privind principiul reparării integrale a prejudiciului, făcând referire la decizia de speţă nr. 758/09.03.2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Aceasta întrucât, argumentele prezentate nu se circumscriu unor veritabile critici de nelegalitate care să poată fi subsumate motivului de recurs invocat sau unui alt motiv dintre cele expres şi exhaustiv prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pentru că partea a criticat modul în care instanţele de fond au administrat şi apreciat probatoriul în cauză, susţinând că instanţa de apel nu a admis probele solicitate de parte, mai exact proba cu expertiză.

Or, procedând astfel, recurenta omite faptul că plenitudinea de apreciere în ceea ce priveşte oportunitatea administrării probelor în proces, din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, revine exclusiv instanţelor fondului, nefiind permisă reinterpretarea probatoriului, prin reevaluarea cadrului factual, de către instanţa de recurs.

În ceea ce priveşte referirea recurentei la decizia de speţă a instanţei supreme şi la celelalte trei decizii indicate în cea de-a doua cerere de completare a motivelor de recurs din 7.10.2024, Înalta Curte reţine că nu este în măsură să contureze o altă dezlegare în cauză, din moment ce jurisprudenţa nu constituie izvor de drept, în conformitate cu prevederile art. 1 C. civ., instanţele fiind ţinute doar de acele decizii ale Înaltei Curţi pronunţate în mecanismele de unificare a practicii judiciare (reprezentate de recursul în interesul legii şi sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), respectiv de hotărârile instanţei de contencios constituţional, acte jurisdicţionale care fac, totodată, obiectul publicării în Monitorul Oficial.

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că este greşită reţinerea instanţei de apel privind renunţarea la daunele materiale solicitate, pretinzând că renunţarea a fost susţinută doar de avocatul desemnat din oficiu, fără acordul său în acest sens.

Această critică a fost invocată şi în faţa instanţei de apel, care a analizat-o şi a constatat că reclamanta a precizat, în mod repetitiv, atât personal, cât şi prin intermediul avocatului său, că renunţă la judecarea capătului de cerere referitor la daunele materiale, astfel că a apreciat ca fiind corect reţinute limitele învestirii de către prima instanţă, iar suplimentarea în apel nu este posibilă în lumina dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că în apel nu pot fi formulate cereri noi şi nu se poate reveni asupra manifestării de voinţă făcute în faţa primei instanţe, care este un act unilateral irevocabil, valorificat concret de către prima instanţă.

Prin pretinsa critică de nelegalitate, recurenta a susţinut că nu a renunţat la daunele materiale şi nu a dat un mandat în acest sens avocatului său desemnat din oficiu, fără a se referi la argumentele expuse de instanţa de apel sub acest aspect, în sensul că partea, atât personal, cât şi prin intermeniul apărătorului, a precizat expres că renunţă la capătul de cerere privind daunele materiale, renunţare asupra căreia nu se poate reveni.

Cu privire la daunele morale, Înalta Curte constată că ceea ce critică de fapt recurenta-reclamantă este cuantumul acordat de prima instanţă şi confirmat de către intanţa de apel, partea considerând că instanţa a folosit criterii şi comparaţii indicate, or, de fapt, trebuia să se raporteze la probele administrate şi la circumstanţele cauzei, solicitând expres majorarea cuantumului despăgubirilor morale ce i-au fost încuviinţate.

În atare situaţie, instanţa de recurs reţine că acest cuantum al daunelor morale, stabilit de instanţele de fond, conform circumstanţelor particulare ale cauzei, reprezintă o chestiune de temeinicie, nu de nelegalitate a hotărârii atacate, necenzurabilă în recurs.

Astfel, critica prin care recurenta urmăreşte redimensionarea cuantumului prejudiciului moral reprezintă o chestiune ce nu poate face obiectul prezentei căi extraordinare de atac, în care se cercetează doar conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, analiza aspectelor de netemeinicie fiind atributul exclusiv al instanţelor devolutive.

Înalta Curte constată că, deşi, în mod aparent, recurenta susţine aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material, în justificarea criticii privind cuantumul daunelor morale, în realitate reţinerea criticilor arătate ar implica o reevaluare a situaţiei de fapt stabilite de instanţa de prim control judiciar şi o reanalizare a probelor administrate, operaţiune improprie căii extraordinare de atac a recursului, astfel cum rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., de vreme ce judecata acestuia presupune realizarea controlului judiciar de către instanţa superioară celei care a pronunţat decizia în apel, instanţă care nu rejudecă fondul pricinii, ci verifică, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, aceasta putând fi exercitată doar pentru motivele arătate de lege, iar stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei de fond sau de apel din perspectiva caracterului devolutiv al apelului.

În acelaşi registru se înscriu şi susţinerile referitoare la existenţa unui eventual viciu de motivare a deciziei atacate, nefiind subsumabile motivului de casare invocat (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), dată fiind lipsa indicării, în concret, a chestiunilor litigioase determinante rămase în afara analizei instanţei de rejudecare.

Faptul că recurenta a susţinut că decizia recurată este insuficient motivată, pentru că instanţa de apel a analizat doar condiţia faptei ilicite şi nu a prezentat motivele pentru care a apreciat îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, iar daunele morale acordate sunt, în opinia sa, într-un cuantum derizoriu, nu echivalează cu formularea unei critici de nelegalitate cu privire la eventuale carenţe ale considerentelor deciziei atacate, cât timp motivul de recurs invocat implică arătarea propriu-zisă a greşelilor anume imputate instanţei de apel din această perspectivă.

În realitate, susţinerile recurentei sunt contradictorii, pe de o parte arată că instanţa de apel a analizat doar condiţia faptei ilicite, pe de altă parte precizează că instanţa a considerat ca fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, iar partea urmăreşte, în mod nepermis, devoluţiunea cauzei în ansamblul său, în vederea restabilirii situaţiei de fapt.

Tot în aceeaşi manieră inadecvată procedural este şi susţinerea relativă la neanalizarea de către instanţa de apel a răspunderii comitentului (Statul Român) pentru fapta prepusului (angajaţi ai statului care au instrumentat dosarul penal în care a fost cercetată şi ulterior achitată reclamanta), pentru că, raportat la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, rezultă că partea a solicitat angajarea răspunderii obiective a Statului Român, cum de altfel chiar aceasta a precizat prin cererile ulterioare de completare a motivelor de recurs. În acest sens, nu se poate imputa instanţelor de fond neanalizarea acestui tip de răspundere civilă, în condiţiile în care instanţele sunt ţinute de limitele învestirii, care sunt trasate chiar de către reclamant, astfel că nu se poate reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., indicat de reclamantă.

Nu se poate reţine nici că instanţa de apel ar fi încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei penale nr. 718/27.06.2018 a Tribunalului Dâmboviţa, a deciziei penale nr. 212/14.02.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi a sentinţei penale de achitare nr. 503/29.0.2017 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti, întrucât această critică nu este aptă a învesti în mod corespunzător instanţa de recurs, nefiind suficientă simpla menţiune că s-ar fi încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale, fiind necesară o dezvoltare a criticii formulate.

Contrar exigenţelor de motivare a recursului prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., recurenta a înţeles să invoce conceptul juridic de "autoritate de lucru judecat", precizând doar că "instanţa de apel a nesocotit ce s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat prin decizia penală nr. 718/27.06.2018, elementele răspunderii civile delictuale ce incumbă intimatului rezultă, cu precădere, din înseşi considerentele şi din dispozitivul deciziei, rămasă definitivă pe aceste considerente, şi din decizia penală nr. 212/A/2019 a Curţii de Apel Bucureşti. Astfel, considerentele deciziilor penale şi ale sentinţei penale nr. 503/29.06.2017 se impun cu autoritate de lucru judecat", fără a argumenta şi demonstra premisele existenţei unei contrarietăţi între decizia recurată şi hotărârile penale invocate ca fiind opuse, care să confere posibilitatea unei verificări jurisdicţionale din această perspectivă.

Aşadar, indicarea în mod formal a unor principii sau norme juridice pretins încălcate, fără a le susţine în concret prin argumente de nelegalitate a deciziei recurate şi numai ca o consecinţă a criticilor de netemeinicie, nu poate complini lipsurile menţionate, mai ales în situaţia în care scopul urmărit de recurentă este majorarea daunelor morale, iar instanţa de apel şi-a motivat hotărârea sub aspectul stabilirii cuantumului daunelor morale acordate, prin considerente ce reflectă modalitatea de evaluare a despăgubirilor ţinând seama de criteriile reliefate de jurisprudenţa în materie şi doctrină, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, aşa cum au fost evidenţiate în cuprinsul deciziei recurate şi care nu au fost combătute prin critici concrete de nelegalitate.

Nici susţinerile recurentei privind abuzul de drept săvârşit de pârât cu ocazia soluţionării dosarelor penale ori modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei de către instanţa penală (inclusiv autoritatea de lucru judecat a deciziei 558/14.04.2022 a Curţii de Apel Bucureşti invocată în combaterea excepţiei prescripţiei acţiunii solicitate de pârât) nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate, întrucât, aşa cum a observat instanţa de apel, reprezintă pretinse nereguli procedurale săvârşite în cadrul dosarului penal şi, nefăcând parte din obiectul învestirii în prezenta cauză, cadrul procesual nu permite o astfel de analiză. Oricum, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât, a fost respinsă prin sentinţa primei instanţe, soluţie menţinută prin decizia recurată, prin urmare soluţia îi este favorabilă recurentei-reclamante, atât timp cât cererea s-a constatat a fi introdusă în termenul legal şi a fost soluţionată pe fond.

Nu reprezintă o critică de nelegalitate nici susţinerea referitoare la aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 451 şi art. 453 C. proc. civ. în referire la stabilirea onorariului pentru avocatul desemnat din oficiu. Cu toate că instanţa de apel a justificat respingerea solicitării de majorare a onorariului cuvenit avocatului desemnat din oficiu, pe motiv că a fost atinsă limita maximă prevăzută prin art. 2 alin. (1) pct. 2 lit. f) şi art. 2 alin. (3) din Protocolul tripartit UNBR-PICCJ-MJ din 08.02.2024, recurenta nu a formulat critica prin raportare la aceste considerente şi la temeiul de drept indicat de către instanţă, ci a argumentat succint că dispoziţiile procedural indicate au fost aplicate greşit de către instanţa de apel.

Înalta Curte reţine că recursul, spre deosebire de apel, este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată doar pentru motive de nelegalitate, fiind necesar a fi prezentate în concret criticile aduse deciziei recurate sub sancţiunea nulităţii, nefiind astfel suficientă prezentarea situaţiei de fapt şi a argumentelor prezentate în cuprinsul cererilor depuse în primă instanţă şi în apel.

A mai susţinut recurenta, în aceeaşi manieră, că decizia atacată este nelegală şi pentru faptul nesoluţionării cererii de recuzare a procurorului, fiind încălcate dispoziţiile art. 49 alin. (2) C. proc. civ. şi că "încheierea de şedinţă din …. trebuie, de asemenea, casată."

Din cuprinsul încheierii de dezbateri din 26.06.2024 reiese că instanţa de apel a pus în discuţia părţilor excepţia netimbrării cererii de recuzare, chiar apărătorul reclamantei solicitând admiterea excepţiei şi precizând că, în urma discuţiilor telefonice purtate cu reclamanta, aceasta are o problemă medicală şi că nu mai susţine cererea de recuzare, pentru că l-a confundat pe procurorul I. cu un alt procuror care a pus concluzii într-un dosar în care apelanta-reclamantă a fost cercetată la Curtea de Apel Bucureşti.

Prin încheierea din 27.06.2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia netimbrării cererii de recuzare formulate de reclamantă şi, în consecinţă, a anulat, ca netimbrată, cererea.

Prevederile art. 53 C. proc. civ. ofereau posibilitatea reclamantei de a ataca încheierea prin care a fost soluţionată cererea de recuzare, odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza, însă obiectul recursului, aşa cum a fost stabilit de către recurentă, este reprezentat doar de decizia nr. 756A/27.06.2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Date fiind cele arătate anterior, se constată că modalitatea de formulare a susţinerilor din cuprinsul memoriului de recurs nu permite verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în lipsa unor critici subsumabile prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la argumentele instanţei de apel, conform celor expuse anterior.

Aşadar, în raport cu scopul recursului, instituit de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., se observă că recurenta a omis să formuleze critici de nelegalitate cu privire la considerentele deciziei atacate.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 756A din 27 iunie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

II.2. Cu privire la recursul declarat de pârât, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prealabil, instanţa de recurs observă că, în calea de atac a recursului, recurenta-reclamantă a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de pârât, motivat de faptul că nu se poate declara această cale de atac împotriva unei încheieri de anulare a apelului pentru vicii de reprezentare, deoarece nu este o hotărâre care tranşează fondul cauzei.

Înalta Curte, raportat la obiectul cererii care se circumscrie cererilor evaluabile în bani, reţine că pârâtul are deschisă calea de atac a recursului împotriva soluţiei de anulare a apelului pentru lipsa dovezii de reprezentant, dispusă prin decizia recurată, iar nu printr-o încheiere de şedinţă aşa cum eronat susţine recurenta-reclamantă.

Chiar şi în ipoteza în care această măsură ar fi fost constatată printr-o încheiere de şedinţă, dispoziţiile art. 248 alin. (5) C. proc. civ. ar fi permis părţii atacarea respectivei încheieri ce soluţiona excepţia, odată cu fondul cauzei.

Prin urmare, faţă de natura pretenţiei deduse judecăţii, Înalta Curte reţine că aceasta se circumscrie dispoziţiilor prevăzute de art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1 C. proc. civ. şi având în vedere prevederile art. 483 alin. (1) C. proc. civ., rezultă că decizia civilă recurată are deschisă calea de atac a recursului, aşadar nu se poate reţine inadmisibilitatea recursului declarat de pârât, cum pretinde recurenta-reclamantă.

Analizând, în continuare, recursul declarat de recurentul-pârât, Înalta Curte constată că cererea nu cuprinde critici concrete de nelegalitate cu referire la raţionamentul instanţei de apel expus în justificarea soluţiei de admitere a excepţiei lipsei dovezii de reprezentant a semnatarului cererii de apel.

Din cuprinsul deciziei recurate reise că instanţa de apel, prin raportare la dispoziţiile art. 85 alin. (3) C. proc. civ., a admis excepţia lipsei dovezii de reprezentant a semnatarului cererii de apel formulate de pârât, reţinând, în esenţă, că persoana care a semnat calea de atac nu justifică calitatea de reprezentant, iar împrejurarea că semnătura de pe cererea de apel este atribuită unui director executiv juridic nu atrage automat legalitatea mandatului afirmat, din moment ce nu este justificată omisiunea de completare a rubricilor mandatului scris şi nici o preluare de jure a mandatului dat unui director anterior de către persoana desemnată ulterior în acestă funcţie.

Prin cererea de recurs, pretinzând nelegalitatea deciziei din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a indicat procedura operaţională privind modul de intrumentare a cauzelor având ca obiect erori judiciare/răspundere civilă delictuală, arătând că sunt în exclusiva instrumentare a Structurii juridice din cadrul DGRFP Bucureşti, care declară căile de atac şi în cauzele instrumentate anterior de către Direcţia Generală Juridică din cadrul Ministerului Finanţelor, iar după adoptarea Ordinului MF nr. 1642/24.05.2023, acestă din urmă direcţie nu mai avea competenţa de a instrumenta astfel de cauze, mandatul acordat către DGRFP Bucureşti fiind ulterior acestui ordin, sens în care avea competenţa de a reprezenta Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, iar Directorul Executiv juridic de a semna actele procedurale, inclusiv căile de atac, aşa cum reiese din cuprinsul art. 21 alin. (6) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a DGRFP Bucureşti, anexă la Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 786/2022.

Astfel, Înalta Curte observă că este formală invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în condiţiile în care recurentul-pârât nu a combătut aspectele dezlegate de instanţa de apel odată cu soluţionarea excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de apel, ci s-a limitat la a se referi la mandatul pe care Ministerul Finanţelor l-a acordat către DGRFP Bucureşti, şi nu la mandatul dat de această din urmă direcţie semnatarului cererii de apel, acest ultim aspect fiind, în concret, analizat de către instanţa de apel atunci când a dispus soluţia de anulare a căii de atac declarate de pârât.

Invocarea de către recurentul-pârât a împrejurării că s-a dovedit calitatea Direcţiei GRFP Bucureşti de reprezentant în cauză al pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, precum şi dreptul de a declara apel, nu constituie o critică de nelegalitate care să răstoarne raţionamentul instanţei de apel, întrucât instanţa nu a contestat mandatul de reprezentare dat acestei direcţii, iar soluţia de anulare a fost determinată de lipsa dovezii calităţii de reprezentant al pârâtului, a semnatarului cererii de apel, semnarea cererii de apel de către directorul executiv neînsemnând automat legalitatea mandatului afirmat, în condiţiile în care nu este justificată omisiunea completării rubricilor mandatului scris.

De asemenea, în aceeaşi manieră inadecvată procedural este formulată şi susţinerea recurentului-pârât în sensul că instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor "lipsa dovezii calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de apel"; aceasta întrucât, aspectul contrar celor pretinse de recurent reiese din încheierea de dezbateri din 26.06.2024, când părţile prezente au pus concluzii, mai exact reprezentantul Ministerului Public şi apărătorul reclamantei, lipsă fiind pârâtul.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că susţinerile recurentului nu se raportează la statuările instanţei de apel, fiind situate în afara cadrului legal stabilit de prevederile art. 488 C. proc. civ., astfel că nu pot fi valorificate în analiza specifică recursului, cale extraordinară de atac ce presupune, pe de o parte, o motivare subsumată cazurilor expres şi limitativ prevăzute de textul legal menţionat, iar, pe de altă parte, o combatere argumentată corespunzător a dezlegărilor jurisdicţionale date de către instanţa a cărei hotărâre este supusă controlului de legalitate.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva deciziei nr. 756A din 27 iunie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nule recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva deciziei nr. 756A din 27 iunie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 iunie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.