Cassation appeal dismissed: no liability for delayed issuance of property compensation decision under Law 165/2013

Şedinţa publică din data de 12 iunie 2025

Asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor (C.N.C.I.), a solicitat obligarea pârâtei: la plata sumei de 275.794,07 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul material cauzat reclamantului prin nesoluţionarea în termenul legal a dosarului de despăgubiri, cu privire la imobilul preluat abuziv din Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 2.600 mp şi construcţie demolată de 162,57 mp, constând în dobânzile legale penalizatoare, calculate de la datele la care obligaţia de plată a despăgubirilor ar fi fost exigibilă dacă pârâta CNCI şi-ar fi respectat obligaţiile legale, respectiv de la 28.12.2019 (prima tranşă de plată), 28.12.2020 (a doua tranşă de plata), 28.12.2021 (a treia tranşă de plată), 28.12.2022 (a patra tranşă de plată) şi de la 28.12.2023 (a cincea tranşă de plată), până la achitarea integrală a sumei de 5.332.324 RON - indicată în Decizia de compensare nr. 454761/11.01.2022, despăgubiri calculate provizoriu până la data prezentei cereri (21.02.2023); la plata sumei de 245.965 RON, reprezentând echivalentul în RON al sumei de 50.000 euro la cursul BNR de 1 Euro/4,91 RON la data de 21.02.2023, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului prin neîndeplinirea atribuţiilor conform art. 34 din Legea nr. 165/2013, în sensul nerespectării obligaţiei de soluţionare în termen legal a dosarului de despăgubiri, cu privire la imobilul sus-menţionat.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă

Prin sentinţa nr. 275 din 14 martie 2024, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor (C.N.C.I.); a obligat pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 2.000 RON, cu titlu de despăgubiri morale; a respins capătul 1 de cerere, ca neîntemeiat.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia nr. 876 din 19 septembrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 275 din 14 martie 2024, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, ca nefondat; a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor împotriva aceleiaşi sentinţe; a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 876 din 19 septembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurentul susţine că un prim motiv de nelegalitate îl constituie nemotivarea hotărârii recurate decurgând din neanalizarea efectivă a criticilor care vizau nemotivarea hotărârii instanţei de fond.

Susţine că formularea unor considerente de ordin general nu poate ţine locul răspunsurilor concrete, absolut necesare, la criticile din apel care vizau neanalizarea de către instanţa de fond a unor motive esenţiale cu care a fost învestită.

Arată că, deşi la pct. I (2) din motivele de apel a arătat că reclamantului i-a fost recunoscută o speranţă legitimă ca bun în sensul art. 1 al Protocolului adiţional nr. 1 din CEDO, nu au fost deloc analizate aceste susţineri şi nici referirile ample la jurisprudenţa CEDO relevantă, care demonstrează fără putinţă de tăgadă că prin pronunţarea sentinţei civile nr. 1270/2011, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 449/2012, reclamantului i-a fost recunoscută speranţa legitimă la obţinerea efectivă a măsurilor reparatorii prevăzute de lege.

Învederează că instanţa de apel nu a analizat nici motivul de apel referitor la efectul declarativ al hotărârilor judecătoreşti pronunţate în anii 2020 si 2021, prin care, constatându-se nerespectarea culpabilă de către C.N.C.I. a obligaţiei de emitere a deciziei de compensare prin puncte în termenul de 60 de luni prevăzut de art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, instanţele de judecată au stabilit numărul de puncte de compensare.

Recurentul afirmă că un al doilea aspect de nelegalitate îl constituie neanalizarea unor critici esenţiale formulate prin apel. În acest sens, arată că în considerentele hotărârii recurate nu sunt analizate, în mod efectiv, criticile care vizează ignorarea de către instanţa de fond a faptului că, de la data pronunţării deciziei civile nr. 449 din 13 martie 2012, reclamantului îi este recunoscută o speranţă legitimă pentru obţinerea, în mod efectiv, a reparaţiei patrimoniale.

Mai afirmă că hotărârea instanţei de apel ignoră apărările formulate în ceea ce priveşte speranţa legitimă a reclamantului de a obţine o despăgubire efectivă, speranţă care s-a născut odată cu pronunţarea hotărârii judecătoreşti definitive. Această speranţă legitimă, fiind consacrată în jurisprudenţa consolidată a Curţii Europene a Drepturilor Omului ca fiind un veritabil bun în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional la nr. 1 la CEDO, se bucură de protecţia juridică şi de toate garanţiile conferite de Convenţie.

Un al treilea aspect esenţial invocat de reclamant şi neanalizat de instanţa de apel îl reprezintă consecinţele care decurg din caracterul imperativ al termenului de 60 luni prevăzut de dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 165/2013, prin raportare la considerentele decizorii obligatorii conţinute de punctele 226 şi 234 din Hotărârea B. contra României, care impun necesitatea implementării în dreptul intern a unor termene constrângătoare pentru finalizarea procedurii de acordare a despăgubirilor.

Al patrulea aspect neanalizat priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 13 CEDO, prin respingerea de plano a aplicabilităţii setului de reguli specifice răspunderii civile delictuale, în condiţiile în care este evidentă pierderea patrimonială suferită de persoana îndreptăţită prin nerespectarea de către pârâtă a obligaţiei de emitere a deciziei de compensare în termenul imperativ prevăzut de dispoziţiile art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, prejudiciu constând în imposibilitatea utilizării sumelor de bani cuvenite drept compensare de la momentul la care ar fi trebuit să devină exigibilă conform legii.

Al cincilea aspect esenţial neanalizat prin decizia atacată priveşte caracterul declarativ al sentinţei civile nr. 672/19.06.2020, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care C.N.C.I. a fost obligată să emită decizia, stabilindu-se în mod concret numărul de puncte în compensare, cu consecinţa întoarcerii în timp a efectelor juridice ale acestor hotărâri, cel puţin până la momentul expirării termenului de 60 de luni prevăzut de art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013. Susţine că această calificare juridică are o înrâurire decisivă asupra stabilirii corecte a remediului aplicabil, în cazul nerespectării de către pârâtă a obligaţiilor sale. Efectul declarativ rezultă şi din faptul că despăgubirile se raportează la o situaţie juridică preexistentă (preluarea abuzivă de către stat a imobilului), relevante fiind compunerea şi starea acestuia la momentul preluării, dar şi prin faptul că, în esenţă, compensarea prin puncte reprezintă o măsură reparatorie, prin care este înlocuită în formă bănească valoarea imobilului de care a fost lipsit, în mod abuziv, reclamantul.

Afirmă că este neavenit considerentul din hotărârea atacată, prin care instanţa de apel constată că nu se poate reţine o creanţă certă decât la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive prin care a fost stabilit numărul de puncte în compensare. Relevant este că interesul patrimonial recunoscut reclamantului ar fi trebuit să se convertească într-un bun actual, constând într-un drept de creanţă împotriva statului, cel mai târziu la data expirării termenului de 60 de luni prevăzut de art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, respectiv la 20 mai 2018.

Arată că instanţa de apel face o confuzie nepermisă între conceptul juridic de bun actual şi cel de bun în înţelesul blocului de convenţionalitate şi susţine că atât speranţa legitimă/interesul patrimonial recunoscut în cazul reclamantului prin sentinţa nr. 1270/2011, irevocabilă, urmată de Dispoziţia Primarului general nr. 17295/29.07.2013, cât şi dreptul de creanţă recunoscut prin decizia nr. 1596 din 15 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti sunt bunuri aflate sub protecţia art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la CEDO. Învederează că prin Hotărârea pilot B. şi alţii împotriva României şi prin Hotărârea Văleanu împotriva României a fost sancţionat, ca o ingerinţă disproporţionată, mecanismul de acordare a despăgubirilor, care a permis ca această convertire de la interes patrimonial la bun actual să necesite o durată care nu poate fi caracterizată ca un termen rezonabil sau care, prin aplicarea legislaţiei interne, să conducă la impredictibilitatea duratei de soluţionare a cererilor.

Învederează că cel de-al treilea motiv de recurs vizează greşita calificare a regimului juridic aplicabil termenului de 60 de luni, prevăzut pentru emiterea deciziei de compensare. Afirmă că interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 34 şi ale art. 35 din Legea nr. 165/2013 nu pot fi făcute decât în acord cu scopul reglementării, acela de instituire de termene ferme, obligatorii, predictibile pentru procedura de acordare efectivă a măsurilor reparatorii, Curtea Europeană având în vedere la pronunţarea Hotărârii-pilot B. şi alţii împotriva României protejarea drepturilor concrete şi efective, nu teoretice şi iluzorii.

Susţine că instanţa de apel, în mod greşit, a înlăturat de plano aplicarea regulilor răspunderii civile delictuale, sub pretextul nereglementării în legea specială a aplicabilităţii acestor reguli. Apreciază că prin decizia recurată au fost interpretate şi aplicate greşit dispoziţiile art. 15 alin. (3) şi ale art. 61 din Legea nr. 24/2000 privind tehnica legislativă, respectiv cele ale art. 2 alin. (2) C. civ.. Totodată, a fost interpretată şi aplicată greşit legea prin absolutizarea caracterului de strictă interpretare şi aplicare a legii speciale, art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, cu nesocotirea condiţionărilor obligatorii şi prevalente din blocul de convenţionalitate - art. 13 din CEDO care instituie principiul subsidiarităţii, respectiv garantarea dreptului la un recurs efectiv în dreptul intern.

Recurentul afirmă că instanţa de apel a făcut referire la Hotărârea Silva Pontes împotriva Portugaliei din anul 1994, însă considerentele din respectiva hotărâre au fost contrazise de evoluţia ulterioară a jurisprudenţei relevante, în special Hotărârea Broniovski împotriva Poloniei, Hotărârea B. şi alţii împotriva României, Hotărârea Văleanu şi alţii împotriva României, hotărâri prin care a fost recunoscută protecţia conferită de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie unei speranţe legitime/interes patrimonial decurgând din emiterea unei decizii administrative şi/sau pronunţarea unei hotărâri definitive, chiar înainte de consolidarea emolumentului dreptului, respectiv înainte ca interesul patrimonial să se convertească într-un drept actual. Pe de altă parte, referirea instanţei de apel la Hotărârea Silva Pontes este neavenită, întrucât, chiar dacă s-ar accepta că prin stabilirea emolumentului dreptului s-ar naşte un drept nou de creanţă, acest fapt ar fi nerelevant în raport cu obiectul şi cauza juridică deduse judecăţii, deoarece, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat repararea prejudiciului produs prin întârzierea naşterii acestui nou drept de creanţă, ca efect direct al nerespectării culpabile de către pârâtă a obligaţiei de emitere a deciziei de compensare în termenul imperativ de 60 de luni prevăzut de art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013.

Arată că remediul instituit prin art. 35 din Legea nr. 165/2013, prin deschiderea accesului la justiţie în ipoteza în care C.N.C.I. nu îşi îndeplineşte obligaţia de emitere a deciziei în termenul imperativ prevăzut de lege, nu rezolvă problema acordării măsurilor reparatorii într-un termen determinat sau determinabil, întrucât durata litigiului respectiv este impredictibilă. Învederează că acest fapt, corelat cu jurisprudenţa care ar exclude de plano răspunderea juridică a pârâtei, ar fi contrar considerentelor decizorii din Hotărârea B. şi alţii împotriva României privind necesitatea instituirii unor termene constrângătoare, precum şi ordinii de drept şi măsurilor dispuse prin Hotărârea Văleanu împotriva României, prin menţinerea nepermisă a paradigmei procesului de stabilire şi acordare a măsurilor reparatorii în limitele aceluiaşi cerc vicios, care, prin constatarea unor ingerinţe disproporţionate asupra bunurilor reclamanţilor, au determinat pronunţarea de către Curtea Europeană a mai multor decizii pilot.

Susţine că evocarea marjei de apreciere de care se bucură Statul Român, inclusiv în ceea ce priveşte posibilitatea plafonării despăgubirilor, nu se poate constitui într-un motiv valabil pentru exonerarea C.N.C.I. de orice răspundere pentru nerespectarea termenului imperativ în care trebuia să emită decizia de compensare.

Apreciază că sunt neavenite trimiterile instanţei de apel la Hotărârea Preda împotriva României, având în vedere că prin Hotărârea Văleanu şi alţii împotriva României, considerentele potrivit cărora mecanismul de acordare a despăgubirilor ar fi funcţional au fost infirmate.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel cu privire la inaplicabilitatea, în cauza pendinte, a Hotărârii Văleanu şi alţii împotriva României, susţine că sunt aplicabile considerentele decizorii privind proporţionalitatea, valoarea rezonabilă a despăgubirilor, criteriile de apreciere şi sarcina disproporţionată.

Recurentul învederează că în considerentele hotărârii recurate nu se clarifică respingerea motivului de apel dezvoltat atât în memoriul de apel, cât şi prin răspunsul la întâmpinare, privitor la certitudinea prejudiciului. Arată că, în virtutea dispoziţiilor art. 21 alin. (8) din Legea nr. 165/2013, având în vedere că existenţa şi întinderea dreptului la despăgubiri fuseseră anterior stabilite judiciar, prin hotărâri irevocabile, iar ingerinţa C.N.C.I. ar fi trebuit să se limiteze exclusiv la stabilirea în concret a punctelor de despăgubire, este complet neavenit şi neîntemeiat considerentul prin care se justifică pretinsa incertitudine a prejudiciului prin aceea că recurentul ar fi avut un drept de opţiune cu privire la tipul de măsuri reparatorii ce i se cuvin.

Afirmă că, în realitate, imposibilitatea restituirii în natură şi caracterul bănesc al măsurilor reparatorii prin echivalent au fost stabilite prin sentinţa civilă irevocabilă nr. 1270/2011, care se bucură de autoritate de lucru judecat, consecinţa fiind excluderea posibilităţii atribuirii unor bunuri şi/sau servicii în schimbul imobilului preluat abuziv, măsurile reparatorii limitându-se exclusiv la atribuirea de puncte de compensare convertibile în numerar.

Arată că întârzierea încasării de către reclamant a sumelor cuvenite cu titlu de despăgubire este un fapt cert, certă fiind şi legătura de cauzalitate dintre întârzierea emiterii deciziei de compensare de către C.N.C.I. şi întârzierea plăţii, emiterea deciziei în compensare fiind o condiţie sine qua non pentru emiterea titlului de plată pentru prima tranşă a cărei plată trebuia făcută în termen de maxim 180 de zile. Afirmă că cert este şi caracterul imperativ al termenului de 60 de luni, prevăzut de art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, dar şi caracterul ilicit al încălcării de către C.N.C.I. a obligaţiei de emitere a deciziei de compensare în acest termen.

Referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 1536 C. civ., susţine că pârâta a fost de drept în întârziere la împlinirea termenului de 60 de luni în care ar fi trebuit să emită decizia de compensare, iar obligaţia de despăgubire prin calcularea dobânzilor legale a început cu data la care ar fi trebuit achitate tranşele de plată pentru titlurile de plată, condiţia sine qua non a emiterii acestora fiind emiterea deciziei de compensare.

Cu privire la soluţia pronunţată asupra cererii de reparare a prejudiciului moral, recurentul susţine că sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Afirmă că prejudiciul de ordin moral se prezumă în cazul nerespectării termenelor prevăzute de legislaţia specială pentru soluţionarea administrativă a cererilor de acordare a măsurilor reparatorii, contrar considerentelor din decizia recurată.

Susţine că sunt incorecte şi contradictorii considerentele instanţei de apel prin care s-a constatat că, în privinţa reclamantului nu au fost încălcate dispoziţiile art. 6 paragr. 1 din Convenţie, neputând fi reţinut caracterul excesiv şi nerezonabil al procedurii (administrative şi judiciare) în urma căreia au fost obţinute despăgubirile solicitate. Astfel, deşi hotărârea din apel face vorbire despre posibilitatea pe care reclamantul ar fi avut-o de a limita prejudiciul de natură morală, recunoscând, aşadar, existenţa acestuia, totuşi, concluzia nelegală la care ajunge este aceea a neîndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale în sarcina C.N.C.I.

Recurentul afirmă că instanţa de apel ignoră cu desăvârşire motivele prin care a arătat că ilustrarea prezumţiei prejudiciului de ordin moral se regăseşte în decizia Înaltei Curţi nr. 2658 din 7 decembrie 2021, care face trimitere la Hotărârea din 15 ianuarie 2009,pronunţată în cauza Burdov împotriva Rusiei - parte a blocului de convenţionalitate obligatoriu pentru instanţele naţionale.

Mai afirmă că instanţa de apel a nesocotit considerentele altor decizii pronunţate de instanţele naţionale, prin care s-a stabilit obligaţia statului de dezdăunare pentru prejudiciul nepatrimonial produs reclamanţilor, prin raportare la prevederile privind răspunderea civilă delictuală.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, învederând că instanţa de apel a reţinut că prejudiciul material pretins nu a fost dovedit. Apreciază că, în cauza pendinte, solicitarea de acordare a daunelor morale are un scop exclusiv patrimonial, reclamantul nedovedind existenţa şi întinderea prejudiciului, a vinovăţiei, a faptei ilicite şi a legăturii de cauzalitate dintre prejudiciu şi faptă ilicită.

Solicită să se constate că intimata şi-a îndeplinit obligaţia de a emite decizie de compensare, potrivit sentinţei nr. 672 din 19 iunie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2018, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 1596 din 15 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti.

Invocă dispoziţiile art. 903 şi art. 905 C. proc. civ. şi susţine că, raportat la aceste dispoziţii legale, având în vedere că obligaţia de a face este îndeplinită în momentul în care dosarul de despăgubire este supus atenţiei membrilor C.N.C.I., obligarea intimatei la plata de despăgubiri este neîntemeiată.

Recurentul a depus răspuns la întâmpinare.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţia din 13 martie 2025, a fost fixat termen de judecată la data de 12 iunie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului.

La termenul de judecată acordat, Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului formulat de reclamantul A..

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

Printr-o primă critică, încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul impută instanţei de apel nemotivarea deciziei atacate decurgând din neanalizarea efectivă a criticilor care vizau nemotivarea hotărârii instanţei de fond.

Existenţa unei motivări corespunzătoare se analizează prin raportare la exigenţele impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care impun instanţei să evidenţieze, în cadrul considerentelor, obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Dând eficienţă acestor criterii stabilite de legiuitor, se reţine că, în cazul instanţelor de control judiciar, motivarea hotărârilor trebuie să conţină răspunsul în fapt şi în drept pentru toate motivele de critică formulate de părţi.

De asemenea, trebuie avut în vedere şi că motivarea unei hotărâri judecătoreşti ridică o problemă de conţinut, relevante fiind consistenţa analizei juridice şi pertinenţa argumentelor aduse de instanţă în susţinerea soluţiei pronunţate, iar nu o chestiune de cantitate.

Aşadar, calitatea unei motivări şi, implicit, respectarea exigenţelor impuse de prevederile C. proc. civ. mai sus evocate nu sunt determinate de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor şi de corectitudinea raţionamentului care au stat la baza pronunţării soluţiei. În egală măsură, trebuie avut în vedere şi faptul că obligaţia judecătorului de a-şi motiva soluţia pronunţată, aşa cum această obligaţie este impusă de prevederile anterior indicate, presupune o motivare punctuală a fiecărui capăt de cerere, respectiv a fiecărui motiv de critică formulat şi nu un răspuns în detaliu pentru fiecare argument invocat de părţi în susţinerea, respectiv în combaterea pretenţiilor/criticilor cu care a fost învestită instanţa de judecată.

În consecinţă, esenţial este ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, iar motivarea trebuie să fie corectă, clară şi simplă, precisă şi concisă, pentru a avea putere de convingere şi a reda fidel raţionamentul în fapt şi în drept al organului judiciar.

Înalta Curte observă din această perspectivă că instanţa de apel a constatat, în cauză, stabilirea în cuprinsul considerentelor hotărârii apelate a situaţiei de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor relevante ale părţilor, exprimarea punctului de vedere al primei instanţei faţă de acestea, precum şi expunerea raţionamentului logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată, reţinând că sentinţa atacată este corespunzător motivată, cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Se constată, aşadar, că instanţa de apel a răspuns, în mod argumentat şi punctual, criticii invocate de reclamant cu privire la nemotivarea sentinţei tribunalului, ceea ce face posibil controlul instanţei de recurs asupra legalităţii deciziei atacate.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare, recurentul critică decizia instanţei de apel, afirmând că aceasta nu cuprinde analiza criticilor esenţiale referitoare la recunoaşterea unei speranţe legitime ca bun în sensul art. 1 al Protocolului adiţional nr. 1 al Convenţiei în privinţa dreptului de creanţă recunoscut prin decizia nr. 1596 din 15 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti şi a efectului declarativ al hotărârilor judecătoreşti pronunţate în anii 2020 şi 2021, prin care, constatându-se nerespectarea culpabilă de către C.N.C.I. a obligaţiei de emitere a deciziei de compensare prin puncte în termenul de 60 de luni prevăzut de art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, instanţele de judecată au stabilit numărul de puncte de compensare cuvenite reclamantului.

Verificând considerentele deciziei atacate, Înalta Curte reţine că decizia atacată cuprinde analiza criticilor formulate de reclamant, în realitate, recurentul fiind nemulţumit de dezlegarea instanţei de apel sub acest aspect.

Astfel, prin decizia recurată s-a reţinut că reclamantul nu se poate prevala de o creanţă certă şi, totodată, de un bun în accepţiunea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 al Convenţiei, decât la momentul stabilirii cuantumului măsurilor compensatorii prin puncte, fie de pârâtă prin decizia de compensare, fie de către instanţele de judecată, în condiţiile art. 35 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 165/2013, iar exigibilitatea acestei creanţe survine la momentul emiterii titlurilor de plată în procedura reglementată de art. 31 din Legea nr. 165/2013, procedură în care pârâta nu este implicată, în lipsa vreunei obligaţii instituite în sarcina sa prin lege.

Printr-o altă critică, încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susţine, în esenţă, interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 34 şi ale art. 35 din Legea nr. 165/2013, contrar scopului reglementării, care presupunea, în acord cu Hotărârea-pilot B. şi alţii împotriva României, stabilirea unor termene ferme şi constrângătoare pentru procedura de acordare efectivă a măsurilor reparatorii.

Învederează că instanţa de apel, în mod greşit, a înlăturat de plano aplicarea regulilor răspunderii civile delictuale, sub pretextul nereglementării în legea specială a aplicabilităţii acestor reguli, fiind interpretată şi aplicată greşit legea prin absolutizarea caracterului de strictă interpretare şi aplicare a normei speciale - art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 - cu nesocotirea condiţionărilor obligatorii şi prevalente din blocul de convenţionalitate, privind art. 13 din CEDO, care instituie principiul subsidiarităţii, respectiv garantarea dreptului la un recurs efectiv în dreptul intern.

Critica este nefondată.

Înalta Curte notează că prin adoptarea Legii nr. 165/2013 s-a urmărit şi transpunerea în dreptul intern a exigenţelor şi recomandărilor Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia restituirii proprietăţilor, respectiv a statuărilor din cuprinsul Hotărârii-pilot din cauza B. şi alţii împotriva României, prin care a fost reţinută în sarcina Statului Român obligaţia implementării unor proceduri simplificate şi eficiente, întemeiate pe măsuri legislative, pe o practică judiciară şi administrativă coerentă, precum şi obligaţia adoptării unor reguli de procedură clare şi simplificate, care să acorde sistemului de despăgubiri o previzibilitate sporită.

Or, contrar susţinerilor recurentului, dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 165/2013 vizează tocmai instituirea unor termene de soluţionare a dosarelor constituite în baza Legii nr. 10/2001, iar prevederile art. 35 alin. (2) deschid calea acţiunii în justiţie împotriva deciziilor emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, fiind reglementat, aşadar, un recurs efectiv pentru valorificarea dreptului de către persoana îndreptăţită.

Instanţa de recurs reţine, totodată, că a fost lăsată Statului Român o largă marjă de apreciere în privinţa mijloacelor prin care să îşi îndeplinească obligaţiile juridice impuse, în vederea garantării respectării drepturilor patrimoniale rezultând din raporturile de proprietate avute în vedere.

Printr-o bogată şi constantă jurisprudenţă în legătură cu procedura specială de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv, Curtea Constituţională a României a reţinut că modul de reparare a injustiţiilor şi abuzurilor din legislaţia trecută ţine de opţiunea exclusivă a legiuitorului, iar prevederile Legii nr. 165/2013 sunt în acord cu cele ale art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, potrivit cărora conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege.

Or, dacă instanţele române sunt obligate să îşi însuşească argumentele Curţii europene a drepturilor omului, se impune ca, în cauza pendinte, durata procedurii parcurse de reclamant să nu fie una care să genereze, în sine şi de plano, fără nicio altă distincţie, o vătămare care să necesite acoperirea sa prin acordarea de daune materiale şi morale.

În caz contrar, Legea nr. 165/2013 nu ar fi una care să asigure finalizarea litigiilor decurgând din procesul de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, ci doar o nouă etapă intermediară, urmată de numeroase alte litigii decurgând din întârzierea finalizării procesului de restituire.

Chiar în Hotărârea-pilot B. şi alţii împotriva României, Curtea a admis că, în contextul complex şi sensibil din punct de vedere social, însoţit de consecinţele economice serioase ale tranziţiei României către un regim democratic şi ale reparaţiei nedreptăţilor trecutului, implementarea cadrului legislativ a întâmpinat dificultăţi şi a înregistrat, în multe situaţii, reale întârzieri (a se vedea, mutatis mutandis şi cauza Broniowski împotriva Poloniei).

În consecinţă, s-a apreciat că transformarea unui interes într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată, a cerinţelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul mai susţine că instanţa de apel face o confuzie nepermisă între conceptul juridic de bun actual şi cel de bun în înţelesul blocului de convenţionalitate şi precizează că atât speranţa legitimă/interesul patrimonial recunoscut în cazul reclamantului prin sentinţa nr. 1270/28.06.2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, rămasă irevocabilă, urmată de Dispoziţia Primarului General nr. 17295/29.07.2013, cât şi dreptul de creanţă recunoscut prin decizia nr. 1596 din 15 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, sunt bunuri aflate sub protecţia art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la CEDO. Învederează astfel că, prin Hotărârea pilot B. şi alţii împotriva României şi prin Hotărârea Văleanu împotriva României, a fost sancţionat mecanismul de acordare a despăgubirilor, ca o ingerinţă disproporţionată care a permis ca această convertire de la interes patrimonial la bun actual să necesite o durată care nu poate fi caracterizată ca un termen rezonabil sau care, prin aplicarea legislaţiei interne, să conducă la impredictibilitatea duratei de soluţionare a cererilor.

Înalta Curte constată că statuarea instanţei de apel este corectă, fiind fundamentată pe o interpretare a normelor legale speciale incidente în materia examinată în concordanţă cu dezlegările obligatorii ale Curţii Constituţionale, potrivit cărora "până la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor - conform Legii nr. 247/2005 - sau a deciziei de compensare în puncte de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor - ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 - persoana îndreptăţită la restituire are o simplă expectanţă de a dobândi măsurile reparatorii instituite prin lege, iar nu un drept efectiv, concretizat într-un drept de creanţă izvorât din titlul de despăgubire/decizia de compensare în puncte" (Decizia nr. 269 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 9 iulie 2014, paragraful 49 - decizie care a analizat constituţionalitatea art. 4 din Legea nr. 165/2013 prin raportare la art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la această Convenţie).

De altfel, se cuvine subliniat, sub acest aspect, că şi instanţa supremă, prin mai multe dezlegări cu valoare de principiu, a statuat că raporturile juridice derulate între persoana îndreptăţită la restituire şi autorităţile administrative cu atribuţii în procesul de stabilire a măsurilor reparatorii nu pot fi considerate finalizate până la rămânerea definitivă a deciziei administrative supuse controlului jurisdicţional. Ca atare, dreptul de creanţă de care beneficiază persoana îndreptăţită nu este un drept cert şi exigibil, situaţia juridică aflându-se în curs de constituire, astfel încât modificarea succesivă a normelor de drept material referitoare la modalitatea de evaluare a imobilului [conţinută în prezent de art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013] a fost incidentă unor asemenea raporturi juridice în desfăşurare (în acest sens fiind, de exemplu, par. 64-66 din Decizia nr. 80/2018, citate şi de instanţa de apel; par. 95-98 din Decizia nr. 46/2021; par. 70-71 din Decizia nr. 26/2022 - decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept).

Faţă de toate aceste statuări, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentului, că acesta din urmă nu este deţinătorul unui interes patrimonial, care să capete caracterul unui "bun" în sensul autonom al noţiunii consacrate prin jurisprudenţa CEDO şi, ca atare, să-l îndreptăţească la despăgubiri dat fiind că a fost împiedicat să-şi exercite folosinţa asupra sumelor de bani cuvenite în compensare, prin plata cu întârziere a tranşelor stabilite conform titlului de plată emis de A.N.R.P.

Mai trebuie adăugat că este irelevantă din perspectiva analizată împrejurarea că printr-o hotărâre judecătorească definitivă s-a recunoscut calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la restituire, respectiv existenţa şi întinderea dreptului la proprietate deţinut anterior preluării abuzive, având în vedere că, în privinţa consecinţelor acestui control judecătoresc evocat anterior, s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, care, în cuprinsul Deciziei nr. 686/26.11.2014 (publicată în M.Of. nr. 68/27.01.2015), a arătat că "reglementarea în sarcina Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor şi Secretariatului a competenţei de reexaminare a existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii şi în consecinţă de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii şi a cuantumului despăgubirilor şi în cazul în care aceste aspecte au fost stabilite deja printr-o hotărâre judecătorească echivalează cu instituirea unei noi căi de atac şi, implicit, a unui sistem concurent cu sistemul instanţelor judecătoreşti în ceea ce priveşte înfăptuirea justiţiei", dispoziţiile art. 17 alin. (1) lit. a) şi art. 21 alin. (5) şi (8) din Legea nr. 165/2013 contravenind prevederilor art. 1 alin. (3) din Constituţie şi celor ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în aceste ipoteze.

Or, în speţă, doar în situaţia în care recurentul-reclamant ar fi fost beneficiarul unei astfel de hotărâri prin care să se fi dispus şi asupra cuantumului măsurilor reparatorii cuvenite acestuia conform legii speciale de reparaţie ar fi fost actuală existenţa unui bun în patrimoniul său, iar entitatea pârâtă, prin conduita sa, l-ar fi împiedicat să beneficieze de acesta.

Înalta Curte, pornind de la statuarea că reclamantul nu este deţinătorul unui bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, astfel cum rezultă din analiza efectuată anterior, reţine că nesoluţionarea în termen a dosarului administrativ de către intimata-pârâtă a deschis dreptul reclamantului la acţiunea în justiţie în condiţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 - remediu la care acesta a şi apelat, cererea sa adresată Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care a solicitat instanţei să evalueze despăgubirile şi să emită decizia de compensare prin puncte, fiind admisă prin sentinţa nr. 672 din 19 iunie 2020, definitivă prin decizia nr. 1596 A din 15 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie -, iar nu dreptul de a solicita despăgubiri, respectiv o altă măsură compensatorie alături de celelalte prevăzute de lege, în condiţiile în care avea un recurs efectiv la justiţie tocmai pentru a obţine, prin forţa coercitivă a statului, conformarea intimatei-pârâte la conduita prescrisă de dispoziţiile legale.

Ca atare, instanţa de apel statuează corect că reclamantul nu este îndreptăţit la despăgubiri sub forma penalităţilor de întârziere asupra tranşelor de plată, pentru intervalul cuprins între data la care plata trebuia realizată şi data plăţii efective, câtă vreme definitivarea dreptului acestora a avut loc, conform celor expuse anterior, abia la momentul finalizării litigiului, prin hotărârea instanţei de judecată, respectiv prin decizia nr. 1596 din 15 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti. Totodată, în mod corect a reţinut curtea de apel că măsura compensatorie reglementată de Legea nr. 165/2013, reparaţia prin echivalent, sub formă de puncte, conţine o altă modalitate de actualizare şi anume, prin raportare la grila notarială valabilă pentru anul anterior pronunţării hotărârii judecătoreşti atunci când se apelează la procedura judiciară.

Această formă de actualizare a fost considerată adecvată inclusiv prin Hotărârea pronunţată de instanţa europeană în cauza Văleanu împotriva României, la care a făcut trimitere recurentul prin susţinerea faptului că ar fi fost ignorată de către instanţa de apel.

Astfel, în analiza realizată sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate în baza Legii nr. 165/2013, instanţa de contencios european a considerat relevant faptul că decizia legiuitorului naţional a fost de "a garanta că nivelul despăgubirilor rămâne legat, în mod rezonabil, chiar dacă la un nivel minim, de valoarea de piaţă a proprietăţii la momentul emiterii deciziei de despăgubire" (par. 237, cauza Văleanu).

Sub acest ultim aspect, cu valoare de principiu, în jurisprudenţa instanţei supreme s-a statuat (Decizia RIL nr. 19 din 21 octombrie 2024, publicată în M.Of. nr. 1223/5.12.2024), că în ipoteza în care nu este emisă o decizie de validare în etapa administrativă, precum în cauza pendinte, recurgându-se la procedura judiciară, scopul Legii nr. 165/2013 şi efectivitatea dreptului la despăgubiri sunt asigurate folosindu-se, ca reper, grila notarială valabilă în anul anterior pronunţării hotărârii judecătoreşti.

Totodată, instanţa de apel a argumentat în mod corect că nu pot fi acordate penalităţile de întârziere solicitate şi pentru că, atunci când legiuitorul a considerat, în marja lui de apreciere asupra modalităţii în care trebuie asigurate măsurile reparatorii, că se impune nu doar acordarea valorii determinate conform grilei notariale, a făcut-o expres. Astfel, potrivit art. 4 din O.U.G. nr. 72/2020, până la adoptarea Legii nr. 193/2021, s-a prevăzut actualizarea valorii imobilelor pentru care se acordă despăgubiri cu indicele de creştere a preţurilor de consum pentru perioada mai 2013 - data aprobării emiterii deciziei de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor).

Este corect, în acelaşi timp, raţionamentul instanţei de apel conform căruia în sarcina intimatei-pârâte n-ar fi putut fi pusă obligaţia de plată a unor dobânzi penalizatoare, aplicate asupra sumelor de bani cuvenite reclamantului potrivit celor patru tranşe menţionate în cererea de chemare în judecată, câtă vreme, potrivit dispoziţiilor legii speciale, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor nu este debitorul unei obligaţii de plată, aşa cum rezultă din prevederile art. 17, 21 şi 31 din Legea nr. 165/2013, competenţa acesteia fiind limitată la validarea/invalidarea deciziei/dispoziţiei emise de unitatea deţinătoare sau entitatea învestită cu soluţionarea notificării.

Astfel, conform legii speciale evocate, ulterior validării se emit titluri de plată de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, acestea fiind supuse executării sub formă de tranşe, de către Ministerul Finanţelor Publice.

Or, potrivit art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de care se prevalează reclamantul "dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare".

Aceasta înseamnă că dobânzile se aplică asupra unor sume de bani datorate de către debitor, reprezentând beneficiul nerealizat (lucrum cessans), ceea ce presupune existenţa unei creanţe stabilite, ipoteză realizată în speţă abia la momentul emiterii titlurilor de plată, iar nu la data emiterii deciziei de validare de către intimata-pârâtă, care nu este debitoarea unei sume de bani.

În privinţa soluţiei pronunţate asupra cererii de reparare a prejudiciului moral, recurentul invocă, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea "blocului de convenţionalitate", întrucât prejudiciul moral ar trebui prezumat în cazul nerespectării termenelor prevăzute de legislaţia specială pentru soluţionarea administrativă a cererilor de acordare a măsurilor reparatorii, aşa cum ar rezulta din jurisprudenţa instanţelor naţionale, care face trimitere frecventă la jurisprudenţa CEDO.

Răspunzând acestei critici, instanţa de recurs constată că nu există o dispoziţie legală în acest sens în Legea nr. 165/2013, de care s-a prevalat reclamantul, care a reclamat încălcarea termenului legal instituit prin art. 34 din acest act normativ. În această situaţie, cercetarea fondului pretenţiei de despăgubiri morale s-a realizat de instanţa de apel prin raportare la elementele răspunderii civile delictuale, singura instituţie juridică ce putea justifica un asemenea demers, ca drept comun în materie, în contextul în care legea specială nu reglementează o asemenea reparaţie şi în raport cu dispoziţiile art. 13 din Convenţia europeană a drepturilor omului care obligă statele membre să pună la dispoziţia cetăţenilor, în dreptul intern, o cale de atac efectivă (recurs efectiv) înainte de a se adresa Curţii de la Strasbourg.

Astfel, analizând îndeplinirea, în cauză, a condiţiilor răspunderii civile delictuale, instanţa de apel a apreciat că în sarcina pârâtei poate fi reţinută fapta ilicită omisivă de a nu fi soluţionat dosarul administrativ în termenul de 60 de luni, instituit de art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, însă nu poate fi reţinută producerea prejudiciului moral nepatrimonial pretins a fi reparat, ce constă în încălcarea dreptului reclamantului la stabilirea într-un termen rezonabil a despăgubirilor prevăzute de lege, prin evaluarea, în circumstanţele concrete ale speţei, a duratei procedurii de soluţionare a cererii acestuia de despăgubiri.

În privinţa referirilor recurentului la deciziile de speţă ale instanţelor naţionale în cuprinsul cărora se reţine în mod adecvat jurisprudenţa CEDO cu privire la prejudiciul moral ce rezultă din durata excesivă a unor proceduri administrative, instanţa de recurs constată că, în cauzele invocate (Burdov c. Rusiei, Viaşu c. României), prezumţia vizând producerea unor prejudicii morale, care pot fi determinate de proceduri excesiv de lungi, este pusă în legătură cu întârzieri vizând executarea de către stat a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate împotriva sa, deci presupunând existenţa unui titlu susceptibil de aducerea la îndeplinire prin forţa coercitivă a statului, situaţie căreia nu i se asimilează dispoziţia administrativă nevalidată, precum în speţă.

În ce priveşte cauza Viaşu, situaţia premisă era cea a dispoziţiilor administrative emise într-o altă procedură, a Legii nr. 18/1991, şi care aveau caracter definitiv, nefiind supuse vreunei validări din partea instanţei, astfel încât şi din acest punct de vedere nu se poate reţine similitudinea cu cauza pendinte.

Din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul susţine motivarea contradictorie a deciziei atacate, întrucât instanţa de apel face vorbire despre posibilitatea pe care reclamantul ar fi avut-o de a limita prejudiciul de natură morală, recunoscând, aşadar, existenţa acestuia, însă ajunge la concluzia nelegală a neîndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale în sarcina intimatei-pârâte.

Contrar celor afirmate de recurent, din verificarea considerentelor deciziei atacate Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut referire la posibilitatea de a limita un pretins prejudiciu de natură morală, prin folosirea remediilor puse la dispoziţie de Legea nr. 165/2013, ca argument pentru a întări concluzia la care a ajuns în finalul analizei efectuate, conform căreia nu poate fi reţinut, în speţă, caracterul excesiv şi nerezonabil al procedurii administrative şi judiciare în urma căreia au fost obţinute despăgubirile solicitate - situaţia premisă a constatării unui prejudiciu.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 876/A din 19 septembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 876/A din 19 septembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 12 iunie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.