Damages for delayed property transfer: Qualification as moratory interest vs. compensatory damages and statute of limitations start date

Şedinţa publică din data de 10 iunie 2025

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

l. Obiectul cauzei

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov sub nr. x/2013, reclamanta - pârâtă reconvenţională A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta - reclamantă reconvenţional B. obligarea acesteia la plata sumei de 671.329 RON, reprezentând daune - interese compensatorii şi moratorii, date de neexecutarea în natură a obligaţiilor asumate prin Convenţia din 04.03.2004, pe perioada 2004-2013, perioadă necesară obţinerii titlurilor executorii constând în hotărâri judecătoreşti cu caracter întreruptiv al oricărei prescripţii, precum şi la plata cheltuielilor de judecată constând în taxe de timbru, onorarii avocaţiale şi orice alte cheltuieli pricinuite de neexecutarea convenţiei până la data de 29.08.2013 (data intabulării dreptului de proprietate).

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Braşov:

Prin sentinţa civilă nr. 94/S, pronunţată la data de 19.05.2015, în dosarul x/2013, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a hotărât după cum urmează:

A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta - reclamantă reconvenţional B..

A respins acţiunea civilă formulată de reclamanta - pârâtă reconvenţională A., în contradictoriu cu pârâta - reclamantă reconvenţională B., ca prescrisă.

A respins cererea reconvenţională formulată de pârâta - reclamantă reconvenţională B., în contradictoriu cu reclamanta - pârâtă reconvenţională A., ca neîntemeiată.

A obligat reclamanta - pârâtă reconvenţională A. să achite suma de 7.319 RON, diferenţă onorariu expert pentru expert contabil C., în contul Biroului Local pentru Expertize Judiciare Tehnice şi Contabile al Tribunalului Braşov.

3. Decizia pronunţată de instanţa de apel în primul ciclu procesual:

Prin decizia civilă nr. 517/Ap, pronunţată la data de 05.04.2016, în dosarul nr. x/2013, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a decis după cum urmează:

A admis în parte apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 94/S/19.05.2015 a Tribunalului Braşov, secţia I civilă, pe care a anulat-o în parte şi, reţinând cauza spre judecare:

A respins excepţia prescripţiei acţiunii.

A admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. şi a obligat-o pe pârâta B. să plătească suma de 670.031,98 RON daune - interese şi suma de 26.787,29 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxe de timbru în sumă de 10.368,29 RON, onorariu expert 8.319 RON şi onorariu avocat 8.000 RON.

A păstrat restul dispoziţiilor din sentinţă.

4. Decizia pronunţată de instanţa supremă în primul ciclu procesual:

Prin decizia civilă nr. 324, pronunţată la data de 23 februarie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civil, a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., art. 483 alin. (2) C. proc. civ. şi art. XVIII alin. (1) şi (2) din Legea nr. 2/2013, invocată de recurenta - pârâtă B..

Prin aceeaşi decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins cererea de suspendare a judecăţii şi a respins recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 517/Ap pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă la data de 05.04.2016, în dosarul x/2013, ca inadmisibil.

5. Decizia pronunţată de instanţa supremă în recurs, după admiterea cererii de revizuire:

Prin decizia nr. 469 din 20.02.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2019, a fost admisă cererea de revizuire formulată de revizuenta B. împotriva deciziei nr. 324 din 23.02.2017, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

A fost schimbată în tot decizia atacată în sensul că s-a respins excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 517/Ap din 05.04.2016, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, în dosarul nr. x/2013 şi s-a acordat termen la data de 26 martie 2020, în vederea soluţionării pe fond a recursului, cu citarea părţilor.

Prin Decizia nr. 858, pronunţată la data de 21.05.2020 în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II a civilă a admis recursul declarat de recurenta B. împotriva deciziei civile nr. 517/Ap, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă la data 05.04.2016, în dosarul nr. x/2013, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

6. Decizia pronunţată de instanţa de apel în rejudecare, în al doilea ciclu procesual:

Prin decizia civilă nr. 1173/Ap, pronunţată la data de 02.12.2020, în dosarul cu nr. x/2013, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a admis apelul declarat de apelanta reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 94/S, pronunţate de Tribunalul Braşov, secţia I civilă la data de 19.05.2015, în dosarul civil nr. x/2013, pe care a anulat-o în parte, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 20.12.2010 - 31.08.2013, iar în urma evocării fondului, a respins ca nefondate pretenţiile aferente perioadei 20.12.2010 - 31.08.2013 şi a păstrat restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

7. Decizia pronunţată de instanţa supremă în recurs, în al doilea ciclu procesual:

Prin Decizia nr. 1104, pronunţată la data de 18.05.2022 în dosarul nr. x/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de recurenta - reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1173/Ap din 02 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, în dosarul nr. x/2013, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

8. Decizia pronunţată de Curtea de Apei Braşov, în al treilea ciclu procesual:

Prin decizia civilă nr. 2064/Ap din 28 decembrie 2023 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2013, s-a admis apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 94/S/19.05.2015, pronunţate de Tribunalului Braşov, secţia I civilă în dosarul cu nr. x/2013

A fost anulată în parte sentinţa apelată şi, judecând în limitele desfiinţării, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

S-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. şi a fost obligată pârâta să îi plătească reclamantei suma de 670.031,98 RON, cu titlu de despăgubiri civile pentru toate prejudiciile produse.

S-a respins restul pretenţiilor reclamantei.

A fost păstrat restul dispoziţiilor sentinţei apelate şi a fost obligată pârâta să îi plătească reclamantei suma de 30.778,27 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

9. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 2064/Ap din 28 decembrie 2023 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, pronunţate în dosarul nr. x/2013, au declarat recursuri reclamanta şi pârâta, criticând soluţia pentru nelegalitate.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta reclamantă a arătat că atacă decizia în ceea ce priveşte soluţia de respingere a capătului de cerere privind dobânda, pentru motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

După expunerea pe larg a istoricului cauzei, arată că instanţa a admis apelul, dar a anulat în parte hotărârea tribunalului, obligând reclamanta doar la plata sumei de 670.031.98 RON cu titlu de despăgubiri pentru toate prejudiciile produse, respingând restul pretenţiilor reclamantei. Rezultă astfel că instanţa ar fi respins capătul de cerere privind plata dobânzii aferente sumei acordate, însă nu a motivat în nici un fel de ce consideră că ar fi neîntemeiat respectivul capăt de cerere.

Deşi menţionează că respinge în rest celelalte capete de cerere, ceea ce înseamnă respingerea capătului de cerere privind dobânzile, având în vedere şi lipsa oricărei motivări, consideră că instanţa de apel nu s-a pronunţat efectiv asupra acestui capăt de cerere, sub acest aspect fiind incident atât motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., cât şi cel prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., fiind încălcat şi dreptul la un proces echitabil.

Invocând incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., reclamanta susţine că în speţă au fost încălcate dispoziţiile legale care guvernează angajarea răspunderii civile, la care chiar instanţa de apel face referire.

Consideră că în speţă este vorba de o răspundere contractuală, iar nu extracontractuală; aşa cum corect a reţinut Înalta Curte în ciclul procesual anterior, care a dat deja calificarea juridică pretenţiilor reclamantei şi naturii daunelor solicitate, despăgubirile au fost pretinse pentru că pârâta nu a executat obligaţia de transmitere a drepturilor asupra spaţiilor respective la termenele convenite prin protocolul de negociere, precum şi dobânda aferentă acestei sume. Aşadar, dobânda se referă la suma reprezentând lipsa de folosinţă, fiind însă distinctă de aceasta, iar nu inclusă în respectiva despăgubire. Dacă pârâta şi-ar fi îndeplinit la termenele convenite obligaţia de transmitere, reclamanta ar fi beneficiat de folosinţa asupra bunurilor respective. Aceste pretenţii au fost formulate în mod expres prin cererea de chemare în judecată şi nu s-au modificat nici un moment.

Susţine că despăgubirile solicitate au ca fundament neexecutarea voluntară a obligaţiei de transmitere a dreptului de proprietate de către pârâtă, la termenul stabilit în convenţie, fiind vorba de o executare cu întârziere a acestei obligaţii. Apreciază că este vorba de o răspundere contractuală pentru perioada ianuarie 2013- noiembrie 2013, respectiv după obţinerea titlului executoriu care a consfinţit transferul dreptului de proprietate asupra imobilului ce a tăcut obiectul convenţiei, în patrimoniul reclamantei şi până la punerea în executare efectivă, întrucât pârâta nu a executat de bună voie. Practic la data de 6 noiembrie 2013 s-a realizat efectiv executarea obligaţiilor asumate prin protocolul de negociere.

Arată că, indiferent că este vorba de o răspundere contractuală sau extracontractuală, cum a considerat instanţa de apel, la suma stabilită cu titlu de despăgubire trebuiau acordate şi dobânzi, cu atât mai mult cu cât instanţa de apel reţine expres că potrivit art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ. debitorul este de drept în întârziere.

Concluzionează că instanţa de apel a reţinut în mod corect că pârâta a săvârşit o faptă ilicită şi că este aplicabil principiul reparării integrale a prejudiciului.

Solicită admiterea recursului şi modificarea în parte a deciziei atacate în sensul obligării pârâtei şi la plata dobânzii.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-pârâtă B. a arătat că înţelege să exercite recurs atât împotriva încheierii de dezbateri din 27 noiembrie 2023, cât şi a deciziei nr. 2064/28.12.2023, ambele pronunţate de Curtea de Apel Braşov, formulând în esenţă, următoarele critici:

Arată că prin încheierea de şedinţă din data de 27 noiembrie 2023, în mod prealabil pronunţării unei decizii în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., văzând dispoziţiile art. 478 alin. (4) C. proc. civ., instanţa a stabilit că pretenţiile reclamantei se circumscriu unor daune-interese compensatorii şi moratorii pentru executarea necorespunzătoare şi cu întârziere a obligaţiilor contractuale, respectiv protocolul din 2004, pretenţii aferente perioadei 2004 - 17.01.2013, data rămânerii irevocabile a sentinţei civile 1528/11.10.2011 a Tribunalului Braşov.

De asemenea, în ceea ce priveşte pretenţiile ulterioare datei de 17.01.2013, instanţa de apel a constatat că acestea au caracter extra-contractual şi sunt determinate de neexecutarea de bună-voie a sentinţei civile anterior amintite, irevocabile, ceea ce a dus la pretinsa lipsă de folosinţă de către apelanta reclamantă asupra imobilelor identificate în protocolul încheiat în 2004.

Invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi arată că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii care implică, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., faptul că părţile stabilesc, prin cererile şi apărările lor, obiectul şi limitele procesului.

Astfel, prin decizia pronunţată, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra a ceea ce a cerut reclamanta, ci i-a acordat acesteia despăgubiri civile pentru toate prejudiciile produse.

Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, cuprinsul încheierii din data de 27 noiembrie 2023 situându-se în contradicţie cu dispozitivul deciziei pronunţate de aceeaşi instanţă la data de 28 decembrie 2023.

Susţine că prin sintagma "toate prejudiciile produse" se înţelege orice fel de prejudicii, cerute şi/sau necerute de reclamantă (morale, materiale, beneficii nerealizate, folos de tras, compensatorii, moratorii, etc.), iar instanţa de apel nu a diferenţiat nici sub aspectul cuantumului sumele de bani aferente diverselor tipuri de prejudicii invocate.

Mai mult decât atât, fără ca reclamanta să fi cerut prin acţiune (fără să fi indicat un asemenea temei de drept), instanţa de apel a stabilit că pretenţiile ulterioare datei de 17.01.2013 au caracter extra-contractual.

Pronunţându-se în acest fel, atât prin încheierea atacată, cât şi prin decizia recurată, instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 478 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. Or, în cauză, reclamanta a cerut daune-interese compensatorii şi moratorii, iar instanţa i-a acordat despăgubiri pentru toate prejudiciile produse.

De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., este absolut necesar ca judecătorul să se pronunţe asupra a tot ceea ce au cerut părţile, fără să poată depăşi limitele învestirii şi fără să se pronunţe asupra a altceva decât ceea ce s-a cerut.

Consideră că instanţa de apel nu putea tranşa prin încheiere problematica naturii juridice a pretenţiilor deduse judecăţii prin cererea reclamantei, acest lucru putându-1 face numai prin hotărârea judecătorească finală, nicidecum prin încheiere.

Astfel, prin încheierea pronunţată, instanţa de apel a antamat în mod nepermis rezultatul final al procesului, fără a fi în situaţia invocării şi punerii în discuţie, în condiţiile dispoziţiilor art. 248 din C. proc. civ., a vreunor excepţii care să fi făcut inutilă cercetarea în fond a cauzei.

În consecinţă, arată că s-a produs o încălcare flagrantă a prevederilor art. 6 par. I din C.E.D.O., cu referire la dreptul la apărare, la dreptul la un proces echitabil.

Menţionează că la termenul de judecată din data de 27 noiembrie 2023, pârâta, prin apărător, a solicitat în mod expres ca instanţa de apel să se pronunţe asupra naturii juridice a pretenţiilor şi asupra tuturor aspectelor supuse dezbaterii de la acel termen de judecată, prin hotărârea ce se va pronunţa, însă, în mod nelegal instanţa de apel a ignorat această solicitare, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Cu privire la recursul formulat împotriva deciziei, arată că prin acordarea de despăgubiri civile pentru toate prejudiciile produse, instanţa de apel a încălcat principiului disponibilităţii, precum şi prevederile art. 478 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., fiind incident art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În cauză, este incident şi motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., decizia recurată cuprinzând motive contradictorii străine de natura cauzei.

Astfel, instanţa de apel a analizat prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea prejudiciilor extracontractuale, confundând persoana fizică B. cu persoana juridică societatea D. S.R.L., care nu are calitatea de parte în acest litigiu; dacă spaţiile comerciale au fost deţinute şi exploatate de către o persoană juridică terţă, înseamnă că pretinsul prejudiciu pretins de reclamantă nu a fost cauzat de persoana fizică pârâtă, lipsind una dintre condiţiile esenţiale ale răspunderii civile.

Instanţa de apel confundă în mod nepermis persoana fizică neprofesionistă, cu persoana juridică profesionistă, specializată şi autorizată prin prisma obiectului său de activitate să cedeze folosinţa celor două imobile. Nu există niciun fel de dovadă făcută de reclamantă din care să rezulte că aceasta ar fi beneficiat, ca persoană fizică, de exact aceleaşi sume de bani încasate de societatea D. S.R.L. din închiriere.

Mai susţine că în mod contradictoriu instanţa de apel a acordat daune global, pentru toate prejudiciile cauzate de lipsa de folosinţă a celor două imobile în perioada 10.06.2004 - 06.11.2013, indiferent de izvorul contractual sau delictual.

Instanţa de apel nu a făcut niciun fel de distincţie între sumele de bani reprezentând prejudiciul având izvor contractual şi cel extracontractual, după cum nu a făcut niciun fel de distincţie între sumele de bani pe care să le fi acordat cu titlu de daune compensatorii şi respectiv de daune moratorii.

Tot în mod contradictoriu, deşi însăşi instanţa de apel recunoaşte că sentinţa civilă nr. 1528/0/11.10.2011 a Tribunalului Braşov nu are caracter declarativ, aceasta motivează că numai după sancţionarea pârâtei, prin substituirea consimţământului acesteia la încheierea contractului de schimb în formă autentică şi dispunerea înscrierii în cartea funciară a dreptului reclamantei asupra celor două imobile, aceasta putea pretinde încălcarea atributului folosinţei din conţinutul dreptului de proprietate.

Dar în acelaşi timp, instanţa de apel reţine că data de 20.12.2004, la care sentinţa Tribunalului Braşov a devenit irevocabilă, nu poate constitui un referenţial în stabilirea momentului de început al curgerii termenului de prescripţie, deoarece reclamantei nu i s-a constituit un drept de proprietate al acesteia asupra celor două imobile promise de pârâtă.

Arată că în mod nelegal, cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, instanţa de apel a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Susţine că în speţă trebuie avută în vedere nesocotirea prevederilor art. 3 şi art. 16 din Decretul nr. 167/1958, din care rezultă în primul rând că reclamanta nu poate pretinde sume de bani cu referire la o perioadă mai mare de 3 ani anterior introducerii cererii sale de chemare în judecată (20.12.2013).

De asemenea, în cauză nu există niciun motiv de întrerupere a cursului termenului de prescripţie extinctivă, iar pretenţiile băneşti ale reclamantei nu au mai făcut obiectul acţiunilor sale în justiţie anterioare.

Învederează că prezenta cerere de chemare în judecată are natura juridică a unei acţiuni principale, având un obiect patrimonial, nicidecum a unei cereri accesorii, iar pentru pretenţiile solicitate de reclamantă anterior datei de 20.12.2010, este intervenită prescripţia.

Consideră că în mod corect tribunalul (instanţa de fond) a reţinut că: obligaţiile asumate de părţi prin Protocolul de negociere din 04.03.2004 au fost confirmate cu putere de lucru judecat de către instanţa supremă la data de 09.11.2007 (Decizia civilă nr. 3584/09.11.2007 a Î.C.C.J.), astfel că reclamanta cunoştea de la acea dată eventualele prejudicii cauzate.

Pe de altă parte, nu poate fi reţinută intervenirea prescripţiei din alt motiv: cererea de chemare în judecată este o acţiune principală patrimonială (iar nu una accesorie), astfel că acesteia îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, fiind deci supusă termenului general de prescripţie de 3 ani, iar potrivit pct. 3 al Actului adiţional la Protocolul de negociere din data de 04.03.2004, termenele stabilite prin protocol prin care recurenta B. se obliga să îşi îndeplinească angajamentele asumate faţă de doamna A., vor începe să curgă începând cu data de 15.03.2004.

Niciunul din demersurile invocate de reclamantă nu are caracter întreruptiv de prescripţie, în sensul art. 16 din Decretul nr. 167/1958 raportat la pretenţiile deduse judecăţii; niciuna dintre procedurile judiciare la care face trimitere reclamanta nu a avut ca obiect obligarea pârâtei la plata de daune-interese compensatorii şi/sau moratorii, pentru a avea caracter întreruptiv de prescripţie.

Tot în mod nelegal instanţa de apel a admis pe fond acţiunea reclamantei (art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.).

Consideră că reclamanta nu putea pretinde, iar instanţa de apel nu putea acorda, într-un mod generic şi axiomatic o anumită sumă de bani, fără să facă o distincţie cantitativă (de cuantum) şi juridică, între instituţiile juridice incidente cauzei (răspundere civilă contractuală, extracontractuală, daune-interese moratorii, daune-interese compensatorii); cele două categorii de daune-interese au un regim juridic total diferit, aşa cum rezultă din prevederile art. 1082 vechiul C. civ. obligaţia de a face a fost executată în natură, astfel încât ea nu mai poate fi executată prin echivalent (prin intermediul daunelor compensatorii), astfel cum s-a dispus prin sentinţa nr. 1528/C/11.10.2011 a Tribunalului Braşov; prin petitul acţiunii reclamanta a pretins daune moratorii pentru neexecutarea obligaţiei de a face, care a fost deja executată.

În egală măsură, în cauză nu sunt întrunite condiţiile legale cumulative ale răspunderii civile; raportul de expertiză întocmit în cauză nu a reliefat încasarea de către pârâtă a unor alte fructe, decât cele aferente perioadei 07.02.2005-28.12.2005, în sumă totală de 14.975,29 RON, în privinţa cărora a intervenit prescripţia extinctivă; eventualele fructe încasate de un terţ, precum o societate comercială (profesionist care are în obiectul de activitate închirierea spaţiilor comerciale) nu au făcut obiectul pretenţiilor reclamantei.

Solicită admiterea recursului, casarea încheierii şi deciziei atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar solicită casarea în parte a încheierii şi a deciziei şi rejudecând, să se respingă apelul reclamantei împotriva sentinţei Tribunalului Braşov.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

10. Apărările formulate în cauză

Recurenta-reclamantă, prin întâmpinarea depusă în termen legal a solicitat să se dispună respingerea recursului declarat de către pârâtă.

11. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 25 februarie 2025, completul de filtru a admis excepţia tardivităţii recursului principal declarat de reclamantă.

A respins ca tardiv, recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 2064Ap din 28 decembrie 2023 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.

A admis în principiu recursul principal declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva încheierii din data de 27 noiembrie 2023 şi împotriva deciziei nr. 2064Ap din 28 decembrie 2023, ambele pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

A admis în principiu recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 2064Ap din 28 decembrie 2023 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.

A fixat termen de judecată la data de 10 iunie 2025, ora 900, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În privinţa recursului declarat de pârâta B., Înalta Curte constată că acesta debutează cu motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. relativ încălcării principiului disponibilităţii părţilor reglementat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., dată fiind invocata contradicţie între cuprinsul încheierii de şedinţă din data de 27.11.2023 şi dispozitivul deciziei recurate. Aceste critici se regăsesc la punctele I şi II.2.1, II.2.2 şi parţial, la punctul II.2.3 din cererea de recurs.

Înalta Curte constată faptul că acest grup de critici este nefondat, de vreme ce inclusiv prin decizia recurată, instanţa de apel, grefându-se tocmai pe acest principiu procesual fundamental invocat de către recurenta pârâtă, a luat act că "Apelanta - reclamantă a pretins obligarea intimatei - pârâte la plata de daune-interese compensatorii şi moratorii pentru prejudiciile cauzate de lipsa de folosinţă a celor două imobile promise, în perioada 2004 - 2013, estimate la suma de 671.329 RON" (pagina 28 a deciziei recurate), deci conform statuării aceluiaşi organ judiciar din cuprinsul încheierii de dezbateri din data de 27.11.2023 ("stabileşte că în speţă pretenţiile acesteia se circumscriu unor daune-interese compensatorii şi moratorii pentru executarea necorespunzătoare şi cu întârziere a obligaţiilor contractuale, respectiv protocolul din 2004, pretenţii aferente perioadei 2004 - 17.01.2013" - pagina 3 a încheierii respective de şedinţă).

În privinţa expresiei folosite în cuprinsul dispozitivului deciziei recurate ("suma de 670.031,98 RON, cu titlu de despăgubiri civile pentru toate prejudiciile produse"), Înalta Curte constată că aceasta a fost explicitată clar în cadrul considerentelor decisive ale hotărârii recurate:

"va admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B., o va obliga pe aceasta din urmă să îi plătească suma de 670.031,98 RON, cu titlu de despăgubiri civile (daune - interese moratorii) pentru toate prejudiciile constând în beneficiul nerealizat de către apelanta - reclamantă, determinat de lipsa de folosinţă a celor două imobile în perioada 10.06.2004 - 06.11.2013, respectiv atât pentru cele care au izvor contractual cât şi pentru cele determinate de atragerea răspunderii extracontractuale, va respinge pretenţii ale reclamantei care exced sumei de 670.031,98 RON - restul dispoziţiilor sentinţe apelate urmând a fi păstrate" (pagina 32 a deciziei de apel).

Aşadar, se observă că atributul "toate" folosit în sintagma utilizată în dispozitivul deciziei civile vizează reunirea atât a prejudiciilor având izvor contractual, cât şi a celor având izvor extracontractual, delictual.

În egală măsură, cel puţin din paragraful ultim citat al instanţei de apel, rezultă că despăgubirile civile acordate au titlul de daune - interese moratorii, acestea fiind solicitate - astfel cum s-a ilustrat supra - de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată, precum însăşi recurenta pârâtă admite prin chiar susţinerile pe care le-a arondat acestui motiv de recurs.

De asemenea, în cuprinsul considerentelor decisive ale aceleiaşi hotărâri judecătoreşti recurate, curtea de apel a explicat în mod expres şi de ce a respins daunele compensatorii solicitate de partea reclamantă şi de ce le acordă doar pe cele moratorii:

"Ca urmare a faptului că apelanta - reclamantă a obţinut executarea silită, în natură, a obligaţiei intimatei - pârâte rezultate din convenţia intitulată "Protocol de negociere" redactată şi semnată la data de 04.03.2004 astfel după cum a fost modificată şi lămurită prin actul adiţional la "Protocolul de negociere" redactat şi semnat la data de 12.03.2004, aceasta nu este îndreptăţită să pretindă acordarea unor daune - interese compensatorii.

Însă, ca urmare a conduitei culpabile a intimatei - pârâte, care nu şi-a îndeplinit de bunăvoie şi la termen obligaţiile contractuale, întârziind şi executarea silită în natură la care a recurs apelanta - reclamantă, aceasta din urmă este îndreptăţită la acordarea unor daune - interese moratorii, echivalente cu beneficiul nerealizat" (pagina 28 a deciziei recurate).

Aşadar, nu se configurează nici un fel de contradicţie care să fi fost realizată de instanţa de apel în sensul indicat de recurenta pârâtă.

Argumentele ilustrate anterior dovedesc totodată, aspectul că instanţa de apel, potrivnic criticii recurentei pârâte, a arătat ce prejudicii sunt cuprinse în cadrul expresiei utilizate "toate prejudiciile produse", fără a fi încălcat art. 22 alin. (6) C. proc. civ., cum greşit a susţinut recurenta pârâtă.

De asemenea, tot contrar criticilor recurentei pârâte, se observă că din perspectiva izvorului contractual sau extracontractual, instanţa de apel a indicat elementele în raport de care se defalcă daunele - interese acordate:

"Pentru toate prejudiciile cauzate de lipsa de folosinţă a celor două imobile în perioada 10.06.2004 - 06.11.2013, indiferent de izvorul contractual sau delictual, apelanta este îndreptăţită la despăgubiri în cuantum de 670.031,98 RON, stabilite prin raportare la sumele de bani obţinute în urma cedării folosinţei respectivelor imobile, către terţe societăţi, astfel după cum rezultă din contractele de închiriere depuse la dosar şi din expertiza tehnică contabilă efectuată în cauză" (pagina 29 a deciziei recurate). Aceste jaloane sunt reprezentate aşadar, de contractele de închiriere asupra imobilelor, încheiate în fiecare perioadă şi de expertiza judiciară, criticile recurentei pârâte fiind aşadar, nefondate.

Continuând, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a procedat greşit nici din perspectiva prevederilor art. 478 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., când a calificat caracterul extracontractual al despăgubirilor solicitate aferent perioadei ulterioare datei de 17.01.2013.

Astfel, se observă că prin decizia de casare nr. 1104/2022 a instanţei supreme pronunţate în al doilea ciclu de judecată, s-au impus jaloanele juridice de calificare a acestor pretenţii corespunzătoare perioadei 17.01.2013 - 06.11.2013, exemplificând în acest sens, cu următoarele paragrafe:

"În egală măsură, instanţa de apel, deşi nu putea ignora faptul că potrivit argumentelor de fapt şi anexelor cererii, reclamanta a solicitat daune-interese şi pentru perioada ulterioară momentului la care a operat transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor - obiect al protocolului încheiat la data de 04.03.2004 - ca efect al rămânerii definitive a hotărârii constitutive de drepturi care ţine loc de act autentic de schimb - nu a procedat la calificarea despăgubirilor pretinse aferente acestei perioade, limitându-se la a reţine, într-o motivare succintă şi inadecvată particularităţilor specifice cauzei, că au temei contractual, fără a explicita şi argumenta o atare concluzie. (...) concluzia instanţei de apel ar fi trebuit să fie fundamentată pe un examen comparativ al pretenţiilor formulate de către reclamantă în cele două faze ale procesului. Or, în speţă, se observă că, deşi utilizează aceeaşi manieră inconsecventă, improprie, în redactarea notelor precizatoare, reclamanta a reiterat, în esenţă, solicitarea vizând lipsa de folosinţă ca beneficiu de care a fost lipsită prin exploatarea spaţiilor de către pârâtă, în perioada 2004-06.11.2013.

Totodată, aceasta a invocat neexecutarea voluntară a obligaţiei de a da, asumată de pârâtă, la termenele şi în condiţiile stipulate prin convenţie, cu bună-credinţă şi onestitate, precizând că această obligaţie s-a realizat la data de 06.11.2013 (prin executarea silită), respectiv a invocat întârzierea în executarea obligaţiilor contractuale şi în executarea deciziei civile nr. 83/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Or, de principiu, neexecutarea sau executarea cu întârziere a obligaţiei stabilite printr-o hotărâre judecătorească poate antrena răspunderea civilă delictuală, chiar dacă izvorul obligaţiei a cărei încălcare a fost sancţionată prin hotărârea judecătorească ce reprezintă titlu executoriu este un contract.

În acest context, împrejurarea că pretinzând cu titlu de lipsa de folosinţă, aceeaşi sumă, reclamanta a procedat şi la o delimitare din perspectivă temporală a prejudiciului încercat prin neexecutarea hotărârii anterior menţionate, în contextul în care, este neîndoielnic că inclusiv prin cererea introductivă formulase pretenţii care vizau şi perioada ulterioară pronunţării deciziei civile nr. 83/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu are valenţa schimbării obiectului cererii, ci dezvoltarea unei calificări care este compatibilă cu pretenţia formulată şi cu motivele de fapt invocate iniţial, într-o manieră imprecisă şi inadecvată".

Raportat la dispoziţiile art. 501 C. proc. civ., se observă că instanţa de apel în rejudecarea cauzei, respectând aceste îndrumări obligatorii ale instanţei de casare, a stabilit în mod corect atât caracterul extracontractual al pretenţiilor solicitate pentru perioada ulterioară rămânerii definitive a hotărârii de perfectare a actului juridic de schimb (situaţia speţei pliindu-se perfect pe ipoteza de principiu învederată şi dezlegată de respectiva instanţă de casare), cât şi regăsirea totuşi, a acestui temei printre motivele de fapt invocate iniţial de reclamantă într-o manieră imprecisă şi inadecvată.

Din această perspectivă enunţată, algoritmul juridic al instanţei de apel, dezvoltat prin prisma elementelor obligatorii menţionate, impuse prin decizia de casare nr. 1104/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu a fost unul incorect, nefiind aşadar, ignorate prevederile art. 478 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. invocate de recurenta pârâtă.

Un alt grup de critici din acelaşi recurs (regăsit la punctele I şi II.1 din recursul promovat de pârâta B.), este subsumat de această parte procesuală posibilităţii instanţei de apel de a califica natura juridică a pretenţiilor deduse judecăţii prin cererea reclamantei, prin încheiere de şedinţă şi nu prin hotărârea finală pronunţată în cauză, modalitate procesuală apreciată de către recurenta pârâtă a încălca dispoziţiile art. 6 par. 1 CEDO, din perspectiva componentelor dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil.

Înalta Curte nu îşi însuşeşte nici acest grup de critici, întrucât el este nefondat. Astfel, potrivit art. 22 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., "(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc. (...) (4) Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă".

Aşadar, judecătorul cauzei este îndrituit de lege să pună în discuţia părţilor calificarea juridică a faptelor şi actelor deduse judecăţii şi să ceară părţilor să prezinte explicaţii cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept, toate acestea pentru aflarea adevărului în cauză.

În speţă, exact acest lucru l-a realizat instanţa de apel în rejudecare, în îndeplinirea atât a obligaţiei legale procesuale ilustrate anterior, cât şi a obligaţiei judiciare impuse de către instanţa de casare prin decizia civilă nr. 1104/2022:

"Se impune, aşadar, refacerea cercetării judecătoreşti în raport de pretenţiile real afirmate prin cererea de chemare în judecată, dar şi de apărările dezvoltate în proces de pârâtă".

Înalta Curte constată că această calificare juridică realizată de către instanţa de judecată, succesiv discuţiei contradictorii a părţilor procesuale, calificare repudiată de către recurenta pârâtă din perspectiva momentului în care a fost realizată, era necesar a fi efectuată în acel punct procesual pentru ca părţile să îşi poată circumscrie susţinerile şi apărările în continuare în raport de limitele judecăţii, potrivit art. 9 C. proc. civ., limite fixate pe baza cererii de chemare în judecată (realizate însă, în mod prolix şi confuz, astfel cum a constatat instanţa de casare) şi decelate de instanţa de judecată de apel în temeiul rolului său activ impus de asemenea, prin decizia civilă nr. 1104/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Din acest punct de vedere, nu se poate susţine în mod fondat, astfel cum invocă recurenta pârâtă, că procedând astfel, instanţa de apel ar fi antamat în mod nepermis rezultatul final al procesului. De altfel, pentru situaţia de antepronunţare a magistratului, legiuitorul naţional a prevăzut instituţia procesuală a recuzării, instituţie de care partea pârâtă recurentă, asistată de specialist al dreptului inclusiv la acel moment procesual, nu a uzitat, deşi la respectivul termen de judecată de dezbateri, apărătorul său a învederat instanţei de apel că apreciază că asupra acestor chestiuni instanţa ar trebui să se pronunţe prin hotărâre judecătorească.

În egală măsură, sub acelaşi aspect se observă că recurenta pârâtă nu a indicat nici o dispoziţie procesuală naţională care, în configurarea procedurii de judecată civile, să îngrădească posibilitatea instanţei de judecată de a stabili pe baza cererii de chemare în judecată formulate şi a eventualelor sale precizări formulate în mod legal, limitele judecăţii prin încheierea de judecată imediat prealabilă pronunţării hotărârii judecătoreşti în cauză. Similar, se constată că recurenta pârâtă nu a fost în măsură în creionarea acestui grup de critici să reliefeze nici vătămarea procesuală care i-ar fi fost cauzată astfel.

Din perspectiva tuturor acestor elemente expuse în mod conjugat, nu rezultă incidenţa în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurenta pârâtă la punctele I, II.1, II.2.1, II.2.2 şi parţial, la punctul II.2.3 din cererea de recurs.

Procedând la analiza în continuare doar a criticilor distincte regăsite la punctul II.2.3 din cererea de recurs a pârâtei, criticile de la acest punct comune cu cele regăsite la punctele anterioare ale recursului fiind deja rezolvate de instanţa prezentă de recurs, în considerentele expuse supra, considerente care, pentru evitarea repetiţiei inutile, nu vor mai fi reluate şi la acest punct al dezbaterii, ele rămânând însă, pe deplin valabile, Înalta Curte constată aşadar, că recurenta pârâtă apreciază că ar fi incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Or, instanţa de recurs observă că, potrivnic susţinerilor recurentei, decizia de apel nu cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei, raţionamentul juridic al curţii de apel fiind unul coerent, fluent din punct de vedere juridic şi circumscris datelor speţei deduse judecăţii, motivarea instanţei de apel corespunzând pe deplin exigenţelor prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Astfel, în configurarea prejudiciului ca element al răspunderii civile, instanţa de apel nu a realizat nici un fel de confuzie între persoana juridică S.C. D. S.R.L. şi persoana fizică pârâtă B.. Instanţa de apel a arătat clar sub acest aspect, că "Este fără semnificaţie în speţă, împrejurarea că intimata - pârâtă a beneficiat mai mult ori mai puţin, direct sau indirect, ori nu a beneficiat deloc de sumele de bani încasate de S.C. D. S.R.L. în schimbul cedării folosinţei celor două imobile. Ceea ce este relevant în speţă este faptul că în urma închirierii celor două imobile în perioada 10.06.2004 - 06.11.2013, s-a încasat suma totală de 670.031,98 RON, sumă de care ar fi beneficiat apelanta - reclamantă în situaţia în care intimata - pârâtă ar fi executat voluntar, la termen, obligaţia de a-i transmite celei dintâi dreptul de proprietate asupra celor două imobile promise" (pagina 30 a deciziei recurate).

Criticile legate de decelarea persoanei care a cauzat prejudiciul produs reclamantei, de stabilirea legăturii de cauzalitate dintre faptele ilicite imputate pârâtei şi prejudiciul cauzat reclamantei, respectiv de amplitudinea, întinderea concretă a prejudiciului sunt critici arondate situaţiei de fapt a cauzei, întrucât stabilirea unei persoane care a produs o pagubă, ca şi existenţa unui raport de cauzalitate între o anumită faptă concretă şi un prejudiciu produs sau întinderea concretă a unei pagube cauzate, toate se stabilesc pe baza evaluării probelor administrate în această direcţie în proces. Or, reevaluarea situaţiei de fapt a cauzei, pentru a se stabili o altfel de stare de lucruri decât cea configurată de curtea de apel, astfel cum solicită practic recurenta pârâtă prin acest ansamblu de critici, excede limitelor controlului jurisdicţional al instanţei de recurs, limite circumscrise prin dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 488 C. proc. civ. exclusiv la aspectele de nelegalitate ale hotărârii recurate.

Nu se observă nici o contradicţie între considerentele instanţei de apel, invocate de recurenta pârâtă în finalul punctului II.2.3 din cererea de recurs, atât timp cât curtea de apel, într-un raţionament juridic coerent a legat momentul declanşării curgerii termenului de prescripţie extinctivă pentru daunele obiect al prezentei cauze, de momentul constituirii dreptului de folosinţă, dezmembrământ al dreptului de proprietate. Or, astfel cum s-a reţinut în cadrul situaţiei de fapt a cauzei (pe care, astfel cum s-a expus supra, instanţa de recurs nu o poate reforma, ea fiind stabilită definitiv de instanţa de apel şi constituind premisa controlului exclusiv de legalitate al instanţei de recurs), dreptul de proprietate a fost constituit în favoarea reclamantei la momentul rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 1528/2011, 17.01.2013, prin suplinirea consimţământului recurentei pârâte prezente.

Întrucât prin sentinţa civilă nr. 2246/2004 doar a fost obligată recurenta să transmită reclamantei dreptul de proprietate asupra imobilelor, neconstituindu-se în favoarea reclamantei acest drept, rezultă în mod evident că acele două considerente ale curţii de apel invocate nu sunt contradictorii, ele ilustrând situaţii juridice diferite.

Nici criticile aferente punctului II.2.4 lit. a) din această cerere de recurs nu pot fi primite, ele fiind nefondate. Astfel, contrar susţinerilor recurentei pârâte, în rejudecarea apelului nu s-a reţinut că prezenta cerere de chemare în judecată ar avea un caracter accesoriu (de altfel, acest lucru a fost deja tranşat prin decizia civilă de casare nr. 858/2020 pronunţată în cauză de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), ci doar s-a procedat de către instanţa de apel la delimitarea momentului de început al curgerii prescripţiei, în aplicarea prevederilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă:

"Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită".

În vederea determinării acestui moment, dies a quo, instanţa de apel era într-adevăr, obligată din punct de vedere legal să se raporteze la art. 8 alin. (1) din acelaşi decret:

"Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea", atât timp cât natura acţiunii prezente era aceea de acţiune în repararea pagubei pricinuite prin faptă ilicită.

Aşadar, în acest context enunţat, se observă că instanţa de apel nu a încălcat prevederile art. 3 şi art. 16 din decret, cum în mod nefondat invocă recurenta pârâtă, atât timp cât s-a raportat la termenul de 3 ani statuat de către primul text legal exhibat de recurentă, pe care însă l-a calculat începând cu momentul decelat (17.01.2013) potrivit art. 7 şi 8 din acelaşi act normativ, texte legale de asemenea incidente cauzei.

Drept urmare, nu se poate invoca nici încălcarea art. 16 din decret, de vreme ce cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 20.12.2013, deci în interiorul termenului legal de 3 ani menţionat de recurentă.

În cuprinsul lit. b) şi c) ale aceluiaşi punct II.2.4 din cererea de recurs, pârâta, dezbătând probe ale cauzei, solicită practic instanţei de recurs să stabilească un alt moment decât cel decelat de instanţa de apel, ca dată la care reclamanta intimată a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască eventualele prejudicii cauzate de pârâtă prin folosirea celor două spaţii comerciale.

Or, momentul efectiv la care o persoană a cunoscut sau trebuia să cunoască un prejudiciu, reprezintă indubitabil un element factual, determinabil pe baza probelor administrate cauzei, el aparţinând situaţiei de fapt a unei pricini, situaţie de fapt a cărei configurare excede controlului jurisdicţional de recurs, ale cărui limite sunt strict de legalitate, date fiind dispoziţiile art. 483 alin. (3) şi art. 488 alin. (1) C. proc. civ. menţionate deja.

Din acest motiv, instanţa de recurs nu poate proceda la reevaluarea situaţiei de fapt a cauzei, astfel cum solicită practic recurenta pârâtă, spre a ajunge la o concluzie factuală diferită de cea a instanţei de apel, sub aspectul momentului concret la care intimata reclamantă a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul, criticile orientate în această direcţie de recurenta pârâtă neputând aşadar, fi primite ca fondate.

În egală măsură, Înalta Curte constată că criticile arondate literei d) a aceluiaşi punct II.2.4 din cererea de recurs a pârâtei sunt construite în ansamblul acestei căi de atac, pe premisa unui alt moment de început al curgerii termenului de prescripţie extinctivă decât cel decelat de instanţa de apel. Or, atât timp cât criticile arondate lit. a), b) şi c) ale punctului II.2.4 nu au fost primite de către prezenta instanţă de recurs, rezultă atunci că evaluarea acestui grup al recurentei de aserţiuni de la lit. d) trebuie raportată de către instanţa de recurs la data stabilită de instanţa de apel în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, respectiv data de 17.01.2013, dată de început a curgerii termenului de prescripţie. Or, în raport de această dată configurată de instanţa de apel, se constată că termenul de 3 ani de prescripţie extinctivă nu era îndeplinit la data formulării prezentei cereri de chemare în judecată (20.12.2013), instanţa de apel nereţinând din această perspectivă incidenţa nici unei cauze de întrerupere a prescripţiei extinctive.

Întreg ansamblul criticilor subsumate punctului II.2.5 din motivele de recurs este nefondat, în temeiul argumentelor prezentei instanţe de recurs, expuse deja supra, argumente referitoare la împrejurarea că instanţa de apel a acordat despăgubiri pentru prejudiciile cauzate, realizând o distincţie cantitativă şi juridică între instituţiile juridice incidente. Respectivele argumente nu vor mai fi reluate şi la acest punct al analizei, pentru evitarea repetiţiei inutile, ele rămânând însă, perfect valabile.

De asemenea, instanţa de recurs observă că întreg subgrupul de critici formulat de recurenta pârâtă vizând distincţia juridică dintre daunele compensatorii şi daunele moratorii nu îşi găseşte fundamentul în cadrul deciziei recurate, atât timp cât, astfel cum s-a ilustrat în mod dezvoltat supra, instanţa de apel a calificat juridic despăgubirile solicitate ca reprezentând daune moratorii şi nu a acordat daune compensatorii.

Suplimentar celor enunţate, Înalta Curte mai constată şi că din punct de vedere juridic, calificarea pretenţiilor solicitate drept daune moratorii s-a impus inclusiv în temeiul art. 501 C. proc. civ., atât timp cât prin decizia civilă nr. 1104/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Civilă, s-au statuat în mod expres sub acest aspect, următoarele:

"Câtă vreme, cauza juridică a acţiunii reclamantei nu a fost aceea a neexecutării totale a obligaţiilor asumate prin contract de către pârâtă (acestea fiind aduse la îndeplinire în urma acţionării în instanţă a pârâtei şi executării silite, în natură, a contractului, situaţie premisă expres reliefată în justificarea pretenţiilor deduse judecăţii), ci s-a pretins înregistrarea unui prejudiciu cauzat prin neexecutarea voluntară a convenţiei, conformă clauzelor contractului, care a generat întârzierea transferului dreptului de proprietate asupra imobilelor anterior menţionate şi imposibilitatea reclamantei de a exercita atributele dreptului de proprietate, în lipsa intervenţiei forţei de constrângere a statului, iar evaluarea daunelor-interese în cazul executării cu întârziere a obligaţiilor de a face, cum este cazul celei asumate de pârâtă prin convenţia din 2004, inclusiv în atare ipoteză nu poate fi, de principiu, limitată la solicitarea dobânzii legale, în măsura în care se face dovada că prejudiciul înregistrat depăşeşte o atare evaluare legală, aşa cum rezultă din interpretarea sistematică a prevederilor art. 1088 şi 1084 din C. civ., această cauză juridică a rămas necercetată. (...) În acelaşi sens, se impune a fi observat faptul că, aşa cum s-a afirmat în doctrina de specialitate, conturată sub imperiul vechiul C. civ., daunele-interese moratorii au la rândul lor un caracter compensatoriu, iar executarea cu întârziere poate fi privită ca o executare necorespunzătoare (...)".

Din această perspectivă enunţată, a jaloanelor rejudecării impuse prin decizia civilă de casare, se constată aşadar, că nu i se poate reproşa instanţei de apel de rejudecare nici o modificare a cauzei juridice sau a obiectului acţiunii care să fi fost realizată direct în apel, cu încălcarea dispoziţiilor procesuale legale, astfel cum în mod nefondat susţine recurenta pârâtă, prezenta instanţă de recurs argumentându-şi deja punctul de vedere şi în prima parte a motivării prezentei decizii civile de recurs.

În fine, ansamblul criticilor de la punctul II.2.6 din cererea de recurs a pârâtei şi-au găsit deja răspuns în paragrafele anterioare ale prezentei decizii civile de recurs, motiv pentru care ele nu vor mai fi reluate şi la acest punct al cercetării, pentru evitarea repetiţiei inutile, ele rămânând însă, deplin valabile şi eficace.

Astfel, într-adevăr, fapta săvârşită, existenţa prejudiciului (deci, inclusiv aspectul persoanei ce l-a cauzat), legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi faptă, vinovăţia, toate reprezintă elemente factuale care se stabilesc pe baza coroborării probelor administrate într-o cauză şi evaluării lor potrivit art. 264 C. proc. civ. şi ţin de temeinicia hotărârii recurate şi nu de legalitatea acesteia. Or, instanţa de recurs poate proceda la efectuarea controlului său jurisdicţional doar din perspectiva legalităţii deciziei de apel, nu şi a temeiniciei sale.

În egală măsură, instanţa de recurs a confirmat deja, potrivit statuărilor anterioare din prezenta decizie civilă, legalitatea soluţiei de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile solicitate, astfel încât nici această critică reiterată a recurentei pârâte nu poate fi primită ca fondată.

De asemenea, susţinerea recurentei în sensul că în cadrul prejudiciului ar fi fost integrată şi taxa pe valoare adăugată, care este datorată către bugetul de stat de către persoanele juridice, nu poate fi reţinută ca fondată, atât timp cât se observă că este arondată de asemenea, întinderii concrete a prejudiciului, element de asemenea factual, care antrenează o cercetare a temeiniciei hotărârii recurate şi nu a legalităţii sale şi cât oricum, în cauză, daunele-interese acordate sunt mai mici decât cuantumul prejudiciului calculat fără TVA de către expert, în urma obiecţiunii realizate chiar de recurenta pârâtă B. .

Pentru ansamblul acestor argumente expuse în mod conjugat, instanţa de recurs constată că în cauză nu este incident nici motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., impunându-se pe cale de consecinţă, respingerea recursului declarat de pârâtă.

În ceea ce priveşte recursul incident promovat de reclamanta A., acesta este de asemenea, nefondat deoarece se observă, sub un prim aspect, faptul că în cauză nu sunt incidente motivele de recurs reglementate de art. 488 pct. 5 şi 6 C. proc. civ., astfel cum au fost ele dezvoltate de către această parte procesuală.

Astfel, contrar susţinerilor reclamantei recurente, se observă că în cadrul cererii de chemare în judecată nu se regăseşte solicitarea de acordare, distinct de suma de 671.329 RON, a dobânzii legale aferente acestei sume.

Este adevărat că în cadrul motivării cererii de chemare în judecată, s-a arătat de către titularul acţiunii că "Daunele - interese constau atât în paguba efectiv încercată de creditor prin lipsirea de imobilele ce făceau obiectul convenţiei pe perioada 2004 - 2013, dar şi de beneficiul nerealizat (dobânzi) cu referire la sumele ce trebuiau să se afle în contul creditorului dacă acesta încasa fructele civile" (pagina 2 a cererii de chemare în judecată), însă pe de altă parte, se constată în acelaşi timp că partea reclamantă a subsumat această pretenţie sumei totale de 671.329 RON:

"Paguba suferită de subsemnata este evaluată la suma de 671.329 RON şi cuprinde lipsa de folosinţă şi folosul nerealizat. Calculul sumelor este dat de contractele de închiriere ce sunt menţionate în anexa nr. 5 ca şi mod de calcul al acestora" (pagina 3 a cererii de chemare în judecată).

În egală măsură, se observă că inclusiv în petitul acţiunii, se specifică în mod expres faptul că se doreşte obligarea pârâtei "la plata sumei de 671.329 RON, reprezentând daune-interese compensatorii şi moratorii" şi cheltuieli de judecată (pagina 1 a cererii de chemare în judecată formulate).

Aceeaşi menţiune se regăseşte şi în cadrul cererii de apel declarate de această parte procesuală împotriva sentinţei civile de fond, relevant fiind petitul nr. 4 din cererea de apel formulată .

Aşadar, în temeiul acestor elemente privite în mod sistematic, conjugat, se conchide că prin cererea de chemare în judecată reclamanta nu a solicitat acordarea dobânzii legale (privite ca daună moratorie) aferente sumei de 671.329 RON, începând cu anul 2011 şi până la data plăţii efective a acestei sume, astfel cum în mod nefondat aceeaşi parte susţine prin prezenta cerere de recurs incident.

Că aşa stau lucrurile o dovedeşte inclusiv aspectul că împotriva deciziei civile nr. 517/2016 a Curţii de Apel Braşov, pronunţate în primul ciclu procesual al cauzei, decizie prin care s-a admis acţiunea în chiar forma existentă şi în decizia civilă recurată în prezent (nr. 2064/2023), adică obligarea pârâtei doar la suma totală de 670.031,98 RON, reclamanta nu a înţeles să promoveze calea de atac a recursului, de acesta uzitând doar partea adversă, pârâta B., limitele rejudecării apelului fiind circumscrise şi din această perspectivă.

Înalta Curte mai constată faptul că limitele învestirii instanţei de judecată sunt fixate prin cererea de chemare în judecată, astfel încât eventuale modificări ulterioare, precum ar fi cele din apel, din notele de şedinţă depuse la data de 3.11.2023 de reclamantă sau cele realizate cu prilejul dezbaterilor apelului (la data de 27.11.2023) nu pot fi primite, întrucât se opun dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ.:

"În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi".

Aşadar, din perspectiva tuturor acestor argumente privite conjugat, rezultă că nefiind formulat un astfel de capăt de cerere în faţa primei instanţe de judecată, atunci instanţa de apel de rejudecare nu trebuia să se pronunţe asupra lui şi cu atât mai puţin, să îl motiveze. Nu sunt incidente aşadar, motivele de recurs reglementate de art. 488 pct. 5 şi 6 C. proc. civ. invocate de recurenta incidentă.

Grefat pe cele evidenţiate anterior, Înalta Curte constată că nu este aplicabil cauzei nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. formulat de reclamanta recurentă.

Astfel, sub un prim aspect, se observă că în privinţa perioadei cuprinse între data încheierii convenţiei şi 17.01.2013, instanţa de apel a reţinut caracterul contractual al răspunderii civile antrenate, astfel încât criticile recurentei reclamante orientate în această direcţie (e drept, de această dată grefate în mod special pe elementul dobânzii legale aferente sumei totale), a calificării contractuale a răspunderii, inclusiv cea referitoare la citatul extras din decizia de casare nr. 1104/2022, îşi pierd eşafodajul juridic, ele neputând fi, aşadar, primite ca fondate.

De asemenea, împrejurarea că în respectivul considerent citat din decizia de casare, instanţa supremă, prin decizia civilă nr. 1104/2022, a arătat că "evaluarea daunelor-interese în cazul executării cu întârziere a obligaţiilor de a face nu poate fi de principiu, limitată la solicitarea dobânzii", nu validează aspectul formulării de către reclamantă a vreunui capăt de cerere de chemare în judecată în acest sens. Concluzia se impune întrucât aserţiunea instanţei de casare a fost una realizată în mod generic, dovadă fiind chiar sintagma "de principiu" utilizată de instanţa supremă.

Continuând, Înalta Curte notează că potrivnic aserţiunii reclamantei recurente, se observă că pentru perioada ianuarie 2013 - noiembrie 2013, răspunderea extracontractuală a intimatei pârâte a fost corect stabilită în temeiul jaloanelor juridice impuse în mod obligatoriu conform art. 501 C. proc. civ. de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia de casare anterior menţionată, astfel cum prezenta instanţă de recurs a expus deja, supra, în partea de început a motivării deciziei sale civile, considerente care, pentru evitarea repetiţiei inutile, nu vor mai fi reluate şi la acest punct al analizei, dar care îşi păstrează valabilitatea şi eficacitatea juridică.

În fine, instanţa de recurs constată că atât dispoziţiile art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ., prevederile art. 1350 C. civ., cât şi principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin săvârşirea faptei ilicite, invocate de recurenta reclamantă în recursul incident, trebuie corelate cu principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, principiu reglementat de prevederile art. 9 C. proc. civ.. Or, atât timp cât astfel cum s-a expus supra, reclamanta nu a solicitat în faţa primei instanţe de judecată acordarea de dobânzi, rezultă că acordarea distinctă a acestor dobânzi, daune moratorii, ar fi depăşit limitele de învestire ale instanţei de judecată, instanţă ce nu le-ar fi putut acorda fără încălcarea principiului esenţial ultim menţionat.

Drept urmare a tuturor acestor considerente conjugate expuse, rezultă că nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. invocat de reclamantă în recursul incident nu este fondat.

Pe cale de consecinţă, se impune respingerea ca nefondată inclusiv a căii de atac incidente declarate de recurenta reclamantă A..

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate, recursul principal declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva încheierii din data de 27 noiembrie 2023 şi împotriva deciziei nr. 2064Ap din 28 decembrie 2023, ambele pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 2064Ap din 28 decembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, motivele de recurs invocate de părţi, prevăzute de art. 488 pct. 5, 6, 8 C. proc. civ. nefiind fondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate, recursul principal declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva încheierii din data de 27 noiembrie 2023 şi împotriva deciziei nr. 2064Ap din 28 decembrie 2023, ambele pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 2064Ap din 28 decembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 iunie 2025.