Limitation period for moral damages from administrative delay: application of prior law and start date

Şedinţa publică din data de 4 iunie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la 13.06.2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au solicitat obligarea pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin Primar General şi Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti la plata contravalorii prejudiciului material suferit ca urmare a refuzului nejustificat de a soluţiona în termenul legal notificarea nr. x/14.11.2001, prejudiciu cuantificat la nivelul dobânzii legale pentru lipsa de folosinţă a despăgubirilor pentru perioada 14.01.2002, data la care trebuia soluţionată notificarea, şi 16.11.2010, data emiterii de către pârâtă a dispoziţiei nr. 13303, estimat provizoriu la suma de 250.000 RON, precum şi la plata sumei de 10.000 euro pentru fiecare reclamant în parte, reprezentând daune morale pentru tergiversarea soluţionării notificării nr. x/14.11.2001.

Prin încheierea de şedinţă din data de 26.09.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, a fost anulată cererea de chemare în judecată în ceea ce priveşte primul capăt al cererii, instanţa reţinând că reclamanţii nu şi-au îndeplinit obligaţia de a indica modul de calcul prin care s-a determinat cuantumul daunelor materiale ca fiind suma de 250.000 RON, rămânând învestită cu capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale.

La termenul de judecată din data de 16.04.2019, reclamanţii au depus o cerere modificatoare, prin care au completat petitul cererii de chemare în judecată cu un nou capăt de cerere având ca obiect daune materiale, prin care au solicitat obligarea pârâţilor la plata contravalorii prejudiciului material constând în dobânda legală pentru lipsa de folosinţă a despăgubirilor pentru o perioadă de 8 ani, precum şi în pierderea şansei de a obţine despăgubirile la valoarea de piaţă a imobilului, respectiv diferenţa dintre valoarea de piaţă şi valoarea plafonată conform Legii nr. 165/2013 în funcţie de grilele notariale din 2013, prejudiciu cuantificat la suma de 7.000 RON.

Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a dispus prin sentinţa civilă nr. 1060/14.05.2019 declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, care la rândul său, şi-a declinat competenta în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 8254/20.11.2019, iar prin regulatorul de competentă soluţionat prin sentinţa civilă nr. 21/05.03.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a fost stabilită competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2. Decizia pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1287/11.09.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins cererea formulată de reclamanţii A. şi C., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primar General şi Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001, ca neîntemeiată şi a luat act că părţile nu solicită cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Împotriva sentinţei civile nr. 1287/11.09.2020 a declarat apel reclamantul A., cauza fiind înregistrată sub nr. x/2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

La termenul de judecată din 18.03.2022, în temeiul art. 39 alin. (2) teza finală C. proc. civ., instanţa de apel a luat act de transmiterea calităţii procesuale pasive faţă de numiţii D., E. şi F., având în vedere decesul intimatei-reclamante B. (la 11.11.2020). Totodată, instanţa de apel a respins, ca inadmisibilă, cererea intitulată "cerere de aderare la apel" formulată de D., E. şi F..

Prin decizia nr. 575 A din 15.04.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la repararea prejudiciului moral, invocată de intimatul pârât Municipiul Bucureşti; a constatat că intimatul pârât Municipiul Bucureşti este decăzut din dreptul de a invoca excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la repararea prejudiciului material; a admis apelul formulat apelantul reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1287 din 11.09.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2017; a schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la repararea prejudiciului moral, ca fiind prescris dreptul material la acţiune; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate; a fost respinsă cererea apelantului reclamant de obligare a intimatului pârât la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A..

Invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul pretinde că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material privind prescripţia extinctivă.

Susţine recurentul că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material privind prescripţia extinctivă şi legea aplicabilă, susţinând că în cauză nu se aplică prevederile Decretului nr. 167/1958, ci prevederile noului C. civ. deoarece data la care a cunoscut prejudiciul este data formulării notificării în baza Legii nr. 10/2001 de către pârâtă şi mai mult, data validării drepturilor constatate prin Dispoziţia nr. 9182/16.06.2016 emisă de CNCI.

Recurentul arată că termenul de prescripţie curge de la data de 16.06.2016, iar notificarea a fost soluţionată de PMB prin Dispoziţia nr. 13304/16.11.2010, deci ulterior anului 2009 când a intrat în vigoare noul C. civ.

Raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată, precum şi la data cunoaşterii prejudiciului, respectiv data emiterii de către CNCI a deciziei de despăgubiri prin puncte nr. 9182/16.06.2016 pentru un număr de 7.875.564 RON, legea aplicabilă cauzei este noul C. civ. din 2011, şi nu prevederile Decretului nr. 167/1958.

Totodată, recurentul susţine că pârâta nu putea invoca în apel excepţia prescripţiei având în vedere faptul că nu a invocat-o în termenul procedural, respectiv odată cu întâmpinarea, normele de procedură civilă aplicabile fiind cele de la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Învederează recurentul că prejudiciul a devenit cert în momentul validării Dispoziţiei nr. 13304/16.11.2010 emise de PMB, validare realizată de CNCI prin Dispoziţia nr. 9182/16.06.2016. Prin urmare, termenul de 3 ani curge de la data de 16.06.2016, şi nu de la data de 16.11.2010, deoarece CNCI putea să invalideze dispoziţia PMB constatând că partea nu are drept la despăgubiri, iar în această situaţie, recurentul nu putea solicita daune morale pentru tergiversarea acordării unor despăgubiri la care nu era îndreptăţit. În mod similar, nu putea solicita daune morale înainte ca PMB să soluţioneze notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, astfel încât, nu poate fi aplicabil Decretul nr. 167/1958.

Termenul de prescripţie pentru a solicita daune morale începe să curgă de la data prejudiciului, nu de la data la care pârâta trebuia să-şi îndeplinească obligaţiile, de la data când a cunoscut aceste daune, or, în cauză, daunele nu au legătură cu o faptă instantanee, ci cu atitudinea pârâtei pe o perioadă îndelungată şi cu procesele derulate între părţi.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a învederat că întâmpinarea a fost înregistrată după declinarea cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, respectiv după 2 ani de la comunicarea acţiunii, fiind formulată cu depăşirea termenului legal de 25 zile, astfel că şi excepţia prescripţiei este tardiv invocată.

Primul termen de judecată a fost termenul la care s-a pus în discuţie competenţa Tribunalului Bucureşti şi s-a dispus declinarea cauzei astfel încât, conform art. 2513 C. civ., pârâtul este decăzut din dreptul de a invoca prescripţia atât timp cât nu a expus-o prin întâmpinare, natura juridică a prescripţiei fiind cea prevăzută de noul C. civ. în vigoare, respectiv art. 2512-2513.

Recurentul arată că Dispoziţia nr. 9182/16.06.2016 reprezintă unicul document care consacră irevocabil dreptul acestuia la despăgubiri, cuantumul despăgubirilor şi reperul în funcţie de care se calculează daunele pentru lipsa de folosinţă, în contextul în care Decizia nr. 13304/16.11.2010 emisă de PMB are doar valoare orientativă, fiind necesar avizul de legalitate al Prefectului şi validarea de CNCI-ANRP, şi nu cuprinde sume băneşti, motiv pentru care anterior nu avea cum să cunoască paguba.

Invocând incidenţa prevederilor art. 2528 C. civ., recurentul pretinde că paguba a fost cunoscută abia atunci când a avut certitudinea că va primi despăgubiri şi cuantumul acestora, respectiv în data de 16.06.2016, astfel că acţiunea a fost formulată în termenul general de prescripţie de 3 ani pentru răspunderea civilă delictuală.

5. Apărările formulate în cauză

În cauză nu au fost formulate întâmpinări.

6. Procedura de filtru

Prin încheierea din 22.05.2024, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat în cauză şi a stabilit termen în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul, prin prisma dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva legii aplicabile prescripţiei extinctive (susţinând că nu sunt incidente prevederile din Decretul nr. 167/1958, ci cele ale noului C. civ.), a momentului invocării de către intimatul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, a excepţiei prescripţiei, precum şi din perspectiva aplicării eronate a dispoziţiilor de drept material privind prescripţia dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect repararea prejudiciului moral.

Astfel, recurentul a susţinut că termenul de prescripţie a început să curgă la data 16.06.2016 când a fost emisă Dispoziţia nr. 918 de către CNCI, prin care a fost validată Dispoziţia nr. 13304/16.11.2010 emisă de PMB, considerând că nu putea solicita daune morale înainte ca PMB să soluţioneze notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, astfel încât nu poate fi aplicabil Decretul nr. 167/1958.

Prezenta acţiune, astfel cum a fost modificată după rămânerea definitivă a anulării capătului de cerere privind acordarea daunelor materiale în valoare de 250.000 RON, are ca obiect obligarea pârâţilor la plata contravalorii prejudiciului material şi moral suferit ca urmare a presupusului refuz nejustificat de a soluţiona în termenul legal notificarea nr. x/14.11.2001, constând în dobânda legală pentru lipsa de folosinţă a despăgubirilor pentru o perioadă de 8 ani [14.01.2002 (data la care trebuia soluţionată notificarea) şi 16.11.2010 (data emiterii de către pârâtă a dispoziţiei nr. 13303)], precum şi în pierderea şansei de a obţine despăgubirile la valoarea de piaţă a imobilului, respectiv diferenţa dintre valoarea de piaţă şi valoarea plafonată conform Legii nr. 165/2013 în funcţie de grilele notariale din 2013, prejudiciu cuantificat la suma de 7.000 RON, precum şi la plata sumei de 10.000 euro pentru fiecare reclamant în parte, reprezentând daune morale pentru tergiversarea soluţionării notificării nr. x/14.11.2001.

Temeiul juridic invocat a fost reprezentat de prevederile art. 1357 şi următoarele din C. civ.

Înalta Curte reţine că, raportat la art. 103 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este guvernată de legea în vigoare la momentul săvârşirii ei, iar în speţă, fapta ilicită imputată pârâţilor constă în nesoluţionarea notificării nr. x/14.11.2001 într-un termen rezonabil, reclamanţii reproşând pârâtei întârzierea de 9 ani în soluţionarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.

Astfel, având în vedere că fapta ilicită constând în tergiversarea soluţionării notificării nr. x/14.11.2001 se situează în timp anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. (01.11.2011), instanţa de apel în mod corect a reţinut, raportat la art. 5 şi art. 201 din Legea nr. 71/2011 şi la considerentele Deciziei nr. 1/2014 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, că legea aplicabilă prescripţiei extinctive, sub toate aspectele, este legea în vigoare la data la care prescripţia a început să curgă, şi anume Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

În aplicarea art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, instanţa a apreciat că, invocându-se de către reclamanţi prejudiciul moral produs ca urmare a nesoluţionării notificării timp de 9 ani, în perioada 2001-2010, prescripţia a început să curgă de la momentul la care aceştia au cunoscut paguba şi pe cel care a produs-o, moment care coincide cu cel al soluţionării notificării prin Dispoziţia nr. 13304/16.11.2010, întrucât la acel moment reclamanţii cunoşteau atât entitatea învestită de lege care nu respectase termenul de soluţionare a notificării, cât şi prejudiciul, iar acest text legal (art. 8 din Decretul nr. 167/1958) nu se referă la momentul cunoaşterii întinderii pagubei, ci la cel al cunoaşterii existenţei pagubei, rămânând ca, în interiorul termenului de prescripţie de 3 ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958, păgubitul să determine întinderea prejudiciului şi să acţioneze pentru recuperarea acestuia.

Înalta Curte reţine că regula generală privind începutul prescripţiei extinctive având ca obiect dreptul material la acţiune este instituită de prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi este aceea că prescripţia începe să curgă de la data naşterii dreptului material la acţiune.

Data naşterii dreptului material la acţiune este data la care dreptul subiectiv (ori interesul legitim) este încălcat, negat ori contestat sau data la care dreptul la acţiune, chiar în lipsa unei contestări sau încălcări, trebuie exercitat.

Or, în speţa pendinte, dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă ce corespunde unei pretinse pagube provenite din tergiversarea soluţionării notificării emise în baza Legii nr. 10/2001. În cazul acţiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, cum este cazul de faţă, prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, această regulă specială fiind instituită, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevede că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Recurentul-reclamant a criticat acest raţionament, invocând că nu putea solicita daune morale înainte ca PMB să soluţioneze notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, astfel că, în opinia sa, nu este aplicabil Decretul nr. 167/1958, iar termenul de prescripţie pentru a solicita daune morale începe să curgă la data prejudiciului, fiind în imposibilitate de a cunoaşte paguba la momentul indicat de instanţa de apel.

Critica este nefondată, având în vedere că, raportat la art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, recurentul trebuia, având posibilitatea efectivă, să cunoască existenţa faptei şi a prejudiciului de la data soluţionării notificării prin Dispoziţia nr. 13304/16.11.2010, instanţa de apel apreciind judicios că, de la acel moment, partea putea sau trebuia să cunoască paguba şi persoana răspunzătoare de producerea acesteia.

Prin urmare, susţinerea recurentului în sensul că termenul de prescripţie curge de la data prejudiciului, susţinând că a cunoscut paguba la 16.06.2016, nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

În ce priveşte întinderea pagubei, aceasta este o chestiune de probaţiune şi de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive.

Referitor la criticile privind soluţia instanţei de apel date capătului de cerere având ca obiect daunele materiale (constând în dobânda legală pentru lipsa de folosinţă a despăgubirilor şi pierderea şansei de a obţine despăgubirile la valoarea de piaţă a imobilului), acestea au vizat legea aplicabilă prescripţiei extinctive şi tardivitatea depunerii întâmpinării, însă, aşa cum s-a reţinut prin încheierea de admitere în principiu a recursului, aceste critici au caracter pur formal şi nu pot fi analizate în recurs, având în vedere că partea nu a dezvoltat critici concrete de nelegalitate care să vizeze raţionamentul instanţei de apel. Aceste critici ignoră faptul că în analiza capătului de cerere privind daunele materiale instanţa de apel a reţinut că partea a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel răspunzător de ea la momentul emiterii deciziei de compensare nr. 9182/16.06.2016, fiind aplicabile dispoziţiile noului C. civ., prescripţia extinctivă fiind configurată ca o instituţie de drept privat, astfel că pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, a fost decăzut din dreptul de a invoca excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în contextul neinvocării acesteia în condiţii procedurale.

Astfel, cu privire la daunele materiale instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe, reţinându-se că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale afirmate de reclamanţi, întrucât obligaţia îndeplinită de către pârât cu întârziere, aceea de a soluţiona notificarea, reprezintă o obligaţie de a face, iar nu o obligaţie de a plăti o sumă de bani, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru acordarea dobânzii legale.

Cum instanţa de apel a soluţionat acest capăt de cerere pe fond, iar nu în temeiul excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune invocate de pârât prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recurentul nu a formulat critici concrete de nelegalitate cu privire la soluţia instanţei de apel în privinţa daunelor materiale, astfel că nu poate analiza susţinerile recurentului formulate în acest sens, întrucât nu se circumscriu cazurilor de casare expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că sunt nefondate criticile invocate de recurent cu privire la daunele morale, iar cele referitoare la daunele materiale nu se circumscriu cazurilor de casare prevăzute de lege, dat fiind caracterul unitar al recursului, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A., decedat, continuată de moştenitorul G., împotriva deciziei nr. 575 A din 15 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 iunie 2025.