Nullity of auction protocol for public domain lands: Recusal inadmissible due to failure to substantiate legal errors in cassation appeal

Şedinţa publică din data de 4 iunie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt, secţia I civilă, la data de 04.03.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Primăria Comunei Stoicăneşti şi Consiliul Local al Comunei Stoicăneşti, a solicitat:

1. să se dispună nulitatea absolută a procesului-verbal privind vânzarea suprafeţei de 7,51 ha teren extravilan-dig 1 şi a suprafeţei de 8,23 ha teren extravilan-dig 2;

2. obligarea pârâtelor în solidar la plata sumei totale de 1.300.000 RON, reprezentând:

- 94.500.000 RON ROL achitată cu titlu de preţ, a sumei de 3.000.000 RON ROL achitată cu titlu de taxă participaţie licitaţie, sumele urmând a fi actualizate cu indicele de inflaţie de la data plăţii - 14.04.2005 până la data achitării efective;

- 333.713 RON RON ce reprezintă lucrări de punere în funcţiune a celor două diguri, conform valorilor menţionate în proiectul tehnic pagina 9, volumul 1 intitulat Lucrări hidrotehnice, preţ stabilit pentru luna decembrie 2005, sumă ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflaţie de la data începerii lucrărilor- ianuarie 2006 şi până la data achitării efective;

- 100.000 RON RON achitată în anul 2016 pentru forarea puţurilor de mare adâncime la cele două diguri, suma urmând a fi actualizată cu indicele de inflaţie începând cu anul 2006 şi până la data achitării efective;

- 50.000 RON RON, ce reprezintă popularea celor două lacuri cu diferite specii de peşti, actualizată cu indicele de inflaţie din anul 2006 şi până la data achitării efective;

- 50.000 RON RON, reprezentând hrana populaţiei piscicole în perioada anilor 2006-2019;

- 150.000 RON RON, reprezentând valoarea populaţiei de peşte ce se afla în cele două lacuri;

- 8.464 RON RON, reprezentând eliberarea autorizaţiilor şi avizelor necesare funcţionării în legalitate a celor două baraje;

- 6545 RON RON, reprezentând documentaţia tehnică-proiectul actualizată cu indicele de inflaţie din anul 2005 şi până la data achitării efective a plăţii;

- 85.000 RON RON, cu titlu de daune interese.

3. obligarea pârâtelor în solidar la plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 2011/21.09.2022 pronunţată de Tribunalul Olt, secţia I civilă, a fost admisă în parte acţiunea, astfel cum a fost precizată în şedinţa publică din data de 07.06.2022, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Comunei Stoicăneşti. A fost constatată nulitatea absolută a procesului-verbal nr. x/14.04.2005, fiind obligat pârâtul Consiliul Local al Comunei Stoicăneşti în favoarea reclamantului la plata sumei totale de 13.573.365,82 RON, cu titlu de despăgubiri civile. A fost obligat pârâtul Consiliul Local al Comunei Stoicăneşti în favoarea reclamantului la plata sumei totale de 159.316,65 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxă de timbru aferentă pretenţiilor admise, onorarii expert şi cheltuieli deplasare pentru expert şi onorariu de avocat.

3. Decizia pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia nr. 14/12.01.2023, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a admis apelul, a anulat sentinţa civilă şi încheierea apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Olt, secţia I civilă, sub nr. x/2020*.

4. Sentinţa pronunţată de prima instanţă în rejudecare

Prin încheierea din 18.07.2023, Tribunalul Olt, secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local al Comunei Stoicăneşti şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate de pârâtul Consiliul Local al Comunei Stoicăneşti, ca neîntemeiate.

Prin sentinţa nr. 605/21.12.2023, pronunţată de Tribunalul Olt, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Comunei Stoicăneşti, având ca obiect anulare act, anulare proces-verbal, ca neîntemeiată. A fost obligat reclamantul să plătească pârâtului suma de 20.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

5. Decizia pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia nr. 230/20.06.2024, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins, ca inadmisibil, apelul incident declarat de UAT Stoicăneşti, împotriva încheierii interlocutorii din data de 18.07.2023 pronunţate de Tribunalul Olt, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020, având ca obiect anulare act şi pretenţii.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A., împotriva sentinţei civile nr. 605/21.12.2023 pronunţate de Tribunalul Olt, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020, având ca obiect anulare act şi pretenţii.

A respins, ca nefondat, apelul incident formulat de Consiliul Local Stoicăneşti, împotriva încheierii interlocutorii din data de 18.07.2023 pronunţate de Tribunalul Olt, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020, având ca obiect anulare act şi pretenţii.

A respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de apelantul pârât Consiliul Local Stoicăneşti.

6. Recursurile declarate în cauză

6.1 Recursul declarat de reclamantul A.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate numai în ceea ce priveşte soluţia de respingere a apelului principal, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.

În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât, în rejudecare, instanţa a interpretat în mod eronat legea aplicabilă în speţă, fiind incidente dispoziţiile Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, precum şi cele ale Legii apelor nr. 107/1996, pe motiv că bunurile care au făcut obiectul procesului-verbal a cărui nulitate se cere fac parte din domeniul public al statului.

Instanţa a analizat fondul cauzei, fără aplicarea legii corecte şi fără a analiza motivele de fapt invocate de reclamant, referitoare la apartenenţa terenurilor în cauză la domeniul public al statului, făcând parte parţial din albia minoră a pârâului. Curtea de apel a reţinut aceste susţineri ale reclamantului, însă nu a analizat cererea prin prisma acestora raportat la dispoziţiile Legii nr. 213/1998 coroborate cu prevederile Legii nr. 107/1996, care prevăd că bunurile precum "malurile şi cuvetele lacurilor" sunt declarate ca aparţinând domeniului public al statului.

Instanţa de apel a reţinut eronat că sunt aplicabile prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, care însă se referă la terenurile proprietate privată, care sunt în circuitul civil, iar nu la terenurile proprietate publică cum sunt cele din cauză.

Astfel, recurentul a apreciat că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a intrat în cercetarea fondului, iar prin hotărârea recurată nu sunt analizate toate aspectele relevante în speţă.

A precizat în acest sens recurentul că instanţa nu a indicat motivele pentru care a înlăturat probele administrate de către reclamant, prin care acesta dorea să dovedească apartenenţa bunurilor la domeniul public al statului, instanţa făcând referiri exclusiv la faptul că bunurile aparţineau domeniului public, nefăcând diferenţa între domeniul public al statului şi domeniul public al pârâtei.

Prin omisiunea de a analiza toate probele administrate, instanţa nu a stabilit toate împrejurările de fapt esenţiale în speţă, respectiv faptul că aceste bunuri erau scoase din circuitul civil, fiind inalienabile, iar instanţa trebuia să verifice toate probele, să stabilească o situaţie de fapt corectă şi reală, pentru a stabili dacă bunurile aparţineau sau nu domeniului public al statului.

În continuare, făcând referire la decizia pronunţată de Curtea de Apel Craiova în primul ciclu procesual, la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată modificate în rejudecare, recurentul a susţinut că instanţa de apel a analizat doar dacă procesul-verbal de licitaţie îndeplineşte toate condiţiile de validitate prevăzute de art. 948 din vechiul C. civ., consimţământul valabil exprimat al părţilor, capacitatea de a contracta, obiect determinat şi cauză licită, neţinând seama însă de motivul de nulitate absolută invocat din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 213/1998. Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurentul a arătat că a invocat expres că există o interdicţie legală în ceea ce priveşte bunurile aparţinând domeniului public al statului, fiind aplicabile dispoziţiile Legii nr. 213/1998 şi ale Legii apelor nr. 107/1996, întrucât este vorba despre terenuri care aparţin domeniului public al statului, nu domeniului public al comunei, iar modificarea regimului acestora se poate realiza doar prin legea organică de modificare a Legii nr. 213/1998, prin care aceste bunuri au fost declarate obiect exclusiv al proprietăţii publice.

Instanţa de apel nu a analizat în niciun fel regimul juridic al terenurilor, din perspectiva Legii nr. 213/1998 şi a Legii apelor nr. 107/1996, cu toate că reclamantul susţine că a arătat pe larg motivele pentru care terenurile scoase la licitaţie şi cu care a fost pus în posesie de către pârâtă prin procesul-verbal nu puteau fi licitate în vederea vânzării de către Consiliul Local.

Instanţa a ignorat chiar şi faptul ca înşişi pârâţii au recunoscut apartenenţa terenurilor la proprietatea publică a statului, recurentul făcând referire la dispoziţiile art. 136 din Constituţie privind proprietatea publică, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 107/1996 şi la Legea nr. 213/1998, arătând că potrivit acestor dispoziţii legale, malurile şi cuvetele lacurilor sunt declarate ca aparţinând domeniului public al statului.

În continuare, recurentul a făcut referire la situaţia de fapt, arătând că a făcut dovada faptului că terenurile pentru care a licitat şi cu care a fost pus în posesie aparţineau şi aparţin în continuare domeniului public al statului, fiind inalienabile, instanţa de apel considerând eronat că sunt aplicabile prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, care se referă însă la terenurile proprietate privată, care sunt în circuitul civil, nu la terenurile proprietate publică, cum sunt cele din cauză.

Instanţa de apel a folosit mereu sintagma "proprietate publică", deşi pârâţii au recunoscut apartenenţa la proprietatea publică a statului, fiind o diferenţă între proprietatea publică a statului privind bunurile de interes naţional şi proprietatea publică a comunei aşa cum stabileşte Legea nr. 213/1998.

Recurentul a redat texte legale cu privire la dreptul de proprietate publică, susţinând nelegalitatea procesului-verbal de licitaţie nr. x/14.04.2005 privind vânzarea suprafeţei de 7,51 ha teren extravilan dig 1 şi a suprafeţei de 8,23 ha dig 2, întrucât dreptul de proprietate aparţinea Statului Român, iar Consiliul Local Stoicăneşti, neavând calitatea de proprietar al terenului, nu avea dreptul să organizeze licitaţia publică privind concesionarea şi închirierea, cu atât mai mult vânzarea bunurilor de interes public naţional.

A mai susţinut că este prohibită de lege şi contrară ordinii publice cauza procesului-verbal nr. x/14.04.2005, ce rezultă din încălcarea prevederilor legale imperative, recurentul făcând trimitere la aspecte de fapt ale litigiului cu privire la situaţia juridică a terenurilor.

6.2. Recursul principal declarat de pârâtul Consiliul Local al Comunei Stoicăneşti

Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei recurate sub aspectul petitului referitor la plata cheltuielilor de judecată şi, reţinând culpa procesuală a apelantului-reclamant, să fie acesta obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate în faza apelului, respectiv la plata sumei de 9000 RON reprezentând onorariul de avocat.

În motivarea căii de atac, recurentul-pârât a susţinut că este evidentă culpa procesuală a apelantului-reclamant, acesta fiind cel care a pierdut procesul în faza apelului, devenind astfel incidente prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Apelul incident, prin care pârâtul a cerut schimbarea în parte a sentinţei primei instanţe, respectiv admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local al Comunei Stoicăneşti, a fost respins, însă pentru apelul incident a fost stabilit şi achitat un onorariu de 6000 RON, fiind corectă soluţia instanţei de apel cu privire la respingerea petitului referitor la plata cheltuielilor de judecată aferente apelului incident exercitat de pârât şi respins, reţinându-se corect incidenţa art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Recurentul-pârât a susţinut că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., întrucât onorariul de avocat achitat a fost evidenţiat distinct, soluţia corectă fiind aceea de a fi obligat apelantul-reclamant la plata cheltuielilor de judecată aferente respingerii apelului său şi de respingere a petitului privind cheltuielile de judecată solicitate de pârât pentru apelul incident.

A mai considerat că este contradictorie susţinerea potrivit căreia nu se impune plata cheltuielilor de judecată întrucât toate apelurile au fost respinse, pentru că s-a reţinut respingerea apelului principal şi s-a ignorat acest aspect prin raportare la dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., omiţându-se a se observa şi un alt aspect, respectiv că apelul incident nu urmărea desfiinţarea soluţiei primei instanţe pe fondul acesteia, fiind solicitată respingerea acţiunii reclamantului dar în temeiul excepţiei invocate.

Recurentul a susţinut că este incident şi cazul de casare prevăzut la pct. 8 al art. 488, respectiv faptul că instanţa a aplicat greşit normele de drept material ale art. 451 C. proc. civ., întrucât, în opinia sa, natura duală a acestui text este o aplicaţie a principiilor răspunderii civile, respectiv norme de drept substanţial prevăzute în dreptul procesual.

De asemenea, raportat la modul cum instanţa de apel a soluţionat chestiunea petitului referitor la plata cheltuielilor de judecată, prin respingerea acestora cu motivarea că toate apelurile au fost respinse, fără a decela ceea ce părţile urmăreau prin apelul principal şi apelul incident, fără a observa că pârâtul a achitat distinct onorariile de avocat pentru apărarea faţă de apelul principal şi separat pentru apelul incident, recurentul a susţinut că nu sunt incidente efectele Deciziei nr. 3/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, întrucât critica sa nu vizează proporţionalitatea cheltuielilor, ci respingerea acestui petit.

6.3. Recursul incident declarat de pârâtul Consiliul Local al Comunei Stoicăneşti

Prin recursul incident, recurentul pârât a solicitat admiterea recursului şi schimbarea, în parte, a deciziei recurate, respectiv admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local al Comunei Stoicăneşti, cu consecinţa respingerii acţiunii întrucât nu există o identitate între persoana pârâtului (persoana chemată în judecată Consiliul Local) şi persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii (com. Stoicăneşti, jud. Olt) având în vedere că procesul-verbal de licitaţie nr. x/14.04.2005 nu este un act administrativ unilateral emis de către Consiliul local, fiind un act emis de aparatul de specialitate al Primarului, păstrând celelalte dispoziţii referitoare la plata cheltuielilor de judecată.

În situaţia în care se va aprecia că recursul incident este nefondat, recurentul a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 496 din C. proc. civ., solicitând respingerea recursului principal declarat de către recurentul-reclamant şi păstrarea hotărârii atacate sub aspectul criticilor acestuia, urmând a admite recursul pârâtului referitor la cheltuielile de judecată.

Într-o teză subsidiară, având în vedere dispoziţiile art. 497 din C. proc. civ., constatând că instanţa de apel nu a analizat şi soluţionat excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Consiliului Local al Com. Stoicăneşti, prin prisma lipsei capacităţii administrative şi funcţionale a Consiliului Local a acestei instituţii componente a administraţiei publice locale, recurentul-pârât a solicitat casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

Dacă instanţa va aprecia că recursul reclamantului este viciat sub aspectul termenului de declarare ori al altor motive care nu implică cercetarea fondului, recurentul pârât a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 472 C. proc. civ. cu privire la recursul incident.

Recurentul a susţinut că sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., întrucât motivarea instanţei de apel este contradictorie şi străină de natura cauzei, pentru că iniţial a reţinut în legătură cu Consiliul Local că este autoritatea administraţiei publice care aprobă înstrăinarea unui bun aflat în patrimoniul localităţii, însă a încercat a justifica soluţia prin încălcarea separaţiei atribuţiilor autorităţilor publice locale, afirmând astfel greşit că, dacă Consiliul a adoptat HCL nr. 9/2005, atunci şi procedura punerii în aplicare a acestui act administrativ, inclusiv actul final de adjudecare, aparţine aceleiaşi autorităţi deliberative, şi nu autorităţii executive.

Considerentele soluţiei de respingere a apelului incident declarat de către Consiliul Local încalcă normele imperative ale Legii nr. 215/2001, iar argumentele care au fundamentat soluţia respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local Stoicăneşti erau corecte doar în situaţia în care obiectul cauzei era efectiv anularea HCL nr. 9/31.03.2005.

Recurentul a opinat că dezlegarea dată de instanţa de apel excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local Stoicăneşti în raport de procesul-verbal de licitaţie nr. x/14.04.2005 este eronată chiar dacă soluţia finală în sensul respingerii apelului apelantului-reclamant îi este favorabilă.

În temeiul dispoziţiilor art. 36 şi 40 din C. proc. civ., reţinând dispoziţiile art. 96 alin. (3) şi art. 109 alin. (1) şi (2) din Codul administrativ, dispoziţii identice şi în Legea nr. 215/2001 a administraţie publice locale, recurentul a considerat ca fiind evidentă excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Consiliului Local al com. Stoicăneşti, acţiunea fiind astfel formulată împotriva unei instituţii aparţinând autorităţii publice locale, fără capacitate administrativă şi funcţională.

Instanţa de apel a încercat să demonstreze faptul că autoritatea deliberativă, componentă a autorităţii publice locale, are capacitate funcţională, dar şi administrativă în prezenta cauză, invocând greşit dispoziţiile Legii nr. 215/2001 similare cu dispoziţiile art. 56 alin. (2) din C. proc. civ. şi cu dispoziţiile art. 3, art. 4 şi art. 129 din Codul administrativ adoptat potrivit O.U.G. nr. 57/2019.

Concluzionând, recurentul-pârât a susţinut că în cauză calitatea procesuală aparţine Comunei Stoicăneşti, şi nu Consiliului Local, aşa cum a reţinut şi instanţa supremă într-o decizie în care analizează tocmai calitatea procesuală a autorităţilor publice locale (decizia nr. 1956/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă).

7. Apărările formulate în cauză

În data de 9.12.2024, recurentul-pârât Consiliul Local al Comunei Stoicăneşti a formulat întâmpinare faţă de recursul recurentului-reclamant A., solicitând respingerea, ca nefondat.

În data de 28.10.2024, recurentul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului principal declarat de recurentul-pârât, susţinând că sunt incidente dispoziţiile Deciziei nr. 3/2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

În data de 13.11.2024, recurentul-pârât Consiliul Local al Comunei Stoicăneşti a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de reclamant în cadrul întâmpinării.

În data de 15.01.2025, recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul incident, iar pe cale de excepţie, a invocat nulitatea recursului incident pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate, în subsidiar solicitând respingerea, ca nefondat.

În data de 28.01.2025 recurentul-pârât Consiliul Local al Comunei Stoicăneşti a depus răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia si considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

II.1. Examinând recursul declarat de reclamant în raport cu excepţia nulităţii, a cărei analiză este prioritară potrivit art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ. "recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca motivele formulate să se circumscrie cazurilor de nelegalitate expres şi limitativ reglementate.

Aşadar, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În consecinţă, în măsura în care aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

Analizând recursul reclamantului A., Înalta Curte reţine că, prin susţinerile aparent subsumabile motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., partea a invocat incidenţa acestui motiv de casare învederând că instanţa de apel nu a intrat în cercetarea fondului, nu a analizat toate aspectele relevante în speţă, nu a indicat motivele pentru care a înlăturat probele administrate de reclamant care dovedeau, în opinia sa, apartenenţa bunului la domeniul public al statului, nu a stabilit toate împrejurările de fapt esenţiale în cauză (caracterul inalienabil al bunurilor ce fac obiectul pricinii) astfel încât, din verificarea tuturor probelor, să stabilească o situaţie de fapt corectă şi reală, pentru a lămuri apartenenţa sau nu a bunurilor la domeniul public al statului.

Înalta Curte observă că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat formal, în contextul în care argumentele exprimate în dezvoltarea sa nu îşi găsesc corespondent în ipoteza evocată de parte (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază), ci partea îşi exprimă nemulţumirea cu privire la modalitatea în care instanţa a conturat situaţia de fapt şi a aplicat normele de drept incidente în cauză.

Din analiza considerentelor deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a expus un raţionament coerent şi corect care susţine soluţia adoptată, prin raportare la dezlegările date prin decizia nr. 14/12.01.2023 a Curţii de Apel Craiova, de anulare şi trimitere spre rejudecare, pronunţată în primul ciclu procesual, care a tranşat cu autoritate de lucru judecat natura juridică de antecontract de vânzare-cumpărare a procesului-verbal de licitaţie nr. x/14.04.2005, ca efect al conversiei actelor juridice.

Astfel, prin decizia de anulare nr. 14/2023, instanţa de apel a reţinut că:

"În speţă, procesul-verbal de licitaţie nr. x/14.04.2005 constituie un act juridic inter vivos care consemnează acordul de voinţă al părţilor contractante întrăinător şi dobânditor având ca obiect transferul dreptului de proprietate asupra terenurilor situate în extravilanul com. Stoicăneşti, în suprafaţă de 7,51 ha (dig 1) şi respectiv 8,23 ha (dig 2) astfel încât, îi sunt aplicabile prevederile art. 2 alin. (1) legea 54/1998 care, astfel cum am arătat, instituie forma autentică drept condiţie de validitate a acestuia.

Ca atare, în condiţiile în care procesul-verbal de licitaţie a fost încheiat cu nerespectarea condiţiei de formă, este incidentă sacţiunea expres instituită de disp. art. 14 Legea 54/1998, respectiv cea a nulităţii absolute. Dar, ca efect al principiului conversiei actelor juridice, deşi acordul de voinţă este nul ca vânzare cumpărare, valorează antecontract de vânzare cumpărare, definit a fi convenţia prin care părţile intenţionează transmiterea unui drept real de proprietate cu privire la un imobil teren care naşte în sarcina lor obligatia de a face, constând în încheierea în viitor a contractului în formă autentică. De altfel, chiar reclamantul a recunoscut valoarea juridică a convenţiei, în condiţiile în care a încercat executarea silită a obligaţiei asumate de părţi prin pronunţarea de către instanţă a unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare, promovând un litigiu cu acest obiect, înregistrat pe rolul Judecătoriei Caracal sub nr. x/2008."

Observând că principalele critici din apelul declarat de reclamant vizează apartenenţa terenurilor la domeniul public şi intenţia pârâtului de a încheia actul deşi cunoştea că nu poate transmite bunuri ce nu sunt în proprietatea sa şi că nu pot fi exploatate ca heleşteie, instanţa de apel a avut în vedere calificarea definitivă dată prin decizia nr. 14/2003 cu privire la natura juridică a procesului-verbal de licitaţie, arătând că părţile s-au obligat să perfecteze în viitor contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică, prin urmare, a detaliat de ce teza susţinută de reclamant nu se circumscrie ilicietăţii cauzei, nefiind vătămat un interes general, obştesc, ci interesele particulare ale reclamantului care pot constitui fundamentul unei alte acţiuni în vederea recuperării de către acesta a preţului plătit şi a investiţiilor efectuate.

Referitor la susţinerea recurentului cu privire la probatoriul administrat în cauză, Înalta Curte reţine că, în faza procesuală a recursului, nu pot fi puse în discuţie şi reanalizate probele administrate, recursul fiind o cale extraordinară de atac, de reformare, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună instanţei examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile cazului concret dedus judecaţii.

În egală măsură, nici argumentele ce fac trimitere la situaţia de fapt nu pot face obiectul analizei în această cale extraordinară de atac, deoarece stabilirea situaţiei de fapt este atributul primei instanţe sau a celei de apel din perspectiva caracterului devolutiv al apelului, iar instanţa de recurs nu poate proceda la stabilirea unei noi situaţii de fapt.

În realitate, recurentul nu procedează la o argumentare logică şi juridică susceptibilă de încadrare în acest motiv de casare, grefată pe considerentele deciziei recurate, ci partea îşi exprimă dezacordul în raport cu soluţia pronunţată, reproşând maniera în care au fost încuviinţate, administrate şi interpretate probele, respectiv conturată situaţia de fapt, aceste aspecte nefiind apte a declanşa verificarea jurisdicţională specifică prezentei căi extraordinare de atac.

Or, asemenea consideraţii nu reflectă o situaţie dintre cele reglementate prin motivul de casare referitor la nemotivare, ci relevă, de fapt, o solicitare de reanalizare a mijloacelor de probă administrate în cauză, ceea ce excedează verificărilor instanţei de recurs, motiv pentru care devine incidentă sancţiunea nulităţii, potrivit prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., critica formulată neputând fi primită.

Nici susţinerile referitoare la greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor de drept material, de către instanţa de apel, nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate, subsumabilă motivului de recurs invocat.

În acest sens, pretinzând nelegalitatea deciziei din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul invocă doar formal o greşită interpretare a dispoziţiilor de drept material, arătând că, în opinia sa, cererea trebuia analizată prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 213/1998 coroborate cu cele ale Legii nr. 107/1996, nefiind incidente prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, care se referă la terenurile proprietate privată, ce sunt în circuitul civil, iar nu la cele proprietate publică, cum sunt cele din cauză.

Astfel, deşi recurentul a susţinut încălcarea dispoziţiilor de drept material din perspectiva nulităţii absolute a antecontractului de vânzare cumpărare (raportat la regimul juridic al terenurilor), această invocare este una formală, în condiţiile în care reclamantul nu a dezvoltat critici concrete de nelegalitate care să vizeze raţionamentul instanţei de apel.

Anume, prin memoriul de recurs, partea reclamă că instanţa de apel nu a analizat regimul juridic al terenurilor din perspectiva Legii nr. 213/1998 şi a Legii nr. 107/1996, terenurile aparţinând domeniului public al statului, şi nu domeniului public al comunei, ceea ce determină în opinia sa nulitatea absolută a procesului-verbal de licitaţie.

Împrejurările expuse în mod cu totul inadecvat - cu referire la apartenenţa terenurilor la proprietatea publică a statului - nu plasează partea reclamantă sub incidenţa motivului de casare reglementat de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât partea nu a făcut referire concretă la argumentele instanţei de apel care a apreciat că, raportat la dezlegarea obligatorie dată în primul ciclu procesual cu privire la natura juridică a procesului-verbal de licitaţie, în speţă este vorba despre un antecontract de vânzare, şi numai dacă se va urmări pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract se va analiza dacă bunul era sau nu în patrimoniul promitentului vânzător.

Mai exact, instanţa de apel a observat că reclamantul se referă la regimul juridic al terenurilor pentru a susţine nulitatea procesului-verbal de licitaţie şi, în acest sens, a apreciat că acest aspect (afirmaţia că terenurile nu s-ar fi aflat la momentul încheierii promisiunii de vânzare cumpărare în proprietatea privată pârâtului, ci în domeniul public al statului) nu este de natură a sancţiona cu nulitatea absolută actul juridic, pentru că ţine de executarea în natură a antecontractului de vânzare cumpărare.

Aşa cum s-a precizat anterior, actul juridic în discuţie a fost calificat prin decizia instanţei de anulare, care a apreciat că actul este nul ca vânzare cumpărare pentru lipsa formei autentice cerute ad validitatem, raportat la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, dar valorează antecontract de vânzare cumpărare în baza principiului conversiunii actului juridic reglementat de art. 978 C. civ.

În acest sens, instanţa de apel a argumentat clar că numai în situaţia în care se va proceda la executarea în natură a promisiunii de vânzare cumpărare prin pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare, se va analiza condiţia ca bunul să se regăsească în patrimoniul promitentului vânzător, independent de faptul că acest bun se afla sau nu în proprietatea acestuia la momentul încheierii antecontractului de vânzare cumpărare, pentru că prin antecontract, pârâtul nu a transmis dreptul de proprietate asupra celor două terenuri, ci şi-a asumat numai obligaţia de a face, aşa încât numai la momentul respectiv se va aprecia calitatea de proprietar asupra imobilelor a pârâtului promitent vânzător şi, implicit, se vor analiza aspecte ce ţin de includerea în domeniul privat sau în domeniul public a terenurilor în cauză.

În acest context, recurentului-reclamant îi lipseşte din conţinutul memoriului de recurs un raţionament juridic propriu în susţinerea greşitei aplicări a normelor de drept material din perspectiva nulităţii absolute a actului juridic, prin raportare concretă la considerentele instanţei de apel relative la momentul la care ar avea relevanţă împrejurarea că bunurile nu s-ar afla în patrimoniul pârâtului, argumentele părţii fiind formale, pentru că deşi se referă la nomele de drept material invocate, nu combat raţionamentul instanţei de apel expus sub acest aspect.

În ceea ce priveşte referirea instanţei de apel la dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, se observă că a fost efectuată în referire la forma autentică cerută ad validitatem în cazul contractelor de vânzare cumpărare a terenurilor, acest act normativ fiind cel care a abrogat Legea nr. 54/1998 (reţinută de instanţa de apel în decizia de anulare pronunţată în primul ciclu procesual), care avea un conţinut similar cu privire la cerinţa de formă în cazul înstrăinării terenurilor.

Prin urmare, critica ce se referă la legea aplicabilă în cazul încălcării formei autentice la data înstrăinării, este, de asemenea, invocată pur formal, neputând fi analizată în recurs, în condiţiile în care i se opune dezlegarea jurisdicţională definitivă dată în primul ciclu procesual cu privire la natura juridică a procesului-verbal de licitaţie.

Astfel, nu are relevanţă dacă la momentul încheierii procesului-verbal de licitaţie era incidentă Legea nr. 54/1995 sau Legea nr. 247/2005, căci cerinţa de formă cu privire la validitatea actului este cerută doar în cazul contractului de vânzare-cumpărare, or, în cauză, aşa cum a stabilit instanţa de apel în primul ciclu procesual (ale cărei dezlegări au fost obligatorii pentru instanţa de rejudecare potrivit art. 480 alin. (3) teza finală din C. proc. civ.), între părţi a fost încheiat un antecontract de vânzare cumpărare, pentru a cărui validitate nu este necesară perfectarea în formă autentică.

Aşadar, critica nu se referă la raţionamentul instanţei de apel care a pornit analiza pricinii de la natura juridică de antecontract a procesului-verbal de licitaţie, tranşată definitiv în ciclul procesual anterior, cu caracter obligatoriu şi autoritate de lucru judecat, decizia de anulare împiedicând o reanalizare a naturii juridice a actului în discuţie.

Aşa fiind, se constată că recurentul-reclamant nu a indicat, în mod efectiv, în ce constau greşelile de judecată în aplicarea regulilor de drept incidente, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi nici nu au fost identificate motive de casare de ordine publică, astfel încât nu este posibilă verificarea legalităţii deciziei recurate, motiv pentru care se impune a fi aplicată sancţiunea nulităţii recursului declarat de reclamant, în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din acelaşi cod.

II.2. Asupra recursului principal declarat de pârâtul Consiliul Local al Comunei Stoicăneşti, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că nu sunt incidente dispoziţiile Deciziei nr. 3/2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, aşa cum pretinde recurentul-reclamant prin întâmpinare, întrucât critica recurentului-pârât privind neobligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 9000 RON, constând în onorariu avocat în faza apelului, se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru că pune în discuţie aplicarea şi interpretarea greşită a unor nome de procedură, mai exact a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Critica este însă nefondată.

Potrivit art. 453 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., "(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să plătească acesteia cheltuielile de judecată. (2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată."

Obligarea la plata cheltuielilor de judecată are în vedere culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul, care va suporta, la cerere, cheltuielile de judecată efectuate în cauză de partea adversă care a câştigat procesul.

Contrar criticilor recurentului-pârât, prevederile art. 453 C. proc. civ. au fost interpretate şi aplicate corect, întrucât, raportat la circumstanţele cauzei pendinte, reţinute de instanţa de apel - formularea unei apel incident ce a fost respins, ca nefondat la fel ca şi apelul principal - niciunul dintre apelanţi nu poate pretinde cheltuieli de judecată pentru că toţi sunt în culpă procesuală, prin aceea că au pierdut procesul şi nu au câştigat nimic.

Prin apelul incident formulat împotriva încheierii din 18.07.2023 a Tribunalului Olt, recurentul-pârât a criticat soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive în ceea ce îl priveşte, punând în discuţie schimbarea cadrului procesual. Aşa cum susţine prin cererea de recurs, recurentul-pârât a achitat defalcat, în faza apelului, onorariul avocaţial pentru apelul incident (6000 RON) şi pentru apelul principal (9000 RON).

Prin cererea de recurs dedusă judecăţii, recurentul-pârât a solicitat să i se acorde cheltuielile de judecată efectuate cu apelul principal, fiind de acord cu soluţia de respingere a cheltuielilor aferente apelului incident.

Or, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, atât apelul reclamantului, cât şi apelul incident al pârâtului au fost respinse, motiv pentru care nu se impun a fi acordate cheltuielile de judecată pentru că niciuna dintre părţi nu a câştigat procesul în faza apelului; altfel spus, toţi apelanţii au calitate de parte care a câştigat procesul în raport cu apelul părţii adverse şi de parte care a pierdut procesul în raport cu propriul apel, întrucât niciuna nu a obţinut în calea de atac soluţia pe care o preconiza, astfel că nu se poate susţine că într-o asemenea ipoteză există o parte care a câştigat procesul.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât.

II.3. În ceea ce priveşte recursul incident declarat de pârâtul Consiliul Local al Comunei Stoicăneşti, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 491 alin. (1) C. proc. civ.:

"Recursul incident şi recursul provocat se pot exercita în cazurile prevăzute de art. 472 şi art. 473, care se aplică în mod corespunzător. Dispoziţiile art. 488 rămân aplicabile".

Dispoziţiile art. 472 C. proc. civ., aplicabile recursului incident, dispun în sensul că:

"(1) Intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe. (2) Dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect."

Astfel, în temeiul art. 491 alin. (2) coroborat cu art. 472 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în raport de soluţia dată cu privire la recursul principal, recursul incident declarat de pârâtul Consiliul Local al Comunei Stoicăneşti rămâne fără efect şi, în consecinţă, urmează a fi respins.

În ceea ce priveşte solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în această fază procesuală, Înalta Curte, având în vedere soluţiile pronunţate în cauză cu privire la recursurile declarate, nu va acorda cheltuielile de judecată solicitate de părţi (taxa de timbru solicită de către recurentul-reclamant şi suma de 10.000 RON constând în onorariu avocat, solicitată de recurentul-pârât), urmând a fi avute în vedere dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care "partea care pierde procesul va fi obligată la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată."

Aceasta întrucât, dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual şi are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părţii câştigătoare a procesului, or, în cauză, niciuna dintre părţi nu a câştigat procesul, în înţelesul dispoziţiei procesuale anterior menţionate, în condiţiile în care soluţiile pronunţate asupra căilor de atac declarate au fost de constatare ca fiind nul a recursului reclamantului, respectiv de respingere, ca nefondat, a recursului pârâtului, ceea ce are drept consecinţă menţinerea legalităţii deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul principal declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 230 din 20 iunie 2024 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

Respinge ca nefondat recursul principal şi ca rămas fără efect recursul incident, declarate de pârâtul Consiliul Local al Comunei Stoicăneşti împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 4 iunie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.