Nullity of sale contract disguised to evade forced execution: conflict between absolute nullity for illicit cause and relative nullity for lack of cause

Şedinţa publică din data de 4 iunie 2025

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 01.08.2019, sub nr. x/2019, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii C. şi D., solicitând instanţei:

1. să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare autentificat sub nr. x/15.04.2014 de către BNP E., pentru încălcarea prevederilor art. 1225 alin. (2), art. 1247, art. 1237 şi art. 1238 alin. (2) C. civ.

2. în temeiul art. 1254 C. civ., să fie obligaţi pârâţii la restituirea bunului imobil vândut, teren şi construcţie, situat în Oraş Voluntari, sat Pipera, str. x, jud. Ilfov, având număr cadastral x, ca urmare a admiterii capătului 1 de cerere;

3. în temeiul art. 451 şi urm. C. proc. civ., să fie obligaţi pârâţii la suportarea cheltuielilor ocazionate de soluţionarea cauzei.

În drept, reclamanţii şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 1225 alin. (2), art. 1237, art. 1238 alin. (2) şi urm., art. 1247 C. civ., art. 194 şi următoarele din C. proc. civ.

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 496/05.06.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C. şi D., ca neîntemeiată şi a obligat reclamanţii la plata către pârâtă a sumei de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1559A/10.11.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 496/05.06.2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatele pârâte C. şi D.; a anulat sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

4. Decizia pronunţată în recurs

Prin decizia civilă nr. 1711/04.10.2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii-reclamanţi A. şi B., a admis recursul declarat de pârâtele D. şi C., împotriva deciziei civile nr. 1559A/10.11.2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a casat decizia recurată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 10.05.2023, sub nr. x/2019*.

5. Decizia pronunţată în apel în rejudecare

Prin decizia civilă nr. 548A/15.05.2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 496/05.06.2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatele-pârâte C. şi D., ca nefondat. A obligat apelanţii- reclamanţi să plătească intimatelor-pârâte suma de 6000 RON cheltuieli de judecată în apel şi 14.262,65 RON cheltuieli de judecată în recurs.

6. Calea de atac a recursului exercitat în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A. şi B., cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, rejudecarea procesului în fond, schimbarea hotărârii recurate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi, în principal, constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare nr. x/15.04.2014 autentificat de BNP E., pentru lipsa cauzei şi cauză ilicită, iar în subsidiar, constatarea caracterului simulat al respectivului contract.

După prezentarea situaţiei de fapt şi redarea considerentelor deciziei recurate în primele 8 pagini ale cererii de recurs, recurenţii, în susţinerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., au invocat încălcarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ., arătând că prin decizia de casare, instanţa supremă a stabilit ca fiind corectă reţinerea primei instanţe privind solicitarea părţilor de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare nr. x/15.04.2014 pentru lipsa cauzei şi cauză ilicită, determinat de faptul că scopul încheierii acestuia nu a fost de a transmite un bun în schimbul preţului, ci de a sustrage bunul reclamanţilor de la o posibilă urmărire silită, fiind practic o vânzare deghizată. De asemenea, instanţa de casare a reţinut corect că reclamanţii, deşi fac trimitere la încălcarea unor norme de drept a căror sancţiune este nulitatea absolută, din situaţia de fapt şi motivele invocate de reclamanţi reiese că aceştia invocă existenţa unei simulaţii cu privire la natura juridică a contractului, pentru evitarea urmăririi silite a bunului, ceea ce este diferit de nulitatea absolută.

În acest sens, recurenţii au opinat că aceste aspecte dezlegate prin decizia de casare sunt obligatorii pentru instanţa de apel, care însă a statuat că lipsa cauzei este sancţionată cu nulitatea relativă, motiv pentru care nu a cercetat argumentele invocate din această perspectivă, iar cu privire la simulaţie, pentru ca argumentul să fie cercetat, a considerat că reclamanţii aveau obligaţia să indice dispoziţiile legale încălcate.

Or, prin decizia de casare s-a cerut, în rejudecare, cercetarea motivelor anulării contractului din perspectiva lipsei cauzei şi cauzei ilicite, precum şi cercetarea simulaţiei pentru evitarea urmăririi silite a bunului, astfel că, în opinia părţilor, necercetarea sub acest aspect conduce la imposibilitatea unei judecări corecte a speţei.

Sancţiunea nulităţii relative a contractului intervine în cazul în care cauza acestuia nu există, fiind rar aplicabilă pentru că în practică se aplică principiul conversiunii juridice, dacă se constată că un contract a fost greşit calificat, dar poate produce alte efecte juridice.

În cauză, recurenţii au considerat că era necesar să se analizeze dacă cauza contractului a fost inexistentă, iar în caz afirmativ, instanţa de apel trebuia să examineze dacă nu cumva contractul de vânzare a fost greşit calificat. Instanţa de apel a refuzat să analizeze problema simulaţiei pe considerentul lipsei invocării unor dispoziţii legale, deşi o astfel de conduită contravine principiului rolului activ al judecătorului, care impune o investigare atentă a tuturor aspectelor relevante ale cauzei, iar analiza simulaţiei era cu atât mai necesară cu cât părţile au omis să indice aplicabilitatea instituţiei simulaţiei şi să menţioneze expres dispoziţiile legale relevante care să evidenţieze caracterul ilicit al acesteia.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că decizia recurată cuprinde o motivare contradictorie, pe de o parte, instanţa a reţinut că reclamanţii nu au indicat ce dispoziţii legale sau ce aspecte legate de ordinea publică ar fi fost încălcate prin acordul simulatoriu invocat, pentru a se putea reţine caracterul ilicit al cauzei simulaţiei în sensul art. 1236 alin. (2) C. civ., iar pe de altă parte, a afirmat că indicarea concretă a normei legale sau a aspectului legat de ordinea publică ar fi fost cu atât mai necesară, având în vedere că, de principiu, simulaţia nu este sancţionată de legiuitor cu nulitatea, nici măcar sub forma fictivităţii actului. Astfel, instanţa de apel a recunoscut că simulaţia nu atrage nulitatea, dar în acelaşi timp a apreciat că atunci când cauza ilicită e comună părţilor, simulaţia poate fi sancţionată cu nulitatea absolută.

Raportat la art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., recurenţii au opinat că revenea instanţei obligaţia de a analiza şi aplica normele legale relevante situaţiei de fapt, indiferent dacă părţile le-au invocat sau nu în mod expres, iar ignorarea acestei obligaţii contravine principiului rolului activ al judecătorului, esenţial pentru asigurarea unui act de justiţie echitabil.

Aşadar, judecătorul nu este limitat la dispoziţiile legale invocate de părţi, ci are obligaţia de a analiza situaţia de fapt şi de a aplica corect normele legale incidente, iar în lipsa invocării unor dispoziţii legale de către părţi, revine judecătorului sarcina de a examina dosarul în întregime şi de a identifica normele juridice aplicabile, în conformitate cu principiul legalităţii şi rolului activ al acestuia, astfel cum este prevăzut în art. 22 alin. (4) din C. proc. civ.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 5 din C. proc. civ., judecătorul are rolul de a afla adevărul şi de a pronunţa o soluţie corectă, aplicând dispoziţiile legale incidente, chiar dacă acestea nu au fost indicate de părţi, iar niciun judecător nu poate refuza sa judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.

Conchizând acest motiv de casare, recurenţii au susţinut că este greşită reţinerea instanţei de apel privind imposibilitatea soluţionării cauzei, pe care chiar instanţa supremă i-a stabilit să o analizeze, pe motivul neindicării dispoziţiilor legale de către părţi, afectând grav echitatea procesului.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că pentru a fi incidentă sancţiunea nulităţii absolute pentru cauză ilicită sau imorală este necesară existenţa unei conivenţe ilicite între părţi sau cel puţin dovedirea unei culpe cât de mici în persoana cocontractantului, care nu a fost destul de diligent la încheierea actului.

Au mai arătat recurenţii că dispoziţiile art. 1238 alin. (2) C. civ. instituie nulitatea absolută a contractului afectat de o cauză ilicită sau imorală, în următoarele condiţii: (i) atunci când cauza este comună (adică atunci când ambele părţi au avut în vedere la încheierea contractului eludarea dispoziţiilor legale şi încălcarea regulilor de convieţuire socială); practic, este cazul în care părţile au convenit ab initio asupra unui contract cu privire la care ştiau că este guvernat de o cauză ilicită şi/sau imorală; (ii) atunci când cauza, deşi nu este comună, fiind urmărită doar de către una din părţi, cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia să o cunoască.

Cu privire la acest aspect, instanţa de apel a constatat doar că nu există probe care să dovedească împrejurarea că părţile au urmărit fraudarea creditorilor reclamanţilor când au încheiat actul juridic.

Or, la dosar existau dovezi concrete că împotriva reclamantului a fost pronunţată o hotărâre de atragere a răspunderii patrimoniale exact în anul în care a încheiat contractul, iar instanţa nu a analizat şi cealaltă cauză ilicită a contractului de vânzare, pe care a cunoscut-o atât reclamantul A., cât şi defunctul F. (autorul pârâtelor), respectiv instituirea unei ipoteci ilegale asupra casei numitului G. de către F..

Concluzionând, recurenţii au învederat că este ilegală şi imorală cauza contractului, din dublă perspectivă, respectiv intenţia reclamantului de a frauda creditorii şi intenţia lui F. de a-şi însuşi un bun al debitorului său pentru a-l forţa pe acesta să îi întoarcă datoria şi dobânzile considerabile. Din această perspectivă, contractul este nul pentru cauză ilicită şi imorală, impunându-se casarea deciziei şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, în acord şi cu dispoziţiile deciziei de casare.

6. Apărările formulate în cauză

În data de 9 ianuarie 2025, intimatele-pârâte au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 7.140 RON, constând în onorariu avocat.

Cu privire la primul motiv de recurs, au susţinut că este neîntemeiat în condiţiile în care instanţa de apel a avut în vedere criteriile impuse prin decizia de casare, analizând criticile recurenţilor atât din prisma nulităţii contractului din perspectiva lipsei cauzei şi cauzei ilicite, dar şi criticile privind caracterul simulat al contractului de vânzare cumpărare. Curtea de apel a analizat nulitatea contractului din prisma inexistenţei obiectului şi a inexistenţei preţului, prin raportare la motivele invocate la pct. 2.1.1 din cererea de chemare în judecată.

Cu privire la nulitatea absolută constând în lipsa cauzei, instanţa de apel a reţinut prevederile art. 1238 alin. (2) C. civ. care prevăd că lipsa cauzei este un motiv de nulitate relativă a contractului, iar nu de nulitate absolută, analizând şi argumentul privind cauza ilicită - frauda la lege sau alt motiv.

Cu privire la frauda la lege, curtea a apreciat că nu poate fi reţinută cât timp reclamanţii nu au indicat, în faţa primei instanţe, ce normă juridică imperativă ar fi fost eludată prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare contestat.

În privinţa unei alte cauze ilicite decât frauda la lege, instanţa de apel a reţinut că s-a invocat fictivitatea actului aparent, respectiv o forma de simulaţie, arătând că un contract fictiv nu constituie un motiv de nulitate a contractului iar recurenţii nu pot invoca propria atitudine imorală şi ilicită pe care au urmărit-o pentru a eluda urmărirea silită imobiliară, pentru a dovedi şi justifica caracterul ilicit al obiectului contractului de vânzare-cumpărare.

Aşadar, curtea de apel a analizat caracterul simulat al contractului şi prin prisma probatoriului administrat în cauză, constatând că cele invocate de reclamanţi au rămas la nivel de simple afirmaţii, nesusţinute de materialul probator.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimatele au suţinut că este neîntemeiat întrucât recurenţii prezintă aprecieri personale cu privire la faptul că motivarea instanţei de recurs conţine aspecte contradictorii, având în vedere că, în principiu, simulaţia nu este sancţionată de legiuitor cu nulitatea, sancţiunea care intervine în acest caz fiind inopozabilitatea.

Cu privire la susţinerile recurenţilor în sensul că instanţa de apel, în mod injust, nu a analizat caracterul ilicit şi imoral al simulaţiei, aspect care a afectat grav echitatea procesului, au arătat că nu poate fi interpretată în sensul că nu s-au respectat principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv echitatea procesului şi rolul activ al judecătorului, care nu pot fi analizate făcându-se abstracţie de principiul disponibilităţii.

Prevederile art. 200 C. proc. civ. nu impun o obligaţie în sarcina instanţei de fond de a solicita precizări cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată, iar neexercitarea acestei facultăţi nu reprezintă un motiv pentru desfiinţarea hotărârii.

Cu privire la ultimul motiv de recurs, intimatele au susţinut că instanţa de apel a aplicat şi interpretat corect dispoziţiile art. 1238 C. civ., solicitând respingerea acestui motiv de recurs, ca neîntemeiat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin raportare la lucrările dosarului şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

O primă critică de nelegalitate ce va fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează nerespectarea de către instanţa de apel a dezlegărilor date prin decizia de casare, în sensul că nu a analizat şi nu a lămurit aspecte cu privire la anularea contractului de vânzare pentru lipsa cauzei şi a cauzei ilicite, respectiv nu a cercetat simulaţia pentru evitarea urmăririi silite a bunului, arătând că, deşi dezlegările din cuprinsul deciziei de casare sunt obligatorii pentru instanţa de apel, aceasta a reţinut greşit că lipsa cauzei e lovită de nulitate relativă, iar cu privire la simulaţie, pentru ca argumentul să fie cercetat, a considerat că reclamanţii aveau obligaţia să indice dispoziţiile legale încălcate.

Critica este nefondată.

Prin decizia de casare nr. 1711/04.10.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, urmare a admiterii recursului declarat de pârâtele C. şi D. şi a trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, s-a reţinut că prima instanţă, contrar celor reţinute în apel, a apreciat corect că reclamanţii, prin acţiunea formulată, au solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare nr. x/15.04.2014, pentru lipsa cauzei şi cauză ilicită, determinat de faptul că scopul încheierii acestuia nu a fost de a transmite un bun în schimbul preţului, ci de a sustrage bunul reclamanţilor de la o posibilă urmărire silită, fiind practic o vânzare deghizată. De asemenea, s-a constatat că este corectă aprecierea primei instanţe în sensul că reclamanţii, deşi fac trimitere la încălcarea unor norme de drept a căror sancţiune este nulitatea absolută, din situaţia de fapt şi motivele invocate de reclamanţi s-a reţinut că aceştia invocă existenţa unei simulaţii cu privire la natura juridică a contractului, pentru evitarea urmării silite a bunului, ceea ce este diferit de nulitatea absolută.

Astfel, instanţa de casare a apreciat ca fiind fondate criticile recurentelor-pârâte privind încălcarea rolului activ al judecătorului, întrucât din modul de argumentare al soluţiei pronunţate, prima instanţă a dat eficienţă principiului disponibilităţii, respectând limitele învestirii impuse prin cererea de chemare în judecată, având reprezentarea clară asupra obiectului cererii deduse judecăţii.

În rejudecare, instanţa de apel, cu respectarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ., contrar criticilor recurenţilor-reclamanţi, a observat, în acord cu considerentele deciziei de casare, că, prin cererea dedusă judecăţii, reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare nr. x/15.04.2014 pentru lipsa cauzei şi cauza ilicită, întrucât scopul încheierii acestuia nu ar fi fost transmiterea bunului în schimbul preţului, ci o vânzare deghizată pentru a sustrage bunul de la o posibilă executare silită.

Prin critica formulată, recurenţii au susţinut că instanţa de apel avea obligaţia cercetării motivelor anulării contractului din perspectiva lipsei cauzei şi cauzei ilicite, precum şi cercetarea simulaţiei pentru evitarea urmăririi silite a bunului, aşa cum a stabilit instanţa de casare.

Analizând decizia recurată, se constată că, întrucât apelul nu a fost motivat, instanţa de apel s-a pronunţat numai pe baza celor invocate la prima instanţă şi a arătat de ce sunt neîntemeiate susţinerile reclamanţilor de la pct. 2.1.1 din cererea de chemare în judecată cu privire la "inexistenţa obiectului contractului" şi "inexistenţa preţului", respectiv de la pct. 2.1.2 referitor la motivul de nulitate privind lipsa cauzei, apreciind că, în speţă, contractul are obiect în sensul art. 1225 C. civ. şi este reprezentat de vânzarea bunului, după cum au obiect şi obligaţiile părţilor stabilite prin contract, conform art. 1226 C. civ., iar preţul fictiv nu reprezintă un motiv de nulitate absolută a preţului, ci de nulitate relativă, astfel că nu se justifică admiterea cererii de chemare în judecată, ce are ca obiect exclusiv constatarea nulităţii absolute.

Instanţa de apel a analizat detaliat şi motivul de nulitate absolută constând în lipsa cauzei, precizând că art. 1238 alin. (1) C. civ. a calificat expres lipsa cauzei ca motiv de nulitate relativă a contractului, iar nu de nulitate absolută, fiind neîntemeiată pretenţia reclamanţilor de constatare a nulităţii absolute a contractului din acest motiv.

În continuare, instanţa de apel a cercetat şi motivul fraudei la lege, precizând că reclamanţii nu au indicat, în faţa primei instanţe, ce normă imperativă ar fi fost eludată prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare contestat, iar simpla invocare a fraudării intereselor creditorilor nu se circumscrie fraudei la lege, raportat la art. 1237 C. civ.

A analizat instanţa de apel şi dacă există o altă cauză ilicită (alta decât frauda la lege) şi a constatat că reclamanţii invocă fictivitatea actului aparent, precizând că, de principiu, simulaţia nu este sancţionată cu nulitatea, şi expunând, pe larg, considerentele pentru care a apreciat: (i) că fraudarea intereselor creditorilor (motivul susţinut ca fiind determinant la încheierea actului public) nu se încadrează în cauza ilicită prevăzută de art. 1236 alin. (2) C. civ., cât timp nu s-a invocat şi o dispoziţie legală sau o normă privitoare la ordinea publică care să fi fost încălcată prin acordul simulatoriu pretins, (ii) că reclamanţii nu pot invoca propria atitudine imorală şi ilicită pentru a eluda urmărirea silită imobiliară, pentru a dovedi şi justifica caracterul ilicit al obiectului contractului de vânzare-cumpărare, (iii) că reclamanţii nu au dovedit că anterior sau simultan încheierii contractului de vânzare cumpărare părţile contractante au stabilit, verbal sau în scris, că părţile nu încheie contractul cu intenţia de a vinde, respectiv de a cumpăra imobilul, ci doar pentru protejarea patrimoniului reclamantului de creditorii personali ai acestuia.

Prin urmare, nu se poate reproşa instanţei de apel nerespectarea art. 501 C. proc. civ., decizia recurată fiind pe larg motivată, cu trimitere şi la aspectele tranşate în cuprinsul deciziei de casare.

Circumscris aceluiaşi motiv de casare, recurenţii pretind că instanţa de apel nu ar fi respectat dispoziţiile art. 22 alin. (4) şi art. 5 C. proc. civ., susţinând că revenea instanţei obligaţia de a analiza şi aplica normele legale relevante situaţiei de fapt, indiferent dacă părţile le-au invocat sau nu, judecătorul nefiind limitat la dispoziţiile legale indicate de părţi, iar ignorarea acestei obligaţii contravine principiului rolului activ al judecătorului, esenţial pentru asigurarea unui act de justiţie echitabil.

Această critică este, de asemenea, nefondată.

Dispoziţiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., la care fac referire recurenţii, prevăd că "Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă.", iar art. 5 din cod statuează cu privire la îndatoririle privind primirea şi soluţionarea cererilor.

Obligaţia ce rezidă din cuprinsul art. 22 alin. (4) C. proc. civ. trebuie înţeleasă în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, acela al disponibilităţii părţilor (art. 9 C. proc. civ.) şi cel al contradictorialităţii (art. 14 C. proc. civ.), şi nu ca o aplicare per a contrario a dispoziţiilor art. 5 C. proc. civ., neputând constitui temeiul substituirii instanţei în poziţia procesuală a uneia dintre părţi şi în apărarea intereselor acesteia. Or, este cunoscut că limitele judecăţii trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii instanţei, de vreme ce rolul activ al judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situaţiei de fapt este limitat la aspectele ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii, instanţa având sarcina de a clarifica doar acele situaţii care impun o explicitare a cererii de chemare în judecată.

În cauza dedusă judecăţii, însă, obiectul şi temeiul juridic al acţiunii au fost clar stabilite prin cererea de chemare în judecată, iar argumentele de fapt şi de drept pe care recurenţii-reclamanţi, care au beneficiat de asistenţă juridică calificată, le-au adus în susţinerea cererii lor nu impuneau o altă calificare a cererii de chemare în judecată sau alte clarificări ale cadrului procesual.

Reclamanţii au promovat o acţiune prin care au solicitat explicit constarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/15.04.2014 de către BNP E., în temeiul art. 1225 alin. (2), art. 1237, art. 1238 alin. (2) şi art. 1247 C. civ., pentru inexistenţa obiectului contractului şi a preţului, precum şi pentru lipsa cauzei, neexistând un scop legal pentru care părţile să încheie contractul a cărui nulitate se solicită.

Este de principiu, în materia dreptului procesual civil, că partea are dreptul să hotărască cu privire la exercitarea acţiunii, a cărei pornire se concretizează prin cererea de chemare în judecată, în acest scop, partea fiind obligată să determine obiectul acţiunii, urmând ca litigiul să fie soluţionat numai în acest cadru şi fără ca instanţa de judecată să poate depăşi limitele fixate.

Obiectul litigiului şi limitele acestuia sunt fixate atât de pretenţiile exprimate prin cererea de chemare în judecată, cât şi de apărările făcute prin întâmpinare. Prin aceste acte de procedură sunt deduse analizei instanţei nu doar pretenţiile sau apărările părţilor, ci şi cauzele, temeiurile juridice ale acestor pretenţii sau apărări.

Potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., dreptului procesual de dispoziţie al părţii îi corespunde obligaţia instanţei de a se pronunţa exclusiv asupra a ceea ce partea a înţeles să supună judecăţii, prin cererea de chemare în judecată, formulată în condiţiile legii.

În considerarea prevederilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care consacră principiul disponibilităţii, câtă vreme obiectul şi limitele procesului au fost stabilite prin cererea dedusă judecăţii în primă instanţă, în sensul că reclamanţii au solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare în temeiul dispoziţiilor care reglementează sancţiunea nulităţii absolute, instanţele au judecat în limitele învestirii şi s-au pronunţat asupra obiectului acesteia, aşa cum a fost formulată de către reclamanţi în cererea de chemare în judecată.

În circumstanţele expuse, contrar susţinerilor recurenţilor, în mod corect instanţa de apel nu a efectuat o recalificare a actelor şi faptelor deduse judecăţii, de vreme ce judecătorul fondului, în virtutea principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, a dat curs voinţei reclamanţilor relativ la stabilirea limitelor învestirii instanţei, în raport de motivele de fapt ale cererii şi scopul urmărit prin promovarea acţiunii, prin acest capăt de cerere.

Mai mult, susţinerile recurenţilor potrivit cărora trebuiau cercetate, în rejudecare, motivele anulării contractului din perspectiva lipsei cauzei şi a cauzei ilicite, prin raportare la sancţiunea nulităţii relative a contractului, au fost formulate pentru prima oară în cadrul motivelor de recurs, prin raportare la considerentele instanţei de apel care a precizat că lipsa cauzei ori preţul fictiv atrag sancţiunea nulităţii relative, care însă nu a fost analizată dat fiind că nu a fost invocată de către reclamanţi.

Astfel, în soluţionarea căii de atac, instanţa de recurs poate analiza legalitatea soluţiei instanţei de apel raportat la cadrul procesual şi la situaţia de fapt deja stabilită de către instanţele de fond şi apel, în limitele învestirii, fără a putea să analizeze şi să se pronunţe asupra altor aspecte, care nu au fost invocate şi nu au făcut obiect al analizei până în această fază procesuală.

Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de casare nu a cerut ca în rejudecare să fie analizate motivele anulării contractului din perspectiva lipsei cauzei şi a cauzei ilicite, ci ceea ce a tranşat instanţa de recurs a fost clarificarea corectă a cererii de chemare în judecată dată de prima instanţă, respectiv acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului pentru lipsa cauzei şi cauză ilicită, reţinându-se, totodată, că deşi se invocă norme de drept care reglementează sancţiunea nulităţii absolute, din situaţia de fapt şi din motivele invocate de reclamanţi reiese că se invocă existenţa unei simulaţii cu privire la natura juridică a contractului, ceea ce este diferit de nulitatea absolută, prima instanţă dând corect eficienţă principiului disponibilităţii, cu respectarea limitelor impuse prin cererea de chemare în judecată.

Prin urmare, ceea ce a stabilit instanţa de casare este că cererea de chemare în judecată trebuie judecată în limitele principiului disponibilităţii chiar dacă motivele invocate de reclamanţi conturează incidenţa unei alte instituţii juridice, diferite de cea invocată prin cererea introductivă. Cum instanţa de apel s-a conformat acestor dezlegări, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

Examinând în continuare motivul de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., se observă că recurenţii-reclamanţi au susţinut că decizia recurată cuprinde o motivare contradictorie, pentru că, pe de o parte, instanţa a reţinut că reclamanţii nu au indicat ce dispoziţii legale sau ce aspecte legate de ordinea publică ar fi fost încălcate prin acordul simulatoriu invocat, pentru a se putea reţine caracterul ilicit al cauzei simulaţiei în sensul art. 1236 alin. (2) C. civ., iar pe de altă parte, a afirmat că indicarea concretă a normei legale sau a aspectului legat de ordinea publică ar fi fost cu atât mai necesară, având în vedere că, de principiu, simulaţia nu este sancţionată de legiuitor cu nulitatea, nici măcar sub forma fictivităţii actului.

Critica este nefondată, în cauză neputându-se reţine o motivare contradictorie a instanţei de apel de natură a nu susţine soluţia de respingere a căii de atac, hotărârea atacată fiind motivată în fapt şi în drept cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că, raportat la dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., contradicţia la care se referă norma citată, atunci când priveşte doar argumentele instanţei de judecată, trebuie să fie una de natură să conducă la concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situaţii întâlnindu-se, exempli gratia, atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele, netemeinicia, sau atunci când se reţine caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc.

Analizând decizia recurată, se observă că instanţa de apel, ţinând cont de limitele efectului devolutiv, determinate de faptul că cererea de apel a fost nemotivată şi raportându-se la cele invocate în faţa primei instanţe, luând în considerare şi dezlegările date prin decizia de casare, a expus pe larg situaţia de fapt a litigiului şi şi-a rezumat analiza la cauzele pe care reclamanţii le-au indicat, în concret, ca fiind motive de nulitate absolută, părţile însele limitând judecata exclusiv la sancţiunea nulităţii absolute a contractului de vânzare.

Astfel, instanţa de apel a analizat cauzele invocate din perspectiva sancţiunii pe care reclamanţii au indicat-o şi a constatat că niciuna nu este aptă să atragă sancţiunea nulităţii absolute, întrucât motivele invocate vizau, de fapt, simulaţia, cum, de altminteri, chiar recurenţii arată prin cererea de recurs că au omis să o invoce.

Aşadar, contrar susţinerilor recurenţilor, nu se poate reţine că instanţa de apel a nesocotit cele indicate de părţi prin cererea de chemare în judecată sau că hotărârea cuprinde motive contradictorii, sens în care nu pot fi primite criticile ce vizează motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta nefiind incident în cauză.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 1238 C. civ., redând aspecte teoretice cu privire la acest text legal şi arătând că instanţa de apel s-a mulţumit să constate că nu există probe care să dovedească împrejurarea că părţile au urmărit fraudarea creditorilor reclamantului la încheierea actului, în condiţiile în care la dosar existau dovezi concrete în acest sens.

Înalta Curte reţine că acest text legal a fost invocat formal, întrucât nu au fost decelate veritabile critici de nelegalitate care să vizeze raţionamentul juridic al curţii de apel relativ la această normă legală, ci recurenţii s-au limitat la a critica acest text legal din perspectiva probatoriului administrat în cauză.

Chiar dacă în urma aprecierii probatoriului, instanţa de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susţinută de către recurenţi (cu privire la obiectul cererii şi sancţiunea incidentă), acest aspect nu este unul apt să infirme raţionamentul logico-juridic al instanţei de apel, acesta vizând, în realitate, maniera de stabilire a cadrului factual.

Or, reevaluarea situaţiei de fapt a cauzei şi oferirea unei noi interpretări materialului probator administrat în faţa curţii de apel presupun un control în temeinicie al judecăţilor înfăptuite în prezenta pricină până în prezent, nepermis instanţei de recurs, a cărei cenzură este una exclusiv în legalitate a hotărârii instanţei de apel, recursul urmărind să supună examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, conform dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, criticile astfel formulate vizează aprecierea instanţei devolutive asupra unor chestiuni de fapt, aceasta neconstituind un aspect de nelegalitate, ci, cel mult, de netemeinicie a deciziei recurate.

Pentru aceste considerente, constatând că sunt nefondate în ansamblul lor criticile subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

În ceea ce priveşte cererea formulată de intimatele-pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, potrivit ordinului de plată nr. x/16.12.2024, urmează a fi admisă, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., cu consecinţa obligării recurenţilor-reclamanţi A. şi B. la plata în favoarea intimatelor-pârâte C. şi D. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 7.140 RON, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 548 A din data de 15 mai 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurenţii-reclamanţi A. şi B. la plata în favoarea intimatelor-pârâte C. şi D. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 7.140 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 4 iunie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.