Postal damages claim: appeal inadmissible where proper remedy already pending.

Şedinţa publică din data de 3 februarie 2026

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 03.01.2023, pe rolul Judecătoriei Brăila, sub nr. x/2023, reclamanţii A. şi B. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională Poşta Română S.A., obligarea acesteia la plata de daune morale aduse demnităţii, onoarei sau reputaţiei unei persoane, în cuantum de 6.000.000 euro (câte 3.000.000 euro pentru fiecare reclamant) şi amendarea pârâtei cu suma de 55.000.000 euro.

Prin sentinţa civilă nr. 476 din 16 aprilie 2025 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2025, s-a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii, prin intermediul poştei electronice, la 16 aprilie 2025, adresat instanţei supreme, cale de atac prin care şi-au manifestat mulţumirea faţă de soluţia pronunţată de prima instanţă.

Intimata-pârâtă Compania Naţională Poşta Română S.A. a depus întâmpinare prin intermediul căreia a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, iar recurenţii au formulat răspuns la întâmpinare.

Ulterior, reclamanţii au formulat apel împotriva sentinţei civile nr. 476 din 16 aprilie 2025 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, dosarul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, cu termen de judecată la 06.02.2026.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului.

Examinând calea de atac formulată în cauză, în raport de excepţia inadmisibilităţii, invocată de intimată prin întâmpinare, a cărei analiză este prioritară, faţă de prevederile art. 248 C. proc. civ., care prevăd că instanţa se pronunţă mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond, care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii, Înalta Curte apreciază că aceasta este întemeiată, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ., "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei", din această reglementare rezultând că regimul juridic al căilor de atac este stabilit prin lege, chiar dacă ar exista o menţiune eronată în hotărârea atacată - ceea ce nu este cazul în speţă în sentinţa atacată fiind menţionată corect calea de atac "Cu apel, în termen de 30 zile de la comunicare, care se depune la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă".

În speţă, Înalta Curte observă că, deşi în hotărârea atacată prima instanţă a menţionat corect calea de atac - apelul, reclamanţii au înţeles să declare recurs împotriva sentinţei civile nr. 476 din 16 aprilie 2025 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cererea fiind transmisă prin intermediul poştei electronice instanţei supreme.

În condiţiile în care hotărârea atacată cuprinde menţiuni cu privire la calea de atac a apelului şi faţă de susţinerile formulate în faţa instanţei de control judiciar, în sensul admisibilităţii recursului, nu sunt incidente prevederile art. 152 C. proc. civ., care permit instanţei calificarea unei cereri denumite greşit, mai mult cu cât reclamanţii au înţeles să formuleze şi calea de atac a apelului, aflată în prezent pe rolul Curţii de Apel Bucureşti.

În acest sens Înalta Curte are în vedere şi considerentele Deciziei ÎCCJ nr. 19/2016, prin care s-a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov şi, în consecinţă, s-a stabilit că:

"Dispoziţiile art. 457 alin. (4) din C. proc. civ. nu sunt aplicabile dacă partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menţionată în dispozitivul hotărârii atacate. În ipoteza în care partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menţionată în dispozitivul hotărârii atacate, instanţa de control judiciar va respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, potrivit art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., în măsura în care aceasta nu poate fi calificată prin aplicarea dispoziţiilor art. 152 raportat la art. 22 alin. (4) din C. proc. civ.."

A reţinut instanţa supremă în considerente că "dacă partea îşi denumeşte greşit calea de atac, deşi aceasta a fost corect indicată de către instanţă, devin aplicabile prevederile art. 22 alin. (4) şi art. 152 din C. proc. civ., ca normă de drept comun.", precum şi faptul că "În măsura în care cererea nu conţine suficiente elemente care să permită instanţei să califice calea de atac formulată drept cea prevăzută de lege sau partea insistă în denumirea dată iniţial căii de atac, aceasta va fi respinsă, ca inadmisibilă, în temeiul art. 457 alin. (1) din C. proc. civ..".

Pe de altă parte, astfel cum s-a arătat, în acord cu principiul legalităţii căii de atac, consacrat de art. 457 din C. proc. civ., nu numai că mijloacele procesuale de atac a hotărârilor judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, dar şi exercitarea acestora trebuie să se realizeze în condiţiile legii, în ceea ce priveşte obiectul căii de atac, subiectele acesteia, termenul de exercitare a căii de atac, ordinea stabilită de lege.

Revine, aşadar, persoanei interesate obligaţia de a sesiza jurisdicţia competentă şi de a formula căile de atac pe care le consideră necesare în apărarea drepturilor sale, însă în condiţiile legii, cu respectarea normelor procesuale civile de ordine publică care reglementează regulile de sesizare a instanţelor judecătoreşti şi de soluţionare a cererilor deduse judecăţii, implicit şi a căilor de atac.

Aşa fiind, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii, cu respectarea acesteia.

Pentru a da eficienţă acestor reglementări legale, instanţa este obligată să examineze calea de atac cu care este învestită prin prisma îndeplinirii condiţiilor de exercitare stabilite de legea procesuală civilă, în acord cu prevederile art. 7 C. proc. civ.

Legiuitorul a prevăzut în mod expres categoriile hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs (art. 483 C. proc. civ.), precum şi motivele de nelegalitate (art. 488 C. proc. civ.), iar hotărârile pronunţate în primă instanţă constituie, de regulă, obiect al apelului (art. 466 C. proc. civ.).

Inadmisibilitatea reprezintă o modalitate de respingere a unei cereri adresate instanţei, ca urmare a invocării unei excepţii referitoare la neîndeplinirea condiţiilor de exercitare a unui drept procesual.

Astfel, inadmisibilitatea căii de atac este acea sancţiune procedurală care împiedică soluţionarea pe fond a criticilor deduse judecăţii instanţei de control judiciar, având ca efect neprimirea acestora şi rămânerea lor neanalizate, în contextul respingerii, ca inadmisibil, a demersului judiciar.

O atare concluzie nu prejudiciază drepturile părţilor, ci dimpotrivă, acestea au posibilitatea de a-şi adapta conduita procesuală la dispoziţiile legii, ceea ce răspunde rigorilor unei proceduri echitabile.

Deopotrivă, nu se poate aprecia că respingerea cererii de recurs ca inadmisibilă ar fi de natură să încalce dreptul de acces la justiţie al recurenţilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând în Cauza Botten împotriva Norvegiei că modalitatea de aplicare a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului depinde de caracteristicile procedurii în justiţie, de întreaga procedură internă şi de rolul cuvenit instanţelor în ordinea juridică internă, urmând să se ţină seama de natura situaţiei de drept intern, de competenţa instanţelor, de modul în care interesele reclamantului au fost expuse şi prezentate în faţa instanţei şi, în special, de natura problemei pe care aceasta a trebuit să le soluţioneze.

Cum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 97 pct. 1 C. proc. civ., iar împotriva sentinţei reclamanţii au formulat şi apel, aflat pe rolul Curţii de Apel, şi întrucât denumirea acestei cereri nu este determinată de o menţiune inexactă din cuprinsul hotărârii, declararea recursului fiind rezultatul comportamentul procesual al părţii, Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva sentinţei nr. 476 din 16 aprilie 2025 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Compania Naţională Poşta Română S.A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 februarie 2026.