Extraordinary appeal rejected: material error and omission limits in property dispute over statutory transfer of state-owned land

Şedinţa publică din data de 22 mai 2025

Deliberând, asupra contestaţiei în anulare reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată formulată la 18 mai 2021 şi înregistrată sub nr. x/2021 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamanta A. S.A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu Distribuţie Energie Electrică Romania S.A., obligarea pârâtei să recunoască şi să respecte dreptul de proprietate al reclamantei cu privire la imobilele situate în Cluj-Napoca, str. x şi str. x, înscrise în CF nr. x Cluj-Napoca, cu nr. cadastral x, constând din teren în suprafaţă de 10.720 mp şi construcţii, înscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei cu privire la imobilele menţionate, cu titlu prin divizare, lege şi fuziune.

2. Hotărârile pronunţate de instanţele de fond

Prin sentinţa civilă nr. 52 din 1 februarie 2023, Tribunalul Cluj a admis, în parte, acţiunea precizată formulată de A. S.A. şi continuată de B. S.A., ca urmare a divizării A. S.A., conform proiectului de divizare aprobat prin sentinţa civilă nr. 1517/2022, pronunţată de Tribunalul Specializat.

A dispus obligarea pârâtei Distribuţie Energie Electrică Romania S.A. să lase reclamantei, în deplină proprietate şi paşnică folosinţă, terenul în suprafaţă de 10.720 mp, înscris în CF nr. x, având nr. cadastral x, situat în Cluj-Napoca, str. x, judeţul Cluj, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză întocmit de expert C., urmând ca pârâta să exercite, în continuare, folosinţa asupra suprafeţelor de teren pe care sunt amplasate construcţiile C5 şi C6, aflate în proprietatea sa; construcţiile având nr. cadastral x - C1, cu suprafaţa construită la sol de 448 mp, cu nr. cadastral x - C2, având suprafaţa construită la sol de 512 mp, cu nr. cadastral x - C3, având suprafaţa construită la sol de 171 mp, cu nr. cadastral x - C4, având suprafaţa construită la sol de 338 mp, situate în Cluj - Napoca, str. x, judeţul Cluj, astfel cum au fost identificate în raportul de expertiză întocmit de expert C..

A dispus înscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei asupra terenului în suprafaţă de 10.720 mp, înscris în CF nr. x, având nr. cadastral x, situat în Cluj-Napoca, str. x, judeţul Cluj, şi asupra construcţiilor având nr. cadastrale x, situate în Cluj-Napoca, str. x, judeţul Cluj, astfel cum au fost identificate în raportul de expertiză întocmit de expert C..

A respins, ca neîntemeiate, cererile prin care a fost solicită rectificarea înscrierilor în cartea funciară, în sensul anulării încheierilor de intabulare şi radierii dreptului de proprietate al pârâtei.

Prin decizia nr. 243/A/2023 din 28 septembrie 2023, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 28 august 2003, emis de Ministerul Economiei şi Comerţului, invocată de intimatele-reclamante A. S.A., şi B. S.A., în contradictoriu cu emitentul actului, Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului, şi apelanta-pârâtă Distribuţie Energie Electrica România S.A..

A respins apelul promovat de pârâta Distribuţie Energie Electrica România S.A., în contradictoriu cu intimatele-reclamante A. S.A. şi B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 52 din 1 februarie 2023, pronunţată de Tribunalul Cluj.

3. Decizia pronunţată de instanţa de recurs

Prin decizia nr. 1160 din 23 aprilie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în majoritate, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Distribuţie Energie Electrică România S.A. împotriva deciziei civile nr. 243A/2023 din 28 septembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

În opinie separată, domnul judecător D. a apreciat că se impune admiterea recursului declarat de pârâta Distribuţie Energie Electrică România S.A. şi casarea deciziei civile nr. 243A/2023 din 28 septembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

4. Motivele contestaţiei în anulare

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la 14 martie 2025, sub nr. x/2025, contestatoarea Distribuţie Energie Electrică Romania S.A. a solicitat anularea deciziei contestate şi, în rejudecare, admiterea recursului declarat, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, în temeiul art. 497 din C. proc. civ. şi obligarea intimatelor-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Contestatoarea a formulat, în esenţă, următoarele critici:

Instanţa de recurs a săvârşit o eroare materială vădită şi involuntară, constând în neobservarea următoarelor înscrisuri esenţiale, iar tezele juridice întemeiate pe acestea nu au fost analizate:

- anexele la H.G. nr. 322/1992 - patrimoniul preluat de societăţile desprinse din fosta E. S.A. nu menţionează expres niciun teren;

- decizia nr. 563 din 8 noiembrie 1999 emisă de Compania Naţională de Electricitate - Electrica S.A., Sucursala de Distribuţie Cluj - indică expres titlul cu care se aflau terenurile în patrimoniul autoarei contestatoarei: drept de administrare;

- raportul comisiei constituite în temeiul Ordinului Ministrului Industriilor nr. 90/2000 pentru definitivarea protocolului de desprindere din E. a F. S.A. - arată expres că se transferă "pentru posesie şi folosinţă" construcţiile administrate şi terenurile aferente;

- contractul de schimb imobiliar autentificat sub nr. x din 28 noiembrie 2005 (BNP G.), prin care contestatoarea a primit cu titlu de proprietate suprafaţa de 168 mp, ulterior alipită terenului revendicat prin actul de alipire autentificat sub nr. x din 13 noiembrie 2013 (BNP H.).

Din aceste înscrisuri rezultă că în patrimoniul antecesoarei comune nu a existat niciun teren în proprietate, toate terenurile fiind folosite cu titlu de administrare gratuită, precum şi că o parte din terenul revendicat (168 mp) a făcut obiectul unui schimb între contestatoare şi autoarea intimatelor-reclamante. Erorile materiale sunt determinante, întrucât, dacă înscrisurile ar fi fost avute în vedere, ar fi condus la admiterea recursului şi respingerea acţiunii în revendicare ca nefondată, fiind incidente prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

Omisiunea de a cerceta motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. privind neinventarierea terenurilor ca parte a patrimoniului unităţilor economice de stat, potrivit H.G. nr. 945/1990 şi Normelor metodologice nr. 1/1990 şi încălcarea principiului pacta sunt servanda al Protocolului de predare-primire din 12 iunie 2003 atrage incidenţa dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 din acelaşi act normativ.

Încălcarea procesului echitabil şi a dreptului la "bun" în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin schimbarea nelegală a sarcinii probei, având în vedere posesia neîntreruptă asupra terenului revendicat începând cu anul 1902, precum şi faptul că, din 2003, contestatoarea este înscrisă în cartea funciară în temeiul CADP seria x nr. x din 28 august 2003.

1. Contextul factual-juridic prezentat de contestatoare ca premisa demersului judiciar relevă că atât contestatoarea, cât şi intimatele-reclamante sunt succesoarele fostei Regii Autonome "E." S.A., înfiinţată la 12 noiembrie 1990 prin H.G. nr. 1199/1990, care a preluat patrimoniul fostelor întreprinderi de stat din domeniul energiei. Din actul de înfiinţare, rezultă dobândirea în proprietate a mijloacelor fixe, evidenţiate în listele fiecărei subunităţi. Esenţial este că în niciuna dintre listele aferente patrimoniului preluat de subunităţile E. nu este menţionat dreptul de proprietate asupra vreunui teren; sunt menţionate construcţii, utilaje etc.

În anul 1992, prin H.G. nr. 322/1992, E. s-a reorganizat, realizându-se desprinderea activităţii de transport de cea de distribuţie şi înfiinţarea F. S.A. (antecesoarea reclamantelor), în timp ce antecesoarea contestatoarei (Filiala Reţele Electrice Cluj) a continuat distribuţia. La 16 februarie 1993 s-a încheiat Protocolul nr. 1011 între Filiala Reţele Electrice Cluj şi F. S.A. (predare mijloace fixe/circulante; anexele 3-5 privind folosinţa/închirierea). F. S.A. a semnat cu obiecţiuni; litigiul a format obiectul dosarului nr. x/1993, soluţionat definitiv prin decizia nr. 142 din 18 ianuarie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios administrativ. La 23 martie 2000, Ministerul Industriei şi Comerţului a emis Ordinul nr. 90, constituind comisia pentru perfectarea protocolului, în conformitate cu H.G. nr. 322/1992. Raportul comisiei (Ordinul nr. 90/2000) menţionează expres transferul "pentru posesie şi folosinţă" al construcţiilor şi terenurilor aferente.

La 12 iunie 2003, s-a semnat Protocolul de predare-primire nr. 1386, cu individualizarea bunurilor predate (inclusiv teren 2.910,23 mp + construcţii, apartamente/cote teren, locuinţă de serviciu cu teren, ateliere/garaje cu teren, magazie + teren, baracă metalică + teren, teren aferent staţiei 35kV Gherla). La pct. 3.9 din Protocol se consemnează stingerea litigiilor şi lipsa altor pretenţii cu privire la H.G. nr. 322/1992, decizia nr. 142/2000 a Curţii Supreme, sentinţa civilă 57 din 23 martie 1999 a Curţii de Apel Cluj, Ordinul nr. 90/2000, raportul comisiei şi Ordinul nr. 346 din 1 noiembrie 2000.

La 28 august 2003, a fost emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x pentru suprafaţa de 16.205 mp (terenul revendicat). La 28 noiembrie 2005 s-au autentificat contractul de dezmembrare şi contractul de schimb imobiliar (nr. x din 28 noiembrie 2005), prin care 168 mp din terenul revendicat a fost dobândit de contestatoare de la autoarea reclamantelor.

Reclamantele au susţinut că au dobândit, ope legis, prin H.G. nr. 322/1992 dreptul de proprietate asupra terenului şi construcţiilor; Tribunalul Cluj a admis acţiunea, soluţia fiind menţinută în apel şi recurs (decizia contestată).

Sintetizând motivele, contestatoarea a evidenţiat că hotărârea pronunţată de instanţa de recurs este nelegală, deoarece dezlegarea recursului porneşte de la neobservarea înscrisurilor care ar indica drept de administrare, nu proprietate, la înfiinţarea F., iar proprietatea ar fi fost dobândită de contestatoare prin CADP MO3 nr. 8696 din 28 august 2003. De asemenea, dezlegarea recursului ignoră contractul de schimb, ca titlu de proprietate asupra unei porţiuni din terenul revendicat, reclamantele renunţând, prin act autentic, la acea suprafaţă în favoarea contestatoarei.

2. În ceea ce priveşte admisibilitatea şi temeinicia contestaţiei întemeiate pe art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., contestatoarea a evidenţiat că instanţa de recurs nu ar fi observat că, la intrarea în vigoare a H.G. nr. 322/1992, în patrimoniul societăţii divizate nu exista drept de proprietate asupra terenurilor, acestea fiind deţinute cu titlu de administrare gratuită. Se afirmă caracterul esenţial al erorii, întreaga argumentaţie a Înaltei Curţi pornind de la premisa transmisiunii dreptului de proprietate asupra terenurilor.

De asemenea, a susţinut că neobservarea înscrisurilor a condus la greşita neaplicare a art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990. Se arată că terenul ar fi fost dobândit "cu alt titlu", respectiv administrare, ceea ce rezultă din cele trei înscrisuri (anexe H.G. nr. 322/1992; decizia 563/1999 emisă de Compania Naţională de Electricitate Electrica S.A. - Sucursala de Distribuţie Cluj; Raportul comisiei constituite în temeiul Ordinului Ministrului Industriilor nr. 90/2000). În opinia sa, dacă înscrisurile erau observate, Înalta Curte ar fi constatat recursul fondat, iar acţiunea în revendicare trebuia respinsă, deoarece reclamantele ar avea doar drept de administrare şi numai asupra părţii necesare activităţii desprinse (cu trimitere la art. 3 H.G. nr. 322/1992).

În plus, a arătat că neobservarea contractului de schimb (168 mp), a actului de alipire şi consecinţa că nu se putea admite revendicarea şi asupra acestei suprafeţe; se susţine că, dacă era observat contractul, s-ar fi dispus casarea cu trimitere pentru verificarea/compararea titlurilor pe toate parcelele, inclusiv pe cea de 168 mp, întrucât reclamanta nu poate pretinde că este în continuare proprietara lotului pe care l-a oferit contestatoarei la schimb în anul 2005.

3. În ceea ce priveşte admisibilitatea şi temeinicia contestaţiei întemeiate pe art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., sub un prim aspect, contestatoarea a invocat neanalizarea motivului de recurs întemeiat pe art. 488 privind neinventarierea terenurilor, ca parte a patrimoniului unităţilor economice de stat, potrivit H.G. nr. 945/1990 şi a Normelor metodologice nr. 1/1990. În acest context a afirmat legătura dintre motivele subsumate pct. 2 şi cele subsumate pct. 3: neanalizarea completă a motivelor de recurs ar fi dus la ignorarea/neobservarea unor înscrisuri esenţiale.

Contestatoarea a susţinut că respingerea motivelor de recurs fără, cel puţin, o motivare sumară, dar coerentă şi convingătoare, echivalează cu neanalizarea respectivelor motive, critică în sprijinul căreia a invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu ideea că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt "ascultate", adică analizate cum se cuvine de instanţă. A relevat astfel că motivul II de recurs a fost respins fără analiză concretă, printr-o formulare generală privind lipsa relevanţei H.G. nr. 945/1990, iar cu privire la Normele metodologice nr. 1/1990 se susţine că instanţa de recurs nu s-a referit deloc.

Similar, a arătat că, fără motivare, a fost respins şi motivul I (componenta întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.), cu aprecierea că H.G. nr. 834/1991 ori O.U.G. nr. 88/1997 nu au relevanţă.

De asemenea, a menţionat că în patrimoniul fostei E. şi al antecesoarelor părţilor nu s-a aflat drept de proprietate asupra terenurilor; în înscrisuri nu au fost inventariate terenuri şi nu au fost cuprinse în listele de mijloace fixe preluate la reorganizări. În opinia sa, motivul pentru care nu au fost evaluate şi menţionate în listele respective este acela că din interpretarea coroborată a prevederilor art. 19 şi 20 din Legea nr. 15/1990 rezultă că antecesoarea contestatoarei a dobândit numai proprietatea bunurilor inventariate şi a căror valoare a servit la constituirea capitalului social, operaţiunile făcându-se în temeiul H.G. nr. 945/1990 şi Normelor nr. 1/1990, acte care nu ar fi cuprins dispoziţii referitoare la terenuri. Ca urmare, se afirmă că terenurile în administrarea unităţilor economice de stat nu au fost inventariate, iar valoarea lor nu a servit la determinarea capitalului social, inclusiv deoarece, la data adoptării Legii nr. 15/1990, valoarea terenurilor nu era înregistrată contabil şi nu existau reglementări privind evaluarea terenurilor statului.

Din această perspectivă, a reproşat instanţei omisiunea de analiză a motivului II de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanţa limitându-se la a reţine dispoziţiile art. 6 alin. (3) din H.G. nr. 834/1991 (includerea valorii terenurilor evaluate în patrimoniu şi majorarea capitalului social). A susţinut că, dacă motivul privind neinventarierea/neincluderea în capitalul social iniţial era analizat, instanţa de recurs ar fi observat şi caracterul fondat al tezei dobândirii dreptului de proprietate abia la emiterea CADP. Totodată, a contestat reţinerea instanţei potrivit căreia "capitalul social este vărsat în întregime la data constituirii societăţii, iar după evaluarea terenurilor conform H.G. nr. 834/1991, se produce doar majorarea capitalului, corespunzător valorii terenului", invocându-se art. 210 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.

În ceea ce priveşte admisibilitatea şi temeinicia contestaţiei întemeiate pe art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., un al doilea aspect invocat de contestatoare priveşte neanalizarea motivului de recurs referitor la încălcarea principiului pacta sunt servanda al Protocolului de predare-primire încheiat la 12 iunie 2003, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod.

În dezvoltare, a arătat că, prin motivul III de recurs, s-a criticat calificarea juridică dată în apel Protocolului de predare-primire din 12 iunie 2003, inclusiv din perspectiva încălcării principiului menţionat. A susţinut că, dincolo de caracterul de act administrativ de autoritate, protocolul este "legea părţilor", stabilind dreptul de proprietate al autoarei reclamantelor asupra multor imobile nemenţionate în H.G. nr. 322/1992, oferite de autoarea contestatoarei în schimbul terenului de 10.720 mp şi construcţiilor aferente situate în Cluj-Napoca, str. x, fiind enumerate imobilele din protocol. Astfel, întrucât părţile au stabilit prin acord partajarea patrimoniului şi stingerea tuturor litigiilor pentru viitor privind transmiterea proprietăţii în temeiul H.G. nr. 322/1992, se impunea admiterea recursului şi respingerea acţiunii în revendicare ca nefondată. Contestatoarea a concluzionat că instanţa de recurs a omis să analizeze acest motiv, fără să facă nicio referire la acordul părţilor, care nu mai poate fi contrazis nici măcar prin hotărâre judecătorească.

În sprijinul argumentelor, a invocat decizia nr. 650/2022, pronunţată de secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi, în care se arată că omisiunea de cercetare integrală a motivelor de casare încalcă art. 6 şi art. 13 din Convenţia Europeană, iar art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ. este menit să îndrepte omisiunea şi să asigure rejudecarea aspectelor omise.

4. În continuare, contestatoarea a susţinut admisibilitatea contestaţiei în anulare raportat la art. 6 din Convenţia Europeană şi art. 1 Protocolul nr. 1 la această convenţie. Se invocă faptul că, analizând instituţia contestaţiei în anulare, Curtea Europeană a statuat în Cauza Mitrea împotriva României că cerinţele securităţii juridice nu sunt absolute, iar redeschiderea poate fi măsura reparatorie atunci când procedurile interne nu au corespuns art. 6.

În aprecierea sa, decizia contestată a dus la încălcarea dreptului de proprietate înscris în cartea funciară din x şi la încălcarea posesiei neîntrerupte de peste 100 de ani (din 1902), deoarece această posesie neîntreruptă dublată de înscrierea în cartea funciară constituie un "bun" în sensul art. 1 Protocolul nr. 1, încălcat prin respingerea recursului, inclusiv sub aspectul nelegalei anulări a certificatului său de atestare a dreptului de proprietate.

Cu precizarea că încălcarea jurisprudenţei Curţii Europene nu este reglementată formal ca motiv de contestaţie în anulare, contestatoarea a solicitat redeschiderea procesului prin aplicarea cu prioritate a art. 6 din Convenţie, invocând şi aplicarea directă a acestuia în jurisprudenţa Înaltei Curţi. În acest sens a invocat art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţie, pentru a evidenţia obligaţia judecătorului naţional de a asigura aplicarea reglementărilor şi a jurisprudenţei europene, precum şi prioritatea normelor europene în caz de neconcordanţă. Se invocă din nou Cauza Dumitru Popescu împotriva României, cu ideea că statutul Convenţiei permite instanţelor să înlăture prevederi interne incompatibile şi obligaţia asigurării efectului deplin al normelor convenţiei.

A susţinut necesitatea aplicării cu prioritate a art. 6 din Convenţia Europeană inclusiv pentru recunoaşterea legitimării de a introduce o contestaţie în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., mai ales când tezele juridice ale recursului nu au fost "ascultate şi judecate".

De asemenea, a arătat că noţiunea "proces echitabil" include egalitatea armelor, motivarea hotărârii şi dreptul părţilor de a prezenta observaţii pertinente, efectiv numai dacă sunt analizate, sens în care a indicat jurisprudenţa Curţii Europene din cauzele Perez împotriva Franţei, Van der Hurk împotriva Olandei şi Albina împotriva României, privind obligaţia examenului efectiv al argumentelor/probelor şi ideea că o motivare scurtă presupune examinarea reală a problemelor esenţiale.

În drept, contestaţia în anulare se întemeiază pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 din C. proc. civ., precum şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

5. Apărările formulate în cauză

5.1. Prin întâmpinarea formulată de intimata A. S.A. s-a susţinut că este inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de Distribuţie Energie Electrică Romania S.A. împotriva deciziei civile nr. 1160 din 23 aprilie 2024, întrucât aceeaşi parte a exercitat anterior o contestaţie în anulare împotriva aceleiaşi hotărâri, respinsă prin decizia nr. 1815 din 17 septembrie 2024, fiind incidente dispoziţiile art. 504 alin. (3) din C. proc. civ., care consacră regula unicităţii acestei căi de atac.

În subsidiar, intimata a solicitat respingerea contestaţiei în anulare ca nefondată, deoarece criticile invocate nu se încadrează în cazurile strict şi limitativ prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 din C. proc. civ., deoarece nu se relevă erori materiale în sens procedural şi nici omisiunea cercetării unor motive de recurs. Prin contestaţie se tinde, în realitate, la reluarea dezbaterii fondului şi la reaprecierea probelor, demers inadmisibil pe această cale.

În aprecierea sa, instanţa de recurs a analizat integral motivele întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., inclusiv aspectele privind dobândirea dreptului de proprietate, aplicarea Legii nr. 15/1990, H.G. nr. 834/1991, H.G. nr. 322/1992, H.G. nr. 945/1990, precum şi natura şi efectele protocolului de predare-primire din 2003, motivarea deciziei contestate fiind completă şi coerentă.

În ceea ce priveşte solicitarea contestatoarei de aplicare directă a art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, intimata a susţinut că motivele de la paragrafele 56-64 din cerere nu sunt de natură să justifice admiterea contestaţiei în anulare din moment ce C. proc. civ. a reglementat posibilitatea şi condiţiile în care poate fi formulată o contestaţie în anulare, astfel că s-a asigurat liberul acces la justiţie. A mai arătat că prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare ar fi aplicabile doar în situaţia în care legislaţia internă ar cuprinde anumite limitări ori îngrădiri privitoare la drepturile şi libertăţile persoanelor, însă nu este cazul în ce priveşte litigiile dintre părţi.

5.2. Prin întâmpinarea formulată de intimatul Ministerul Economiei, Digitalizării, Antreprenoriatului şi Turismului, s-a solicitat instanţei analizarea contestaţiei în anulare astfel cum a fost formulată şi pronunţarea unei hotărâri în consecinţă. Se arată că, întrucât contestatoarea a invocat Ordinul ministrului industriei şi comerţului nr. 90/2000, acesta este depus în copie conformă cu originalul, ordin prin care s-a constituit comisia pentru perfectarea protocolului dintre Electrica S.A. - Sucursala de Distribuţie Cluj şi F. S.A. Cluj, în conformitate cu H.G. nr. 322/1992.

În ipoteza rejudecării, intimatul a menţionat că îşi reiterează toate apărările formulate anterior şi arată că va depune cu celeritate orice alte înscrisuri solicitate de instanţă sau rezultate din dezbateri.

5.3. Prin întâmpinarea formulată de intimata B. S.A. s-a solicitat respingerea contestaţiei în anulare ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca nefondată, cu menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei contestate.

În principal, intimata a invocat incidenţa art. 504 alin. (3) din C. proc. civ., arătând că împotriva aceleiaşi hotărâri contestatoarea a exercitat anterior o contestaţie în anulare, respinsă definitiv, fiind astfel încălcată regula unicităţii acestei căi extraordinare de atac. A subliniat că imposibilitatea formulării unei noi contestaţii subzistă indiferent de motivele invocate şi este menită să asigure stabilitatea hotărârilor judecătoreşti şi securitatea raporturilor juridice. În opinia acestei intimate, dacă ar fi considerat că la momentul formulării primei contestaţii în anulare nu putea preciza dacă există sau nu temeiuri care să fundamenteze exercitarea contestaţiei în anulare, contestatoarea ar fi trebuit să aştepte motivarea şi comunicarea deciziei pronunţate în recurs, pentru a formula o contestaţie în anulare unică şi corect motivată. Cât timp nu a procedat astfel, contestatoarea şi-a epuizat dreptul de a utiliza această cale extraordinară de atac, în acest sens pledând inclusiv dispoziţiile art. 460 alin. (1) din C. proc. civ.

Pe fond, a arătat că motivele deduse judecăţii nu se circumscriu cazurilor strict şi limitativ prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 din C. proc. civ., criticile formulate vizând, în realitate, reaprecierea probelor şi a raţionamentului juridic al instanţei de recurs.

În ceea ce priveşte motivul de contestaţie în anulare întemeiat pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., intimata a susţinut, în esenţă, că pretinsele "erori materiale" reclamate reprezintă chestiuni de judecată, care ţin de analiza şi evaluarea probatoriului, ce revin în sarcina exclusivă a instanţelor de fond. Înscrisurile la care a făcut referire contestatoarea au fost analizate atât de către prima instanţă, cât şi de instanţa de apel, care s-au pronunţat asupra lor, astfel că, în opinia intimatei, contestatoarea nu poate invoca drept motiv de contestaţie în anulare pretinsa omisiune a instanţei de recurs de a analiza înscrisurile depuse de aceasta la prima instanţă, fiindcă în recurs nu se examinează temeinicia hotărârilor, ci exclusiv legalitatea acestora.

În ceea ce priveşte motivul de contestaţie în anulare întemeiat pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., intimata a susţinut, în esenţă, că instanţa de recurs a analizat cele două motive de casare, iar faptul că nu au fost evidenţiate, punct cu punct, absolut toate dispoziţiile legale invocate de recurentă nu face contestaţia în anulare admisibilă, deoarece trebuie distins între motivele de casare şi argumentele invocate în sprijinul acestor motive, câtă vreme norma vizează exclusiv omisiunea instanţei de recurs de a examina unul dintre motivele de casare invocate în termen de către recurent.

5.4. Prin răspunsul la întâmpinare, contestatoarea Distribuţie Energie Electrică Romnia S.A. solicită respingerea excepţiei inadmisibilităţii contestaţiei în anulare invocată de intimatele B. S.A. şi A. S.A. şi admiterea contestaţiei în anulare formulate.

Se susţine că interdicţia prevăzută de art. 504 alin. (3) din C. proc. civ. nu este incidentă, întrucât prima contestaţie în anulare a fost formulată anterior redactării deciziei atacate, fără posibilitatea indicării unor motive concrete, astfel încât nu poate fi calificată drept o contestaţie "veritabilă". Finalitatea normei este prevenirea exercitării abuzive a căii de atac, iar nu sancţionarea părţii care, în lipsa motivării hotărârii, a formulat demersul procesual pentru conservarea dreptului. Se mai susţine că respingerea contestaţiei ca inadmisibilă ar aduce atingere dreptului de acces efectiv la o cale extraordinară de atac.

Pe fond, se menţionează că sunt incidente cazurile de contestaţie în anulare prevăzute de art. 503 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât instanţa de recurs ar fi omis cercetarea unor motive de recurs şi ar fi săvârşit erori materiale în dezlegarea dată, criticile vizând modul de analiză a normelor aplicabile şi a efectelor actelor administrative relevante.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare, invocată de intimatele A. S.A. şi B. S.A., Înalta Curte constată că este neîntemeiată şi va fi respinsă pentru următoarele considerente:

Inadmisibilitatea prezentei căi de atac este supusă analizei în contextul în care, prin decizia nr. 1815 din 17 septembrie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2024, contestaţia în anulare formulată anterior de aceeaşi parte împotriva deciziei civile nr. 1160 din 23 aprilie 2024 a fost respinsă ca lipsită de interes, în considerarea faptului că, la momentul exercitării căii de atac, hotărârea atacată nu era redactată, iar contestatoarea nu putea formula şi nu a indicat niciunul dintre motivele limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 503 din C. proc. civ.

Se observă că, într-o asemenea ipoteză, instanţa nu a procedat la examinarea condiţiilor de admisibilitate a contestaţiei în anulare şi nici la analiza incidenţei cazurilor de contestaţie prevăzute de lege, reţinând expres că, în lipsa motivelor de contestaţie, nu se poate aprecia nici asupra dispoziţiilor art. 503, nici asupra condiţiilor prevăzute de art. 504 din C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 504 alin. (3) din C. proc. civ., în temeiul cărora a fost susţinută inadmisibilitatea contestaţiei în anulare de către intimate, stipulează astfel: "O hotărâre împotriva căreia s-a exercitat contestaţia în anulare nu mai poate fi atacată de aceeaşi parte cu o nouă contestaţie în anulare, chiar dacă se invocă alte motive."

Textul de lege consacră regula unicităţii contestaţiei în anulare, având ca finalitate prevenirea exercitării abuzive şi succesive a acestei căi extraordinare de atac, în vederea asigurării securităţii raporturilor juridice şi a stabilităţii hotărârilor judecătoreşti. Norma are în vedere ipoteza în care partea a exercitat în mod efectiv contestaţia în anulare, beneficiind de posibilitatea reală de a supune verificării instanţei motivele limitativ prevăzute de lege, iar nu situaţiile în care calea de atac a fost promovată într-un cadru pur formal, lipsit de finalitate practică.

Or, în speţă, nu se poate reţine existenţa unui abuz procesual sub forma exercitării succesive a contestaţiei în anulare, câtă vreme prima contestaţie a fost respinsă ca lipsită de interes tocmai pentru că hotărârea atacată nu era redactată, iar contestatoarea nu a putut formula niciun motiv de contestaţie în anulare raportat la dispoziţiile art. 503 din C. proc. civ.. Într-o asemenea ipoteză, nu se poate vorbi despre o contestaţie în anulare exercitată în sensul şi în scopul normei, ci despre un demers procedural lipsit de conţinut juridic, care nu a permis instanţei examinarea efectivă a vreunui motiv de retractare.

Deşi este adevărat că partea nu a aşteptat redactarea hotărârii pentru a formula prima contestaţie, această împrejurare nu este de natură a conduce la respingerea prezentei contestaţii ca fiind inadmisibilă, întrucât doar odată cu redactarea şi comunicarea deciziei atacate a devenit posibilă exercitarea reală şi efectivă a contestaţiei în anulare. În aceste condiţii, prezenta contestaţie reprezintă, în mod obiectiv, singura cale de acces la justiţie prin care contestatoarea a putut supune instanţei motivele de contestaţie prevăzute de lege. Prin urmare, aplicarea dispoziţiilor art. 504 alin. (3) din C. proc. civ. în sensul calificării prezentei contestaţii ca inadmisibilă ar depăşi scopul pentru care norma a fost instituită şi ar transforma regula unicităţii căii de atac dintr-un instrument de prevenire a abuzului procesual într-un obstacol disproporţionat în calea exercitării dreptului de acces la o instanţă.

Totodată, aplicarea acestei norme de procedură în sensul instituirii unei interdicţii absolute de a formula o nouă contestaţie în anulare, în sensul propus de intimate, ar conduce la un formalism excesiv, incompatibil cu exigenţele dreptului de acces la o instanţă, astfel cum acesta este garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel, în Cauza Hasan Tunç şi alţii împotriva Turciei, prin Hotărârea din 31 ianuarie 2017, Curtea Europeană a reţinut că în aplicarea normelor de procedură instanţele naţionale trebuie să evite un formalism excesiv care ar aduce atingere caracterului echitabil al procedurilor, apreciind că dreptul de acces la o instanţă este afectat în însăşi esenţa sa atunci când reglementarea acestuia încetează să mai servească scopurilor de securitate juridică şi bunei administrări a justiţiei şi constituie un obstacol care împiedică justiţiabilul să solicite soluţionarea pe fond a litigiului. Pe cale de consecinţă, instanţele naţionale trebuie să ţină cont suficient de circumstanţele specifice ale fiecărei cauze în parte şi să nu aplice normele de procedură relevante într-un mod prea rigid (a se vedea în acest sens şi hotărârile din cauzele Lefter împotriva României, Lungoci împotriva României, Zubac împotriva Croaţiei şi Foyer Assurances S.A. împotriva Luxembourg).

Examinând decizia contestată, prin raportare la motivele invocate şi dispoziţiile legale incidente, se constată următoarele:

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare, cu caracter strict şi excepţional, reglementată limitativ de dispoziţiile art. 503 din C. proc. civ.. Aceasta nu poate fi utilizată ca un mijloc de reformare a hotărârii definitive şi nu permite reluarea judecăţii asupra fondului recursului ori reconsiderarea raţionamentului logico-juridic care a fundamentat soluţia pronunţată de instanţa de recurs.

În dezvoltarea motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., conform cărora hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie atunci când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale, contestatoarea a susţinut că instanţa de recurs ar fi săvârşit o astfel de greşeală constând în neobservarea unor înscrisuri considerate esenţiale (anexele la H.G. nr. 322/1992, decizia nr. 563/1999, emisă de Compania Naţională de Electricitate Electrica S.A., raportul comisiei constituite prin Ordinul Ministrului Industriilor nr. 90/2000, contractul de schimb imobiliar autentificat sub nr. x în 28 noiembrie 2005 de BNP G.), apreciind că, dacă acestea ar fi fost avute în vedere, soluţia recursului ar fi fost diferită.

Cu scopul de a verifica incidenţa acestui motiv de contestaţie în anulare, Înalta Curte reţine că erorile materiale sunt reprezentate de acele greşeli pe care le comite instanţa de recurs (sau, după caz, apel) prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale existente la dosarul cauzei cu unele situaţii procedurale inexistente, străine de realitatea cauzei, fapt ce influenţează în mod profund dezlegarea dată căii de atac şi soluţionarea sa legală. Legiuitorul se referă implicit în reglementarea acestui motiv de contestaţie în anulare la greşeli procedurale evidente, de natură să influenţeze în mod negativ soluţia dată căii de atac în cauză, ce puteau fi evitate printr-o analiză atentă a conţinutului dosarului. Dacă instanţa şi-ar fi dat seama de adevărata realitate existentă la nivelul lucrărilor din speţa respectivă, ar fi pronunţat în mod sigur o altă soluţie, corectă din punct de vedere procedural. Aşadar, prin formularea unei contestaţii întemeiate pe art. 503 alin. (2) din C. proc. civ. se urmăreşte restabilirea unei stări de legalitate ce a fost afectată prin analiza superficială a dosarului cauzei, în totală contradicţie cu realităţile ce reies în mod vădit din analiza rezonabilă a pieselor acestuia.

În niciun caz, eroarea materială nu se referă la o eventuală greşeală în aprecierea probelor sau în interpretarea normelor juridice. Astfel, contestaţia în anulare întemeiată pe existenţa unei erori materiale nu poate fi privită drept posibilitatea de a contesta temeinicia soluţiei cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii, ceea ce înseamnă că nu se poate cere rejudecarea unui litigiu în fapt sau în drept.

În acest sens a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 543 din 14 septembrie 2021, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., publicată în M. Of. nr. 1060 din 4 noiembrie 2021, reţinând că "dispoziţia legală criticată are în vedere erorile materiale de natură procedurală, în legătură cu aspecte formale ale judecăţii, şi nu acele greşeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural".

În aceste coordonate, se constată că niciuna dintre susţinerile dezvoltate de contestatoare nu se circumscrie noţiunii de greşeală materială în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., întrucât, în realitate, se tinde la reanalizarea situaţiei de fapt raportat la apărările formulate în proces de pârâta Distribuţie Energie Electrică Romania S.A. şi a probatoriului administrat în cauză, precum şi la reconsiderarea dezlegării juridice date recursului de opinia majoritară. Astfel, pretinsa "neobservare" a înscrisurilor invocate de contestatoare nu reprezintă o omisiune materială ori o eroare obiectivă de natură formală, ci presupune o nouă evaluare a conţinutului şi forţei lor probatorii, respectiv stabilirea naturii juridice a dreptului exercitat asupra terenurilor la momentul înfiinţării societăţii F. S.A. şi a întinderii acestuia raportat şi la contractul de schimb imobiliar încheiat ulterior, chestiuni asupra fondului acţiunii în revendicare, care pot fi supuse doar analizei instanţelor devolutive, fără a fi permisă repunerea lor în discuţie pe calea contestaţiei în anulare.

În acelaşi sens, fără a reitera analiza opiniei majoritare din recurs, din considerentele deciziei rezultă că teza juridică întemeiată de contestatoare pe aceste înscrisuri, care ar fi susţinut admiterea recursului, a fost avută în vedere în cadrul examinării criticilor de nelegalitate întemeiate, în esenţă, pe motivele de recurs privind aplicarea normelor de drept material şi a normelor de drept procesual, iar împrejurarea că asupra acestei teze a fost exprimată şi o opinie separată confirmă că demersul contestatoarei vizează contestarea raţionamentului judiciar şi a soluţiei definitive de respingere a recursului, iar nu remedierea unei erori materiale în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

Nici critica referitoare la neaplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, ca urmare a neobservării înscrisurilor mai-sus menţionate, nu se circumscrie acestui motiv de contestaţie în anulare, întrucât contestatoarea urmăreşte cenzurarea statuărilor instanţei de recurs, respectiv concluzia de respingere a motivului de recurs privitor la nerespectarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 19 şi 20 din Legea nr. 15/1990, prin raportare la H.G. nr. 834/1991. Instanţa de recurs a analizat dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 în corelaţie cu art. 5 din aceeaşi lege şi cu cadrul normativ aplicabil reorganizării fostei regii autonome, apreciind, în urma interpretării sistematice a normelor incidente, că dreptul de proprietate asupra terenului a fost dobândit de reclamantă prin efectul legii. Împrejurarea că instanţa nu a împărtăşit interpretarea părţii nu echivalează cu neobservarea înscrisurilor, ci reprezintă rezultatul exercitării atribuţiei jurisdicţionale de interpretare şi aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită în urma interpretării probelor administrate.

Însă, pe calea extraordinară a contestaţiei în anulare nu se mai poate pune în discuţie modul în care a raţionat instanţa de recurs sau argumentele ce au fost avute în vedere, întrucât s-ar aduce atingere securităţii raporturilor juridice. Astfel, întrucât contestaţia în anulare este o cale de atac de retractare, şi nu de reformare a unei decizii definitive, aceasta nu poate pune în discuţie nelegalitatea hotărârii prin prisma unor pretinse greşeli de judecată relative la dezlegarea dată de instanţă cererii de recurs. Astfel, realizarea unei evaluări în coordonatele propuse de contestatoare ar echivala cu o nouă judecată pe fondul cauzei, ceea ce ar fi de natură să aducă atingere autorităţii de lucru judecat de care se bucură hotărârea atacată.

În acest sens, în mod constant, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit faptul că nicio parte a unui proces soluţionat definitiv nu poate determina redeschiderea acestuia numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei; contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui "recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată de către instanţe în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai fie rejudecată, deoarece securitatea raporturilor juridice presupune respectarea autorităţii de lucru judecat, adică a caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti (a se vedea, în acest sens, hotărârea pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99). Totodată, s-a statuat că numai erorile de fapt ce nu devin vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securităţii raporturilor juridice pe motivul că ele nu au putut fi corectate prin intermediul căilor ordinare de atac (hotărârea pronunţată în Cauza Pshenichnyy împotriva Rusiei, paragraful 26).

Aşadar, aspectele evocate de către contestatoare nu se circumscriu ipotezei reglementate de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., raţionamentul instanţei de recurs neavând ca situaţie premisă o împrejurare ce poate fi calificată drept o eroare materială, ci a reprezentat rezultatul unui proces de examinare a criticilor de nelegalitate a hotărârilor atacate, iar evaluarea unor probe, interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente nu pot fi cenzurate pe calea formulării unei contestaţii în anulare.

În referire la cel de-al doilea motiv de contestaţie în anulare, întemeiat pe art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., contestatoarea a invocat, sub un prim aspect, omisiunea instanţei de recurs de a cerceta motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. referitoare la neinventarierea terenurilor, ca parte a patrimoniului unităţilor economice de stat, potrivit dispoziţiilor H.G. nr. 945/1990 şi Normelor Metodologice nr. 1/1990, apreciind că respingerea acestui motiv s-ar fi realizat fără o motivare efectivă.

Critica este nefondată.

Înalta Curte observă că, prin cererea de recurs, contestatoarea din prezenta cauză a formulat următoarele critici din această perspectivă: "Chiar dacă s-ar accepta teza susţinută de către reclamantă potrivit căreia aceasta a dobândit ope legis dreptul de proprietate asupra bunurilor revendicate la data intrării în vigoare a H.G. nr. 322/1992, aceasta nu a putut dobândi dreptul de proprietate asupra niciunei suprafeţe de teren, întrucât niciun teren nu se afla în proprietatea antecesoarelor pârâtei la data intrării în vigoare a H.G. nr. 322/1992.

Dreptul de proprietate a fost recunoscut pârâtei prin emiterea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 28 august 2003, certificat care face dovada deplină a dreptului de proprietate asupra terenului revendicat.

Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 19 şi 20 din Legea nr. 15/1990, rezultă că antecesoarea pârâtei a dobândit numai proprietatea asupra acelor bunuri care au fost inventariate şi a căror valoare a servit la constituirea capitalului social, aceste operaţiuni prealabile efectuându-se în temeiul H.G. nr. 945/1990 privind inventarierea şi reevaluarea patrimoniului unităţilor economice de stat şi a Normelor metodologice nr. 1/1990, adoptate de Ministerul Finanţelor Publice şi Agenţia Naţională de Privatizare, acte normative care nu cuprindeau dispoziţii referitoare la terenuri.

Ca urmare, terenurile aflate în administrarea fostelor unităţi economice de stat nu au fost inventariate, iar valoarea lor nu a servit la determinarea capitalului social al noilor societăţi comerciale, în condiţiile legii, dată fiind şi împrejurarea că, la data adoptării Legii nr. 15/1990, valoarea terenurilor nu era înregistrată în contabilitatea unităţilor economice şi nu existau reglementări privind modul de evaluare a terenurilor proprietatea statului."

Lecturând decizia contestată, inclusiv considerentele enunţate de contestatoare la punctul 31 din cerere, Înalta Curte constată că instanţa de recurs a analizat acest motiv de recurs, concluzionând următoarele: "În consecinţă, Înalta Curte va respinge criticile referitoare la nerespectarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 19 şi 20 din Legea nr. 15/1990, prin raportare la H.G. nr. 834/1991, iar aceeaşi concluzie se impune, pentru identitate de raţiune, şi în privinţa afirmaţiilor vizând H.G. nr. 945/1990 privind inventarierea şi reevaluarea patrimoniului unităţilor economice de stat, acest act normativ având domeniul de aplicare relevat chiar prin titlul său, operaţiunile preconizate având scopul "determinării capitalului social" (art. 1)."

Prin aceste considerente, instanţa de recurs a răspuns punctual susţinerii recurentei privind neinventarierea terenurilor, stabilind că eventualele operaţiuni de inventariere şi reevaluare reglementate de H.G. nr. 945/1990 au ca finalitate exclusivă determinarea capitalului social, fără incidenţă asupra transmiterii dreptului de proprietate, care operează ope legis, în temeiul art. 5 şi art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990. Aşadar, analizând explicit H.G. nr. 945/1990, instanţa a arătat domeniul limitat de aplicare al acestui act normativ (determinarea capitalului social), deci fără incidenţă asupra transmiterii dreptului de proprietate, demonstrând astfel lipsa relevanţei juridice a neinventarierii terenurilor.

Susţinerea contestatoarei potrivit căreia instanţa ar fi fost datoare să analizeze imposibilitatea evaluării terenurilor în anul 1990 sau inexistenţa unor reglementări contabile privind valoarea acestora tinde, în realitate, la reevaluarea raţionamentului juridic care a fundamentat soluţia de recurs, iar nu la identificarea unei veritabile omisiuni de cercetare a motivului de recurs care a vizat această chestiune.

Contestatoarea a mai invocat faptul că instanţa de recurs nu ar fi făcut referire expresă la Normele metodologice nr. 1/1990. Înalta Curte reţine că o asemenea împrejurare nu echivalează cu omisiunea de cercetare a motivului de casare, atât timp cât instanţa a examinat şi a soluţionat teza juridică pe care partea o deducea din aceste norme - respectiv că numai bunurile inventariate/evaluate şi reflectate în capitalul social ar fi putut deveni proprietatea societăţii. Din considerentele deciziei atacate rezultă că instanţa de recurs a examinat în mod expres această susţinere şi a reţinut că H.G. nr. 945/1990 are un domeniu de aplicare limitat la operaţiunile de inventariere şi evaluare efectuate în scopul determinării capitalului social, prevederile fiind lipsite de relevanţă pentru stabilirea momentului şi a temeiului dobândirii dreptului de proprietate, care operează ope legis în baza art. 5 şi art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990.

Instanţa a răspuns argumentului privind neinventarierea terenurilor, înlăturându-l pentru identitate de raţiune, oferind astfel o dezlegarea explicită a problemei juridice esenţiale, iar faptul că nu a reluat distinct analiza fiecărui act normativ invocat nu reprezintă o omisiune de cercetare în sensul art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.. Prin urmare, chiar în lipsa unei citări distincte a normelor, analiza efectivă a argumentului juridic este prezentă, fiind incompatibilă cu ipoteza omisiunii cerută de motivul de contestaţie în anulare, care vizează absenţa totală a unui răspuns jurisdicţional asupra unui motiv de recurs, iar nu situaţia în care instanţa a respins teza juridică printr-un raţionament de principiu, integrat şi coerent.

De asemenea, din chiar modul de formulare a contestaţiei în anulare rezultă că susţinerile contestatoarei nu vizează lipsa de motivare a deciziei din recurs, ci nemulţumirea faţă de raţionamentul juridic care fundamentează opinia majoritară. Contestatoarea redă argumentele instanţei de recurs privind lipsa de relevanţă a H.G. nr. 834/1991 şi O.U.G. nr. 88/1997, caracterul declarativ al certificatului de atestare a dreptului de proprietate şi operaţiunile privind capitalul social, pentru ca apoi să le conteste sub aspectul soluţiei adoptate. Or, o atare critică nu evidenţiază existenţa unei omisiuni de cercetare, ci exprimă un dezacord faţă de soluţia şi motivarea opiniei majoritare, ceea ce nu poate fundamenta incidenţa art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ.

Nici critica referitoare la pretinsa neanalizare a motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. referitor la încălcarea principiului pacta sunt servanda al Protocolului din 12 iunie 2003, care reprezintă acordul părţilor, nu poate fi primită.

Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs, contestatoarea din prezenta cauză a formulat următoarele critici din această perspectivă: "La pct. 3.9 din Protocolul de predare primire nr. 1386 din 12 iunie 2003, s-a stabilit că părţile semnatare înţeleg că din momentul semnării Protocolului, să stingă toate litigiile aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti şi declară că nu mai au alte pretenţii cu privire la îndeplinirea prevederilor H.G. nr. 322/1992, a Deciziei nr. 142 din 18 ianuarie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie a sentinţei civile nr. 57 din 23 martie 1999 a Curţii de Apel Cluj, a Ordinului nr. 90 din 23 martie 2000 al Ministrului Industriei şi Comerţului, a raportului comisiei desemnate prin Ordinul M.LC. nr. 90/2000 pentru definitivarea protocolului de desprindere din E., precum şi a Ordinului nr. 346 al Ministerului Industriei şi Comerţului din 1 noiembrie 2000.

Instanţa de apel a nesocotit principiul pacta sunt servanda cât şi legalitatea actului administrativ necontestat - Protocolul de predare primire nr. 1386 din 12 iunie 2003, apreciind, în mod nelegal, că ar fi vorba despre o imposibilitate legală de a renunţa la dreptul de proprietate asupra terenurilor prin act sub semnătură privată.

Prin aceasta, instanţa de apel a nesocotit puterea de lucru judecat a deciziei Curţii Supreme de Justiţie nr. 142/2000, pronunţată în dosarul nr. x/1999 prin care s-a dezlegat natura juridică de act administrativ de autoritate a protocolului de predare-primire patrimoniu, care nu este un simplu act privat al unor societăţi comerciale, ci este un act de autoritate, încheiat în baza şi în limitele mandatului expres acordat de către Statul Român, unicul acţionar de la momentul respectiv."

Contrar susţinerilor contestatoarei, din considerentele deciziei de recurs rezultă că instanţa de recurs, în opinie majoritară, a examinat şi a răspuns explicit chestiunilor esenţiale deduse din motivul de recurs, astfel: "Cât priveşte critica referitoare la calificarea drept o renunţare la drept, de către instanţa de apel, a clauzei din protocolul de predare-primire privind stingerea litigiilor şi asumarea obligaţiei de a nu emite în viitor pretenţii referitoare la aplicarea H.G. nr. 322/1992, se constată că nu poate fi primită, faţă de autoritatea de lucru judecat a considerentelor deciziei Curţii Supreme de Justiţie nr. 142/2000, pronunţate în dosarul nr. x/1999.

Este de precizat că, prin prezenta decizie, a fost deja respinsă critica vizând încălcarea efectelor acelei decizii prin care s-a dezlegat natura juridică de act administrativ a protocolului de predare-primire patrimoniu nr. 1386 din 12 iunie 2003, redându-se, în analiza motivului de recurs, considerentele relevante.

Aceleaşi considerente sunt esenţiale şi în ceea ce priveşte efectele juridice ale clauzei în discuţie, deoarece instanţa supremă a arătat în mod explicit că este exclus "un acord de voinţă a unor negocieri contractuale între societăţi comerciale, legate de transmiterea patrimoniului către noua societate înfiinţată".

Or, clauza respectivă, specifică fiind unei tranzacţii, urmare a unei negocieri contractuale (indiferent de calificarea sa juridică), este incompatibilă cu actul administrativ ce se limitează la executarea efectivă a unei obligaţii rezultând din hotărârea guvernului (potrivit considerentelor din decizia Curţii Supreme) şi, prin urmare, critica va fi respinsă, remarcându-se şi caracterul contradictoriu al criticilor formulate în cadrul aceleiaşi cereri de recurs."

Aceste pasaje evidenţiază că instanţa de recurs, în opinie majoritară, a procedat la examinarea efectivă a criticii formulate, prin dezlegarea naturii juridice a protocolului şi a efectelor clauzei privind stingerea litigiilor în raport cu autoritatea de lucru judecat a considerentelor deciziei Curţii Supreme de Justiţie nr. 142/2000 din dosarul nr. x/1999. S-a realizat analiza prealabilă şi determinantă fără de care principiul invocat nu poate opera, stabilindu-se, pe de o parte, că este exclusă existenţa unui acord de voinţă de natură contractuală între părţi şi, pe de altă parte, că o clauză cu aparenţă tranzacţională, aptă să producă efecte de renunţare la drept, este incompatibilă cu natura juridică a unui act administrativ care se limitează la executarea obligaţiilor stabilite prin hotărâre de Guvern. Ca atare, dezlegarea dată asupra naturii protocolului conduce, printr-un raţionament juridic necesar şi suficient, la înlăturarea incidenţei principiului invocat. Deşi este adevărat că instanţa de recurs nu a enunţat în mod expres principiul pacta sunt servanda, această împrejurare nu echivalează cu o omisiune de cercetare a motivului de recurs, câtă vreme motivarea expusă răspunde în mod substanţial acestei componente a criticii, cu atât mai mult cu cât s-a arătat de ce clauza invocată nu poate fi valorificată în sensul pretins, premisă fără de care nu subzistă critica întemeiată pe forţa obligatorie a clauzei.

Înalta Curte reţine că obligaţia instanţei de judecată de a se pronunţa asupra tuturor aspectelor cu care a fost învestită în calea de atac constituie una dintre garanţiile dreptului la un proces echitabil şi ale dreptului la un recurs efectiv, astfel cum sunt consacrate de art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. În acest cadru, cazul de contestaţie în anulare reglementat de dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ. este menit să îndrepte omisiunea instanţei de recurs de a cerceta integral motivele de casare invocate de recurent şi să asigure rejudecarea căii de atac cu privire la aspectele omise.

Totodată, în aplicarea acestor exigenţe convenţionale, Curtea Europeană a statuat în mod constant că dreptul la un proces echitabil nu impune instanţelor naţionale obligaţia de a răspunde în mod detaliat fiecărui argument invocat de părţi, ci presupune o examinare reală şi efectivă a criticilor esenţiale supuse controlului judiciar, întinderea obligaţiei de motivare apreciindu-se în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei şi de natura problemelor deduse judecăţii (a se vedea hotărârile din cauzele Antică şi Societatea R împotriva României, paragraful 32, Van der Hurk împotriva Olandei, paragraful 59, 61, Dima împotriva României, paragraful 36, Ruiz Torija împotriva Spaniei, paragraful 30 şi Buzescu împotriva României, paragraful 67).

Raportat la aceste repere, Înalta Curte subliniază că situaţia descrisă în jurisprudenţa invocată de contestatoare (decizia nr. 650/2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal), caracterizată printr-o omisiune evidentă a instanţei de recurs de a cerceta integral un motiv de casare, nu se regăseşte în prezenta cauză. Din considerentele deciziei de recurs rezultă că instanţa a procedat la examinarea efectivă a motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., după cum s-a argumentat în considerentele precedente. În aceste condiţii, lipsa unei trimiteri exprese la principiul pacta sunt servanda nu echivalează cu o omisiune de cercetare a motivului de recurs, câtă vreme opinia majoritară a răspuns substanţei criticii formulate, înlăturând premisa aplicării acestui principiu. Aşadar, critica formulată exprimă, în realitate, dezacordul contestatoarei faţă de soluţia de respingere a recursului şi raţionamentul pe care aceasta se bazează, fără a putea atrage incidenţa dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte susţinerile finale ale contestatoarei, întemeiate pe dreptul la un proces echitabil astfel cum este garantat de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană, cât şi pe dreptul la un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional, Înalta Curte constată că acestea nu pot conduce la admisibilitatea contestaţiei în anulare, în afara cazurilor expres şi limitativ prevăzute de art. 503 din C. proc. civ.. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu consacră un drept la redeschiderea procesului pentru simplul motiv că partea este nemulţumită de soluţia definitivă pronunţată, iar principiul securităţii raporturilor juridice impune ca hotărârile definitive să nu fie repuse în discuţie în lipsa unor circumstanţe cu adevărat excepţionale, care nu se regăsesc în prezenta cauză.

În acelaşi timp, se reiterează că examinarea motivului de contestaţie în anulare întemeiat pe art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ. a avut ca obiect verificarea dacă instanţa de recurs a cercetat motivele de casare invocate, în accepţiunea dată acestei noţiuni de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. În acest sens, s-a avut în vedere că "cercetarea" motivelor de casare nu presupune obligaţia instanţei de a răspunde distinct fiecărui argument de fapt sau de drept formulat de recurentă, ci impune o examinare reală şi efectivă a criticilor supuse controlului judiciar, prin raportare la motivele de recurs formulate de partea recurentă.

Instanţa de recurs a procedat la o asemenea examinare, analizând criticile formulate prin prisma cadrului normativ incident şi a dezlegărilor juridice necesare soluţionării cauzei, fără a se limita la o simplă reluare a raţionamentelor instanţelor inferioare. În aceste condiţii, nu poate fi reţinută existenţa unei omisiuni de cercetare efectivă a motivelor de casare, în sensul normei procedurale interne şi nici încălcarea garanţiilor dreptului la un proces echitabil consacrate de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, care nu conferă părţilor un drept autonom de acces la căi extraordinare de atac şi nici nu permite extinderea cazurilor de contestaţie în anulare dincolo de cele prevăzute limitativ de legea procesuală internă. Or, în cauza de faţă, tezele juridice invocate în recurs au fost "ascultate şi judecate", în sensul examinării lor efective şi motivate de către instanţa de recurs, astfel cum s-a arătat deja.

Totodată, criticile întemeiate pe art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la sarcina probei şi la anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, exprimă dezacordul contestatoarei faţă de soluţia pronunţată asupra acţiunii în revendicare şi faţă de considerentele prin care opinia majoritară a respins motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 şi pct. 5 din C. proc. civ., aspecte care nu se circumscriu cadrului acestei căi extraordinare de atac. Nici examinarea chestiunilor referitoare la valoarea juridică a posesiei şi la efectele înscrierii în cartea funciară nu poate fi pusă în discuţie pe calea contestaţiei în anulare, în absenţa reclamării şi constatării unei omisiuni efective de analiză a vreunui motiv de casare invocat prin cererea de recurs, cu atât mai mult cu cât nu s-a invocat acest mod de dobândire a proprietăţii de către pârâtă-contestatoare.

În plus, decizia nr. 4961 din 12 decembrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2012, invocată şi depusă de contestatoare cu prilejul dezbaterilor, nu poate susţine admiterea contestaţiei în anulare. Dincolo de împrejurarea că jurisprudenţa de speţă nu are caracter obligatoriu, se constată că, în acea cauză, instanţa a aplicat art. 6 din Convenţie exclusiv pentru a fundamenta, în cadrul normativ al art. 318 teza a II-a din C. proc. civ. de la 1865, recunoaşterea legitimării procesuale active a intimatului, împotriva căruia a fost admis recursul, de a formula contestaţie în anulare întemeiată pe necercetarea apărărilor sale de către instanţa de recurs, în considerarea principiului egalităţii armelor. Or, în prezenta cauză, contestatoarea nu invocă art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 în scopul susţinerii unei asemenea chestiuni de legitimare procesuală în raport cu un caz legal de retractare, ci pentru a repune în discuţie, sub aceste garanţii convenţionale, aspecte de fond ale soluţiei definitive, demers care nu poate extinde cadrul expres şi limitativ al art. 503 din C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 508 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea Distribuţie Energie Electrică Romania S.A. împotriva deciziei nr. 1160 din 23 aprilie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2021.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare, ca neîntemeiată.

Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea Distribuţie Energie Electrică Romania S.A. împotriva deciziei nr. 1160 din 23 aprilie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2021.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 mai 2025.