Qualification of sublet rent as civil fruits and limits on cassation review of factual findings

Şedinţa publică din data de 14 mai 2025

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 05.03.2020 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 61.945 euro (echivalentul a 297.790 RON, la cursul BNR din 26.02.2020, 1 euro = 4,8074 RON), reprezentând prejudiciu material constând în contravaloarea sumelor investite în renovarea apartamentului pârâtei şi ratele bancare achitate în numele acesteia, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 578 şi art. 584 din C. civ.

Prin întâmpinarea depusă la 18.12.2020, pârâta a invocat excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune pentru creanţele născute anterior datei de 05.03.2017 şi lipsei calităţii procesuale pasive, pentru cererea având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 7.700 RON, reprezentând contravaloarea gardului edificat (întrucât acest gard a fost construit integral pe terenul vecinului C.), iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Pârâta a formulat şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantului la: 1) plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru perioada august 2018- februarie 2020, având în vedere că reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a achita ratele la creditul ipotecar, neachitând nici măcar utilităţile; 2) plata sumei de 5.356 RON (echivalent al sumei de 1.100 euro), încasată de reclamant din vânzarea autoturismului Ford Mondeo, nr. de înmatriculare x, proprietatea pârâtei; 3) ridicarea gardului edificat; ridicarea materialelor de construcţii depozitate pe imobilul proprietatea pârâtei.

2. Decizia pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 206 din 24 februarie 2023 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, în ceea ce priveşte capătul de cerere privind edificarea gardului (obligarea pârâtei la plata sumei de 7.700 RON, reprezentând contravaloarea gardului), invocată de pârâtă prin întâmpinare, ca neîntemeiată.

A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare, şi a respins cererea de chemare în judecată, având ca obiect sumele achitate de reclamant anterior datei de 08.02.2016, ca prescrisă.

A admis în parte cererea de chemare în judecată şi, în consecinţă, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 51.406 RON, respingând cererea de chemare în judecată în rest, ca neîntemeiată.

A admis în parte cererea reconvenţională şi, în consecinţă, a obligat reclamantul să ridice gardul edificat la imobilul din Ilfov, com. Cornetu, str. x, proprietatea pârâtei şi, în caz contrar, a autorizat pârâta să îl ridice, pe cheltuiala reclamantului; a obligat pârâtul la ridicarea materialelor de construcţii depozitate pe imobilul din Ilfov, com. Cornetu, str. x. A respins cererea reconvenţională în rest, ca neîntemeiată.

A obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 5.633,12 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, iar pe reclamant l-a obligat la plata către pârâtă a sumei de 2.981 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. A compensat cheltuielile de judecată până la concurenţa sumei de 2.981 RON şi a obligat pârâta la plata către reclamant, după compensare, a sumei de 2.652,12 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 469A din 23 aprilie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă-reclamantă B. împotriva sentinţei civile nr. 206/24.02.2023 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2020.

A schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 51.015 RON, obligând şi reclamantul şi la plata către pârâtă a sumei de 20.282,49 RON. A compensat creanţele reciproce şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 30.732,51 RON. A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.

A obligat intimatul-reclamant să plătească recurentei-pârâte suma de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată şi a respins cererea intimatului-reclamant privind cheltuielile de judecată, ca nefondată.

Prin încheierea din 10 iunie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a dispus, din oficiu, îndreptarea erorilor materiale strecurate în cuprinsul deciziei civile nr. 469A/23.04.2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, dispunând în sensul că:

- în dispozitiv se va trece, în alin. (4), "23.861,76 RON", în loc de "20.282,49 RON", iar în alin. (5), se va trece "27.153,24 RON", în loc de "30.732,51 RON".

- în antepenultimul alineat din considerente se va trece "4.800 euro", în loc de "4.080 euro" şi "23.861,76", în loc de "20.282,49";

- în penultimul alineat din considerente se va trece "23.861,76 RON", în loc de "20.282,49 RON" şi "27.153,24 RON", în loc de "30.732,51 RON".

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 469A din 23 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs atât reclamantul A., care a atacat şi încheierea de îndreptare eroare materială din data de 10 iunie 2024 a aceleiaşi instanţe, cât şi pârâta B..

4.1. Recursul declarat de reclamantul A.

În motivarea căii de atac formulate, prevalându-se de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant critică soluţia pronunţată de instanţa de apel în dezlegarea cererii reconvenţionale, susţinând, în esenţă, că s-a procedat la o modificare a obiectului cererii în apel, iar calificarea juridică dată pretenţiilor pârâtei este una eronată.

Astfel, arată recurentul că, prin cererea reconvenţională, pârâta a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 57.003,38 RON, cu titlu de lipsă de folosinţă, în ce, în fata instanţei de apel, pârâta a solicitat obligarea acestuia la plata acestei sume, cu titlul de fructe civile, conform art. 550 din C. civ.

Astfel, solicitarea intimatei de obligare a acestuia la plata fructelor civile a fost formulată direct în fata instanţei de apel, cu încălcarea art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., reprezentând pretenţie nouă, şi care nu putea fi analizată şi admisă.

Totodată, instanţa de apel nu a motivat îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în mod cumulativ, nu a arătat care este fapta ilicită săvârşită de acesta. Susţine recurentul că nici nu se poate reţine în sarcina sa existenţa unei fapte ilicite, în condiţiile în care intimata şi-a dat acordul pentru ca acesta să închirieze imobilul, înţelegerea fiind ca el să plătească ratele la bancă şi să primească, în schimb, contravaloarea chiriei, astfel cum reiese din probatoriul administrat în cauză (interogatoriul părţilor, declaraţia martorei D.).

Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului declarat împotriva deciziei nr. 469A din 23 aprilie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, precum şi a încheierii de îndreptare eroare materială din 10 iunie 2024, aceasta făcând parte integrantă din hotărârea atacată.

4.2. Recursul declarat de pârâta B.

Prin calea de atac exercitată, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului propriu, modificarea în parte a hotărârii pronunţate în apel, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, sub aspectul obligării acesteia la plata sumelor pe care reclamantul susţine că le-ar fi achitat cu titlul de rate bancare, precum şi admiterea în tot a cererii reconvenţionale, respectiv obligarea reclamantului la plata contravalorii lipsei de folosinţă ori a fructelor civile şi pentru perioada aprilie 2019- februarie 2020. Totodată, solicită obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Prevalându-se de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., recurenta susţine că nu sunt întemeiate pretenţiile intimatului de a-i fi achitate ratele pentru creditul ipotecar, întrucât acesta şi-a asumat suportarea tuturor costurilor constând în rate bancă, utilităţi, reparaţii minore pentru întreaga perioadă în care a locuit în imobilul proprietatea acesteia, situat în comuna Cornetu, aspect ce reiese din probatoriul administrat în cauză (întrebarea nr. 10 şi întrebarea nr. 4 la interogatoriu).

Arată că, din interpretarea sistematica a probatoriului, reiese faptul că aceasta nu a avut intenţia de a-l gratifica pe intimat cu dreptul de a uza de imobilul său.

Consideră că soluţia instanţei de a admitere a cererii reclamantului de restituire a respectivelor rate bancare echivalează cu admiterea îmbogăţirii fără justă cauză a acestuia în dauna sa, în condiţiile în care a încasat chiria din folosinţa imobilului său şi, în plus, a primit şi contravaloarea ratelor. De altfel, nici realitatea achitării sumelor afirmate nu este demonstrată, întrucât la dosar se regăsesc dovezi privind sume de bani achitate de persoane străine, respectiv de numita E..

Cât priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, prin acesta se critică soluţia instanţei de apel, de admitere doar în parte a cererii sale reconvenţionale.

Din această perspectivă, arată recurenta că, în toată perioada august 2018 - februarie 2020, reclamantul a închiriat imobilul proprietatea sa, exclusiv în propriul beneficiu, fără a o informa şi fără a obţine acordul său.

Instanţa a admis doar în parte cererea sa reconvenţională, obligând reclamantul la plata fructelor civile, constând în contravaloarea chiriei percepute în perioada august 2018- aprilie 2019, refuzând, însă, admiterea şi a pretenţiilor formulate, cu acelaşi titlu, pentru perioada ulterioară, respectiv pentru aprilie 2019 - februarie 2020, fără vreo justificare.

Consideră recurentă că argumentaţia aplicată pentru perioada anterioară (august 2018- aprilie 2019) este incidentă, pentru identitate de raţiune, şi pentru perioada aprilie 2019- februarie 2020.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 15 octombrie 2024, pârâta B. a depus întâmpinare la recursul reclamantului, solicitând respingerea acestuia, pentru nulitate, arătând că normele pretins încălcate de instanţă nu sunt unele de drept material, ci de drept procesual, iar recurentul a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului reclamantului, ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată intimatului-reclamant, care a formulat răspuns la aceasta, solicitând respingerea excepţiei nulităţii şi admiterea recursului său, astfel cum a fost formulat.

La rândul său, în data de 26 octombrie 2024, reclamantul A. a formulat întâmpinare la recursul pârâtei, solicitând respingerea acestuia, pentru nulitate, faţă de neîncadrarea criticilor în motivele de casare invocate iar, în subsidiar, ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată intimatei-pârâte, care nu a formulat răspuns la aceasta.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti, 05 martie 2020, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 4711 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 29 mai 2024, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căilor de atac, termen la care instanţa a şi rămas în pronunţare asupra recursurilor.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, în timp ce recursul declarat de pârâta B. este nul, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

II.1. Recursul declarat de reclamantul A.

Prioritar, cât priveşte excepţia nulităţii parţiale a recursului, invocată de intimată prin întâmpinare şi reiterată cu ocazia dezbaterilor în şedinţă publică, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită, nefiind posibilă pronunţarea unei soluţii parţiale asupra recursului, impunându-se a fi realizată evaluarea aspectelor ce ţin de nelegalitatea deciziei atacate în contextul unei judecăţi unitare a cererii de recurs care conţine şi critici ce pot fi analizate din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Pe cale de consecinţă, cum recurentul invocă, pe de-o parte, greşita calificare a pretenţiilor deduse judecăţii prin cererea reconvenţională iar, pe de altă parte, interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1349, art. 548 alin. (1) şi (4) şi art. 555 din C. civ., Înalta Curte apreciază că acestea pot fi circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., sens în care urmează a proceda la analiza legalităţii deciziei curţii de apel din perspectiva acestor motive de casare.

Tot cu titlu prealabil examinării motivelor de casare, Înalta Curte subliniază că recursul este o cale extraordinară de atac, care poate fi exercitată numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar nu pentru motive de netemeinicie. Nu orice nemulţumire poate face obiectul recursului, nefiind îndeosebi posibilă criticarea situaţiei de fapt reţinute de ultima instanţă de fond, respectiv cea de apel, prin raportare la probatoriul administrat.

O astfel de critică este una specifică apelului, care priveşte deopotrivă stabilirea situaţiei de fapt prin raportare la probele administrate (temeinicia) şi aplicarea legii situaţiei de fapt astfel stabilite (legalitatea), după cum rezultă din art. 476 şi art. 479 C. proc. civ.. În etapa recursului, situaţia de fapt stabilită în mod suveran de instanţele de fond nu mai poate fi cenzurată, ci constituie temeiul verificării criticilor de nelegalitate substanţială formulate de recurent. Altfel spus, instanţa de recurs verifică dacă dispoziţiile legale incidente au fost interpretate adecvat şi aplicate corect situaţiei de fapt stabilite, dar nu este în măsură să cenzureze însăşi situaţia de fapt, în măsura în care aceasta a fost constatată cu respectarea regulilor procedurale relevante, după cum nu poate nici reinterpreta probatoriul administrat în cauză.

Drept urmare, vor fi înlăturate de la analiză argumentele recurentului prin care se tinde la reaprecierea situaţiei de fapt din dosar sau a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte urmând a se apleca doar asupra chestiunilor de nelegalitate invocate, şi care pot fi analizate din perspectiva motivelor de casare arătat anterior, respectiv pct. 5 şi 8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, analizând din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. critica recurentului referitoare la greşita calificare şi reţinere spre analiză a cererii de obligare a sa la plata contravalorii chiriei din perspectiva art. 548 alin. (4) şi art. 555 C. civ., Înalta Curte constată că este nefondată.

Susţine recurentul, sub acest aspect, că soluţia instanţei de apel, de obligare a acestuia la plata fructelor civile nu putea fi admisă, în condiţiile în care această pretenţie a fost formulată direct în fata instanţei de apel, cu încălcarea art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., iar nu prin cererea reconvenţională, unde a solicitat obligarea sa la plata contravalorii lipsei de folosinţă pe perioada cât acesta a închiriat imobilul proprietatea pârâtei.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, iar în condiţiile art. 22 alin. (6) din acelaşi cod, judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii.

Având în vedere aceste limite ale învestirii sale, determinate prin cererea de chemare în judecată şi cererea reconvenţională, instanţa era îndreptăţită şi chiar obligată, în exercitarea rolului activ şi pentru a ajuta efectiv părţile în ocrotirea intereselor lor legitime, să dea acţiunii calificarea juridică exactă şi să stabilească, după motivele de fapt ale cererii şi după scopul urmărit prin formularea cererii reconvenţionale, ce anume solicită pârâta în proces.

În speţă, se constată că instanţa de apel, ca instanţă de fond, a apreciat că apelanta-pârâtă, în exprimarea principiului disponibilităţii ce guvernează întregul proces civil, a înţeles să învestească instanţa de judecată cu o cerere reconvenţională în pretenţii, care să ducă la restituirea către aceasta a contravalorii chiriei percepute în mod efectiv de către reclamant, urmare a închirierii imobilului din comuna Cornetu, a cărei proprietară este.

A constatat curtea de apel că, deşi pârâta a folosit, în formularea acestei cereri, sintagma de "lipsă de folosinţă", totuşi şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 555 din C. civ., iar nu pe cele ale art. 1349 şi urm. din acelaşi cod, iar motivarea în fapt nu corespunde instituţiei răspunderii civile delictuale, nefiind invocată săvârşirea unei fapte ilicite de către reclamant, ci s-a pretins restituirea contravalorii veniturilor obţinute de acesta ca urmare a utilizării bunului proprietatea pârâtei, după bunul plac.

Or, cererea având ca obiect restituirea chiriilor percepute de o persoană care nu avea calitatea de proprietar asupra imobilului ce a făcut obiectul locaţiunii, are drept obiect apărarea dreptului de proprietate, care include inclusiv prerogativa utilizării bunului deţinut în proprietate, în propriul său interes, în conformitate cu dispoziţiile art. 555 şi urm. din C. civ.

În speţă, prin cererea reconvenţională nu s-a pretins atragerea răspunderii civile delictuale a reclamantului, şi nici nu s-a solicitat repararea unui prejudiciu pentru lipsirea sa de folosinţa bunului, astfel încât să se poată aprecia că ceea ce s-ar fi urmărit prin formularea respectivei solicitări ar fi contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada cât pârâta ar fi fost lipsită atributul posesiei.

Dimpotrivă, pârâta a pretins că reclamantul ar fi închiriat imobilul exclusiv în propriul beneficiu, astfel încât se impune a fi restituite către aceasta sumele percepute de pârât urmare a închirierii bunului proprietatea acesteia.

Prin urmare, în raport cu pretenţiile concrete deduse judecăţii prin cererea reconvenţională, care nu tind spre o angajarea a răspunderii civile delictuale a reclamantului, şi în raport cu temeiul de drept invocat în susţinerea unei atare cereri, instanţa de apel a calificat cererea formulată de pârâtă ca fiind una în acordarea fructelor civile şi analizat-o din această perspectivă.

Principiul disponibilităţii, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părţii de a dispune de obiectul procesului, dar şi de mijloacele procesuale acordate de lege, iar reclamantul (în cazul cererii reconvenţionale - pârâtul) este cel ce trasează iniţial cadrul procesual, acesta trebuind să indice, între altele, părţile în proces, pretenţia dedusă judecăţii, motivarea în fapt şi în drept.

Cât priveşte obiectul, este adevărat că instanţa este ţinută de cererea părţii, neputând depăşi limitele acesteia însă, în cazul în care formulările acesteia sunt improprii, ori se contrazic, instanţa este obligată, în baza rolului activ, să solicite precizarea necesară şi să procedeze la recalificarea cererii, asigurându-se astfel respectarea principiului disponibilităţii.

Drept urmare, apreciind că solicitarea pârâtei de obligare a reclamantului la plata fructelor civile nu reprezintă o pretenţie nouă, ci însăşi pretenţia formulată prin cererea reconvenţională, astfel cum a fost recalificată de instanţa de apel, în temeiul art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este incident motivul de casare din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., sens în care va respinge primul motiv de recurs, ca nefondat.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul susţine că instanţa de apel a admis, în mod greşit, solicitarea pârâtei de restituire a fructelor civile, obligându-l la plata sumei de 4.080 euro, echivalentul a 20.282,49 RON, cu acest titlu, deşi, în cauză, nu s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor răspunderii civile delictuale neexistând o faptă ilicită săvârşită de acesta.

Motivul reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. vizează ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Textul are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la dispoziţiile legale ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă în litera sau în spiritul lor, fie le aplică greşit.

Înalta Curte constată că, deşi criticile invocate pot fi analizate din perspectiva pct. 8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., acestea sunt neîntemeiate şi, parţial, străine de motivarea instanţei de apel.

Aşadar, o primă observaţie, care se impune a fi formulată este aceea că, astfel cum s-a arătat cu ocazia analizei primului motiv de recurs, instanţa nu a analizat pretenţia formulată de pârâtă prin cererea reconvenţională din perspectiva răspunderii civile delictuale, dimpotrivă, apreciind că solicitarea de acordare a contravalorii chiriei încasate de reclamant ca urmare a închirierii bunului proprietatea pârâtei nu poate fi verificată decât din perspectiva art. 548 alin. (4) şi art. 555 şi urm. C. civ. referitoare la conţinutul dreptului de proprietate privată şi dreptul proprietarului de a culege fructele rezultate din folosirea bunului proprietatea sa.

Drept urmare, soluţia de admitere a respectivei pretenţii nu a reprezentat o consecinţă a constatării existenţei vreunei fapte ilicite săvârşite de reclamant, ci un rezultat al respectării dreptului de proprietate al pârâtei, care include facultatea utilizării bunului conform propriului său interes, inclusiv prin recunoaşterea dreptului acesteia de a-i culege fructele.

Stăpânirea în fapt a unui bun aflat în proprietatea altuia, fără consimţământul acestuia din urmă, ori în lipsa oricărei alte convenţii, constituie o premisă care îndreptăţeşte proprietarul la repararea prejudiciului suferit. În acest caz sunt incidente dispoziţiile art. 548 din C. civ., privitoare la dobândirea fructelor de proprietarul bunului, ce reglementează o ipoteză particulară de reparaţie, prevederi ce se vor aplica cu prioritate faţă de regulile specifice răspunderii civile delictuale.

Astfel, este de necontestat faptul că pârâta B. are calitatea de proprietară asupra casei din comuna Cornetu.

De asemenea, este stabilit în fapt, prin hotărârea atacată, că reclamantul a stăpânit imobilul din comuna Cornetu în virtutea acordului conferit de pârâtă, care a acceptat rămânerea sa în imobil după separare, precum şi că reclamantul a încheiat, în interes propriu, un contract de închiriere pentru imobilul proprietatea pârâtei, pe o perioadă de 8 luni.

Prin conjugarea acestor elemente de fapt menţionate anterior, rezultă că instanţa de apel a identificat în mod corect incidenţa dispoziţiilor art. 548 C. civ. care, reglementând o ipoteză particulară de reparaţie, exclude, pe cale de consecinţă, aplicarea regulilor specifice răspunderii civile delictuale.

Astfel, Înalta Curte are în vedere faptul că stăpânirea în fapt a unui bun aflat în proprietatea altuia, şi utilizarea acestuia în propriul său interes, constituie o premisă care îndreptăţeşte proprietarul la repararea prejudiciului suferit.

Dispoziţiile art. 555 C. civ., referitoare la protecţia dreptului de proprietate, precum şi prevederile art. 548 C. civ., conform cărora fructele bunului se cuvin proprietarului, cunosc o situaţie de excepţie, aceea a posesorului de bună-credinţă.

Se apreciază că posesorul este de bună-credinţă atunci când acesta posedă ca un proprietar, fie în puterea unui act translativ de proprietate ale cărui vicii nu îi sunt cunoscute, fie prin alte motive legitime, de care legea leagă absolvirea de obligaţia de a mai restitui fructele percepute.

Sub acest aspect se cuvine a se menţiona că, pentru a opera exonerarea de obligaţia de restituire a fructelor civile este necesar ca buna-credinţă să existe la fiecare moment al culegerii fructelor, şi nu doar la momentul luării în posesie a bunului. Or, în speţă, pârâtul a încetat să mai fie de bună-credinţă în momentul în care a închiriat imobilul în care i se permisese să locuiască pe durata relaţiei, utilizând bunul în interesul propriu, iar nu al pârâtei, aşa cum s-a reţinut prin decizia recurată.

Nu poate fi primită teza antamată de recurent, în sensul că pârâta şi-ar fi dat acordul la închiriere, în condiţiile în care, instanţa de apel, în baza probatoriului administrat, şi care nu mai poate primi o interpretare diferită în calea de atac a recursului, a conchis în sensul că nu s-a demonstrat existenţa unei atare convenţii între părţi.

Aşa fiind, cum recurentul nu a făcut dovada bunei sale credinţe, şi deci a situării în cazul de excepţie care putea justifica înlăturarea aplicării regulii prevăzute prin dispoziţiile art. 550 din C. civ., conform căreia fructele se cuvin proprietarului, soluţia instanţei de apel se impune a menţinută, fiind temeinică şi legală.

Pentru aceste considerente, constatând că instanţa de apel a identificat şi a calificat corect pretenţiile deduse judecăţii prin cererea reconvenţională, făcând şi o aplicare şi interpretare corectă a prevederilor art. 548, 550 şi art. 555 C. civ. în cauză, constatând, totodată, şi că statuările curţii de apel cu privire la celelalte solicitări din cererea reconvenţională nu au făcut obiectul criticilor în recurs, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul recurentului-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 469A din 23 aprilie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Cât priveşte încheierea de îndreptare a erorii materiale din 10 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în acelaşi dosar, Înalta Curte ia act de faptul că împotriva acesteia nu au fost formulate critici concrete de nelegalitate, solicitându-se casarea doar ca o consecinţă a admiterii căii de atac declarate împotriva deciziei civile nr. 469A din 23 aprilie 2024, încheierea făcând parte integrantă din această hotărâre. Cum, în cauză, recursul formulat împotriva deciziei antemenţionate a fost respins, în raport cu efectul produs prin pronunţarea unei atare soluţii, urmează a fi menţinută, ca legală, şi încheierea din 10 iunie 2024, prin care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a îndreptat o serie de erori materiale strecurate în legătură cu sumele totale datorate părţi.

II.2. Recursul declarat de pârâta B.

Recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată numai în termenul şi condiţiile expres prevăzute de lege.

În conformitate cu prevederile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. De asemenea, potrivit art. 488 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute la pct. 1-8 din acest text legal.

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 483 alin. (3) şi ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual aplicabile, astfel că părţile nu au posibilitatea de a o critica pentru motive de netemeinicie. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situaţiei de fapt.

Ca atare, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de instanţele de fond, în timp ce instanţa de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanţa de apel, normele de drept procesual şi/sau de drept material situaţiei de fapt deja stabilite.

Scopul recursului transcede interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii materiale şi/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele şi le poate aprecia (în primă instanţă) sau, după caz, reaprecia şi completa (în apel).

În acest context, nu se poate pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanţă de fond, în mod vădit contrar rolului şi funcţiilor căii extraordinare de atac a recursului.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ. iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

În speţă, verificând cererea de recurs, deşi criticile formulate au fost subsumate de către recurentă pct. 6 şi 8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., totuşi se constată că acestea au fost invocate doar formal, din moment ce nu au fost învederate argumente prin care să se demonstreze că decizia recurată este nemotivată, motivată contradictoriu sau cuprinde dezlegări străine pricinii, ori a fost pronunţată în urma interpretării şi/sau aplicării greşite a normelor de drept material.

Dimpotrivă, argumentele invocate în memoriul de recurs privesc exclusiv temeinicia deciziei civile recurate, iar nu nelegalitatea acesteia, din moment ce recurenta susţine că instanţa de apel a interpretat greşit probatoriul administrat în cauză, solicitând să se constate, în legătură cu cererea de obligare a reclamantului la plata ratelor bancare, că această obligaţie îi revine întrucât aceasta nu a înţeles să renunţe la respectivul drept, neefectuând acte de gratificare a reclamantului. Totodată, solicită să îi fie acordate fructele civile constând în chiria obţinută de reclamant prin închirierea imobilului din loc. Cornetu, proprietatea sa, şi pentru perioada aprilie 2019- februarie 2020, dat fiind că instanţa a admis aceste pretenţii aferente perioadei anterioare, neexistând vreo justificare pentru care acestea să nu fie acordate.

Or, în ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia instanţa de apel ar fi apreciat eronat că solicitarea de restituire a ratelor bancare nu poate fi primită în condiţiile în care pârâta nu a avut intenţia de a-l gratifica pe fostul său partener, distinct de faptul că reprezintă o critică de netemeinicie, care nu poate fi supusă controlului în calea extraordinară de atac a recursului, curtea de apel a răspuns deja acestei apărări, apreciind că respectivele sume nu erau datorate de reclamant, în condiţiile în care nu acesta era beneficiarul contractului de credit bancar, fiind terţ faţă de contractul încheiat de pârâtă cu banca. A mai reţinut instanţa că, din probatoriul administrat reiese că, într-adevăr, reclamantul şi-a asumat plata ratelor, însă nu cu titlu de donaţie sau în schimbul folosinţei de către acesta a imobilului, ci cu titlu de împrumut, astfel încât, în temeiul art. 2158 C. civ., are dreptul la restituire.

În ceea ce priveşte susţinerea din recurs în sensul inexistenţei vreunei raţiuni pentru care nu ar putea fi aplicat acelaşi raţionament al instanţei în legătură cu obligaţia de plată a contravalorii chiriei ulterioare lunii aprilie 2019, cu cel reţinut pentru perioada august 2018- aprilie 2019, nici aceasta nu relevă încălcarea sau aplicarea greşită de către instanţa de apel a unor norme de drept.

De altfel, această critică din recurs nu poate fi analizată nici din perspectiva pct. 6 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., în condiţiile în care recurenta nu a susţinut că hotărârea nu ar fi motivată/motivată contradictoriu/străin de natura cauzei, ci s-a limitat la a menţiona că instanţa de apel nu a arătat raţionamentul pentru care considerentele reţinute în susţinerea temeniciei cererii de obligare a reclamantului la plata contravalorii chiriei percepute în perioada august 2018- aprilie 2019 nu ar putea fi extinse şi pentru perioada ulterioară, până în luna februarie 2020.

Or, instanţa de apel şi-a justificat soluţia de acordare doar în parte a pretenţiilor pârâtei, arătând, în mod expres, la pagina 12, paragraf 2 din decizia atacată că reclamantul datorează reclamantei contravaloarea fructelor civile culese pe o perioadă de 8 luni, cât a fost în vigoare contractul de închiriere pentru imobilul proprietatea pârâtei.

Aşa cum s-a arătat anterior, dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a evidenţia nelegalitatea deciziei recurate, condiţie care nu este îndeplinită în speţă, simplele nemulţumiri, respectiv aprecieri de ordin subiectiv cu privire la soluţia pronunţată în cauză rereprezentând veritabile critici de nelegalitate.

Ca atare, cum criticile formulate de recurenta-pârâtă nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. şi cum, în speţa de faţă, nu pot fi reţinute motive de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) din acelaşi cod, precum şi la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului.

Dată fiind prioritatea soluţionării excepţiei nulităţii recursului, precum şi efectele pe care aceasta le produce, celelalte aspecte subsumate prezentei căi de atac nu mai pot fi analizate, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare de intimatul-reclamant, şi va anula recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 469 A din 23 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Cât priveşte solicitarea recurentei de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, aceasta urmează a fi respinsă, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., dată fiind soluţia de anulare a recursului propriu, şi văzând că onorariul de avocat pretins de această parte nu a fost defalcat, nefiind prevăzută o sumă concretă pentru actele de procedură întocmite în vederea susţinerii recursului propriu şi alta pentru formularea de apărări în legătură cu recursul declarat de reclamant, care, de asemenea, urmează să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantul A., invocată de recurenta-pârâtă B..

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 469 A din 23 aprilie 2024 şi încheierii de îndreptare eroare materială din 10 iunie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Anulează recursul declarat de pârâta B. împotriva aceleiaşi decizii pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Respinge solicitarea recurentei-pârâte B. de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 14 mai 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.