Civil liability for state authorities’ late payment of restitution compensation: illegality of omitting penalty interest despite statutory installment deadlines
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court of Appeals and Justice (ICCJ) admitted the appellant's appeal, quashed the appellate court's decision that had dismissed the claim, and remanded the case for retrial, thereby reversing the lower instances' rulings in favor of the claimant. The dispute involved a request for civil delictual liability damages (statutory interest) against the National Authority for the Restoration of Property (ANRP) for failing to issue payment titles by the statutory deadlines established under Law No. 165/2013, specifically after a five-year staggered payment period ended on January 1, 2019, resulting in payment titles being issued years late. The ICCJ held that the lower courts erred by characterizing the authority's delay as a prudent conduct and applying constitutional jurisprudence on compensation caps to exclude liability for non-compliance with payment deadlines; the decisive legal basis included Articles 1349 and 1357 of the Civil Code regarding tort liability, Article 41 of Law No. 165/2013 regarding mandatory payment schedules, and the doctrine that the state's obligation to respect the established payment mechanism creates an illicit act when delayed, irrespective of pending criminal investigations or the absence of fault.
Legislator headnote
AI generatedart. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ, art. 41 din Legea nr. 165/2013, art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ, art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ; Civil liability for state authorities’ late payment of restitution compensation: illegality of omitting penalty interest despite statutory installment deadlines: The dispute involved a request for civil delictual liability damages (statutory interest) against the National Authority for the Restoration of Property (ANRP) for failing to issue payment titles by the statutory deadlines established under Law No. 165/2013, specifically after a five-year staggered payment period ended on January 1, 2019, resulting in payment titles being issued years late. The ICCJ held that the lower courts erred by characterizing the authority's delay as a prudent conduct and applying constitutional jurisprudence on compensation caps to exclude liability for non-compliance with payment deadlines; the decisive legal basis included Articles 1349 and 1357 of the Civil Code regarding tort liability, Article 41 of Law No. 165/2013 regarding mandatory payment schedules, and the doctrine that the state's obligation to respect the established payment mechanism creates an illicit act when delayed, irrespective of pending criminal investigations or the absence of fault.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedGround for the verdict, as the appeal was admitted and the decision quashed due to the erroneous application of substantive law regarding civil liability.
Procedural rule applied in the dispositive to determine the remittal of the case for retrial.
Procedural basis cited in the operative section to order the quashing of the appealed decision and the remittal for retrial.
Full text
Şedinţa publică din data de 14 mai 2025
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în data de 26.08.2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 2.785.390,2 RON, reprezentând daune-interese datorate în temeiul răspunderii civile delictuale, pentru neîndeplinirea la timp a obligaţiei de emitere a titlurilor de plată în baza titlului de despăgubire nr. 27/27.06.2013, prejudiciu suportat şi evaluat până la data introducerii cererii de chemare în judecată.
În drept, reclamantul a invocat art. 1349 alin. (1) şi alin. (2) din C. civ., art. 31 alin. (3) şi art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, precum şi art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 976 din 11 octombrie 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca neîntemeiată.
3. Hotărârea pronunţată în apel
Prin decizia civilă nr. 868 A din 17 septembrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 979/11.10.2023 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor. Totodată, a respins, ca nefondată, cererea apelantului de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.
4. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 868 A din 17 septembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamantul A..
Prevalându-se de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., recurentul a arătat faptul că instanţa de apel a îmbrăţişat teoria instanţei de fond, şi ar fi replicat-o ca şi considerent subsidiar în susţinerea soluţiei de respingere a cererii de apel. Potrivit acestei teorii greşite, prevederile art. 41 din Legea nr. 165/2013 ar exclude posibilitatea atragerii răspunderii civile delictuale, iar totodată, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 686/26.11.2014, s-ar fi adăugat la lege în acelaşi sens al imposibilităţii de atragere a răspunderii civile delictuale.
Într-o atare situaţie, ambele instanţe ale fondului au depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, printr-o erijare în atribuţiile puterii legislative.
Arată că în practica instanţei supreme s-a reţinut că o astfel de situaţie se încadrează în motivul de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., indicându-se cu titlu de jurisprudenţă sub acest aspect decizia nr. 1869/31.10.2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Susţine că, în prezenta cauză, ca şi în decizia indicată cu titlu de practică judiciară, instanţa a creat noi dispoziţii de drept pozitiv, pe care instanţa de apel le-a aplicat în mod direct, deşi acestea nu există în dreptul naţional obiectiv. Mai exact, nicăieri în cuprinsul art. 41 din Legea nr. 165/2013 nu există o dispoziţie care să interzică atragerea răspunderii civile delictuale a autorităţilor ce au atribuţii reglementate de acest text,neexistând nicio dispoziţie care să recunoască respectivelor autorităţi publice dreptul de a amâna sine die îndeplinirea obligaţiilor legale reglementate de art. 41 din Legea nr. 165/2013, sau să le recunoască dreptul de a refuza îndeplinirea respectivelor obligaţii.
Relativ la Decizia Curţii Constituţionale nr. 686/26.11.2014, trebuie avut în vedere că aceasta a avut ca obiect exclusiv verificarea constituţionalităţii prevederilor art. 21 alin. (6) şi (9) din Legea nr. 165/2013, sens în care Curtea Constituţională nu a procedat sub niciun aspect la analiza constituţionalităţii art. 41 din Legea nr. 165/2013. Or, efectele unei hotărâri ale Curţii Constituţionale sunt limitate doar la prevederile care formează obiectul analizei de către instanţa de contencios constituţional.
Susţine recurentul că prevederile art. 41 din Legea nr. 165/2013 stabilesc obligaţiile pe care autorităţile publice le au în etapa ulterioară recunoaşterii întinderii şi existenţei dreptului la despăgubire, precum si termenele în interiorul cărora autorităţile publice trebuie să îndeplinească respectivele obligaţii. Aceste prevederi nu limitează răspunderea autorităţilor publice faţă de o eventuală încălcare sau executare a obligaţiilor legale cu întârziere.
Mai mult decât atât, şi prin efectuarea unui examen mai amănunţit a tuturor evaluărilor constituţionale efectuate de Curtea Constituţională sub aspectul aplicării Legii nr. 165/2013, se observă că niciunde Curtea Constituţională nu a reţinut că prevederile art. 41 din Legea nr. 165/2013 ar limita sau exclude răspunderea autorităţilor publice faţă de modul de aducere la îndeplinire a prevederilor reglementate de acest text.
Mai mult, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 287/2015 s-a reţinut că mecanismul plăţii în cinci tranşe reprezintă o nouă formă de plafonare, de altfel constituţională, numai sub rezerva ca acest mecanism să fie efectiv respectat. Ce se desprinde din conţinutul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 287/2015 este faptul că nu s-ar putea antrena răspunderea Statului Român pentru faptul că nu se achită direct într-o singură tranşă despăgubirea la un moment concomitent cu cel al stabilirii întinderii despăgubirii, ci în cinci tranşe egale pe parcursul a 5 ani.
Totuşi, susţine că în cauza pendinte nu ne regăsim în situaţii solicitării atragerii răspunderii civile delictuale faţă de fapta neplăţii simultane cu data stabilirii despăgubirii, ci în situaţia nerespectării termenelor de plată conform tranşelor reglementate prin prevederile art. 41 din Legea nr. 165/2013.
Concluzionând asupra acestui motiv de casare, solicită casarea deciziei civile nr. 868A/17.09.2024 în temeiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., având în vedere aplicarea de către instanţa de apel a unor prevederi edictate de către aceasta, iar nu de către legiuitor.
Relativ la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul invocă încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat ce decurge din decizia civilă nr. 69A/25.01.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2019 de către Curtea de Apel Bucureşti, prin care s-a reţinut în mod expres faptul că intimata nu a avut posibilitatea de a face aplicarea prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., precum şi că data de început a intervalului plaţii eşalonate de către apelantă a sumei de bani către intimat este cea prevăzută de art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, respectiv data de 01.01.2014, perioada legală de plată eşalonată, de 5 ani, expirând la 01.01.2019 (...).
În fine, subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susţine că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu încălcarea prevederilor art. 10 C. civ., potrivit cărora "(...) legile care deroga de la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplica numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege (...)".
Arată recurentul că, în cazul stabilirii valorii despăgubirilor, legiuitorul a procedat la plafonarea acestora la valoarea de grilă a notarilor publici, fără a se putea solicita o actualizare a despăgubirilor în raport de diferitele repere temporare avute în vedere la stabilirea despăgubirilor. O astfel de plafonare rezultă în mod expres din cuprinsul art. 21 alin. (6) şi (9) din Legea nr. 165/2013, care stabilesc în mod expres şi limitativ modalitatea de stabilire a despăgubirilor, modalitate ce nu include şi eventuale actualizări sau dobânzi.
În ciuda reglementării limitative şi exprese, instanţa de apel a aplicat raţionamentul prevederilor art. 21 alin. (6) şi (9) din Legea nr. 165/2013, prin analogie, şi prevederilor art. 41 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 165/2013, prevederi care nu conţin o limitare sau o exonerare a răspunderii autorităţilor publice de la modul de îndeplinire a obligaţiilor reglementate de art. 41 alin. (1) si (3) din Legea nr. 165/2013.
Cu alte cuvinte, legiuitorul a stabilit expres şi limitativ o restrângere a drepturilor sub forma plafonării în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirilor. Cu toate acestea, legiuitorul, atunci când a edictat termenele în care aceste despăgubiri deja stabilite şi plafonate se achită, nu a mai procedat la limitarea răspunderii autorităţilor care au atribuţii efective în exerciţiul dreptului deja stabilit.
Or, o extindere a raţionamentului care a stat la baza edictării formei de restrângere a drepturilor conform art. 21 alin. (6) şi (9) di Legea nr. 165/2013 la alte situaţii ce nu au fost expres reglementate de Legea nr. 165/2013 reprezintă o încălcare directă a prevederilor art. 10 C. civ.
Continuând şirul argumentelor, se mai arată că instanţa de apel a pronunţată hotărârea atacată şi cu încălcarea prevederilor art. 1357 alin. (2) C. civ., potrivit cărora autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.
Or, există efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat sub aspectul că intimata A.N.R.P. nu putea invoca cu succes o eventuală suspendare a procedurii de emitere a titlurilor de plată în considerarea inaplicabilităţii prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
În acelaşi sens, a susţinut că există efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat sub aspectul faptului că A.N.R.P. avea obligaţia să emită titlurile de plată începând cu data de 01.01.2014 şi că existenţa unei cercetări penale nu constituie o cauză justificativă în neexecutarea acestei obligaţii.
În atare condiţii, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1357 alin. (2) C. civ., atunci când a reţinut că "(...) neemiterea titlurilor de plată se înscrie în cadrul unei conduite caracterizate prin precauţie, coroborate cu o interpretare şi aplicare analogică a dispoziţiilor legale, în sensul extinderii soluţiei consacrate legislativ pentru procedura judiciară: art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. (...)".
Totodată, instanţa a încălcat şi prevederile art. 1349 alin. (1) C. civ., raportat la art. 41 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 165/2013, în condiţiile în care aceste din urmă prevederi nu limitează răspunderea debitorului obligaţiilor legale pentru situaţia nerespectării lor.
Conchizând, solicită admiterea recursului şi casarea deciziei civile nr. 868A/17.09.202, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
5. Apărările formulate în cauză
În data de 23 decembrie 2024, recursul a fost comunicat intimatei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, care a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, ca nefondat.
6. Procedura în faţa instanţei de recurs
Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti, 26 august 2021, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.
Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 4711 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 14 mai 2025, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare asupra recursului.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, din perspectiva motivelor de recurs formulate, Înalta Curte constată că este fondat recursul declarat de partea reclamantă în acest proces, în considerarea celor ce precedă.
II.1. Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 4 C. proc. civ., recurentul afirmă nelegalitatea soluţiei de respingere a acţiunii civile de drept comun în răspundere delictuală, pronunţată de prima instanţă a fondului şi menţinută de către instanţa de apel (prin achiesare la considerente), cele două instanţe depăşind atribuţiile puterii judecătoreşti şi intrând în sfera de competenţă a puterii legislative, prin crearea şi aplicarea, la circumstanţele concrete ale cauzei, a unor norme juridice care nu există în dreptul naţional obiectiv. În concret, se arată că nu există dispoziţii legale care să limiteze ori să înlăture răspunderea civilă a autorităţilor publice, pentru o eventuală încălcare sau executare cu întârziere a obligaţiei de a emite titlurile de plată la termenele reglementate prin art. 41 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 165/2013. Cu toate acestea, instanţele fondului au înlăturat răspunderea pârâtei, extinzând efectele unei decizii a Curţii Constituţionale (a se vedea Decizia nr. 686 din 26 noiembrie 2014) la prevederi legale care nu au format obiectul controlului de constituţionalitate.
Acest motiv de nelegalitate este nefondat şi nu poate fi primit.
Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., se poate cere casarea unei hotărâri judecătoreşti în situaţia în care instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, ceea ce înseamnă că a săvârşit un "exces de putere’’, printr-o intruziune nepermisă în sfera activităţii autorităţii executive sau/şi a celei legislative, astfel cum a fost consacrată aceasta de Constituţie sau de o lege organică. Conform jurisprudenţei şi doctrinei de specialitate juridică, instanţa săvârşeşte acte care intră în atribuţiile unei alte puteri constituite în stat, decât cea judecătorească, în una din următoarele forme posibile, relevate cu valoare exemplificativă: săvârşeşte un act pe care numai un organ al puterii legislative sau al puterii legislative îl poate face; consfinţeşte, cu valoarea legii, texte abrogate; contestă puterea conferită altor norme legale; critică legiuitorul; aplică o lege adoptată, înaintea intrării ei în vigoare; se pronunţă pe calea unor dispoziţii generale.
În speţa dedusă judecăţii, judecătorii instanţei de apel nu şi-au depăşit atribuţiile, nu au încălcat competenţele recunoscute puterii legislative, în sensul celor susţinute de recurent, dimpotrivă, au identificat şi au interpretat legea incidentă, aplicând-o la circumstanţele concrete stabilite.
Analiza considerentelor decisive ale instanţei de apel pune în evidenţă, cu îndestulătoare claritate, faptul că instanţa de apel, păstrând sentinţa, a substituit acele considerente pe care le-a apreciat a fi incorecte şi le-a completat pe cele lacunare. Cu toate acestea, apelul a fost respins ca nefondat, considerându-se corect că prin exercitarea căii de atac a apelului, astfel cum aceasta a fost formulată, se tinde la schimbarea soluţiei cuprinse în dispozitiv, iar nu doar la o modificare a considerentelor; or, soluţia primei instanţe, aceea de respingere a acţiunii, cuprinse în dispozitiv, a fost apreciată de către instanţa de apel că este legală şi temeinică şi se impune menţinerea ei.
În contextul analizei acestui motiv de casare, Înalta Curte reţine că prin actuala cerere de chemare în judecată au fost solicitate despăgubiri băneşti constând în dobânda legală penalizatoare(daune-interese moratorii), prin antrenarea răspunderii civile delictuale de drept comun a instituţiei publice debitoare, despăgubiri menite să acopere prejudiciul cauzat reclamantului prin executarea cu întârziere a obligaţiei legale de emitere a titlurilor de plată în conformitate cu dispoziţiile art. 41 alin. (1) şi alin. (4) al Legii nr. 165/2013.
Prima instanţă a fondului a stabilit că se verifică susţinerile reclamantului referitoare la emiterea titlurilor de plată cu întârziere. Astfel, se reţine că este probată existenţa unui titlul de despăgubire, emis în favoarea reclamantului cu nr. 27 din 27.06.2013, în valoare de 13.230.000, în conformitate cu sentinţa civilă nr. 67/F-CONT/22.02.2012, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 5044/28.11.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Or, în raport cu art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013,Comisia Naţională pentru Stabilirea Despăgubirilor avea obligaţia de a achita ultima tranşă anuală în data de 1 ianuarie 2019. Titlurile de plată au fost emise mult ulterior acestei date, respectiv în 5 tranşe a câte 2.646.000 de RON fiecare, astfel: tranşa 1 la data de 29.06.2019, transa 2 la data de 02.03.2020, tranşa 3 la data de 02.03.2021, tranşa 4 la data de 28.02.2022 şi tranşa 5 la data de 28.02.2022.
Cu toate acestea, prima instanţă a apreciat că pot fi aplicate, în cazul concret dedus judecăţii, considerentele decisive ale Deciziei CCR nr. 686 din 26 noiembrie 2014 (parag. 30-32), cele referitoare la plafonarea despăgubirilor cuvenite foştilor proprietari şi eşalonarea acestora pentru o perioadă mai lungă, chiar şi în privinţa obligaţiei de plată a unor dobânzi penalizatoare pentru întârziere în emiterea titlurilor de plată(cazul concret dedus judecăţii), fiind inerentă existenţa unor întârzieri, astfel că raţionamentul instanţei de contencios constituţional rămâne valabil şi în acest caz. Pentru acest considerent decisiv, a respins acţiunea în răspundere civilă a reclamantului.
Instanţa de apel nu a validat raţionamentul primei instanţe a fondului, reţinând expres (în cuprinsul considerentelor, pp. 6-7) că pretenţia concretă dedusă judecăţii nu vizează problema actualizării măsurilor reparatorii prin echivalent, nefiind contestată de reclamant măsura plafonării acestora. Ceea ce se solicită, în concret, este acordarea unor despăgubiri pe temei delictual, menite să acopere prejudiciul patrimonial cauzat reclamantului prin emiterea titlurilor de plată cu întârziere, cu nesocotirea termenului de 5 ani, reglementat prin art. 41 alin. (1) al Legii nr. 165/2013.
În aceste limite ale învestirii sale, corect stabilite, instanţa de apel a precizat că se impune examinarea condiţiilor răspunderii civile delictuale şi a concluzionat în sensul inexistenţei unei fapte ilicite.
S-a considerat că nu poate fi calificată ca fiind abuzivă conduită intimatei pârâte, aceea de temporizare a emiterii titlurilor de plată, ea înscriindu-se în cadrul "unei conduite caracterizate prin precauţie" din moment ce se invocă o justificare pentru acest lucru, respectiv declanşarea unui proces penal în legătură cu emiterea titlului de despăgubire. De asemenea, s-a apreciat că trebuie avute în vedere toate circumstanţele care au concurat la emiterea cu întârziere a titlurilor de plată, şi anume: declanşarea unui proces penal referitor la legalitatea stabilirii dreptului la despăgubiri în favoarea reclamantului, complexitatea şi durata procedurii penale, valoarea considerabilă a despăgubirilor recunoscute, cu precizarea că toate aceste elemente sunt de natură să excludă caracterul ilicit al faptei omisive, ceea ce conduce la concluzia neîndeplinirii cumulative a condiţiilor răspunderii civile delictuale.
Astfel fiind, soluţia respingerii acţiunii în răspundere civilă a fost confirmată de către instanţa de apel, în mod decisiv pentru considerente ce converg către imposibilitatea antrenării răspunderii civile delictuale a părţii pârâte în proces, în circumstanţele concrete ale cauzei; s-a apreciat că nu este îndeplinită una din condiţiile legale prevăzute de art. 1349 rap. la art. 1357 din C. civ., aceea referitoare la săvârşirea unei fapte ilicite. Nu au fost exprimate considerente decisive şi nici decizorii referitoare la o limitare de principiu a răspunderii instituţiilor statului, în cazul neîndeplinirii obligaţiei legale referitoare la asigurarea plăţilor conform tranşelor reglementate de art. 41 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 165/2013, cum se afirmă prin declaraţia de recurs a reclamantului, pentru a putea fi reţinută o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti în forma adăugării la lege, prin crearea şi aplicarea unor noi dispoziţii de drept pozitiv.
Prin urmare, motivul de casare analizat, astfel cum a fost formulat, se va respinge ca nefondat.
II.2. Invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul afirmă o încălcare a efectului pozitiv al lucrului judecat, în raport cu cele statuate definitiv prin decizia civilă nr. 69A din 25 ianuarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti (pronunţată în dosarul nr. x/2019), conform căreia intimata A.N.R.P. nu poate invoca cu succes suspendarea procedurii de emitere a titlurilor de plată până la soluţionarea definitivă a procesului penal declanşat în legătură cu legalitatea emiterii titlului de despăgubire, fiind inaplicabile prevederile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Intimata avea obligaţia de a emite titlurile de plată începând cu data de 1 ianuarie 2014, iar situaţia existenţei unei cercetări penale nu constituie o cauză justificativă în neexecutarea acestei obligaţii. Or, instanţa de apel reţine, prin considerente decisive, menite să înlăture caracterul ilicit al omisiunii de a emite titlurile de plată la termen, aplicarea prin analogie a prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., în sensul extinderii soluţiei consacrate legislativ pentru procedura judiciară.
Aceste critici formulate de recurent, care tind la a demonstra că hotărârea atacată încalcă autoritatea lucrului judecat, în ipoteza efectului pozitiv(a identităţii de chestiune litigioasă, dezlegată anterior într-un proces purtat între aceleaşi părţi), pot fi subsumate art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., din perspectiva căruia are a fi cercetată legalitatea hotărârii recurate. Acest caz de casare priveşte deopotrivă ipoteza efectului negativ, cât şi pe cea a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi este incident atunci când prin hotărârea recurată se încalcă autoritatea de lucru judecat dar şi în ipoteza opusă, aceea în care s-a reţinut greşit incidenţa autorităţii de lucru judecat. Suntem în prezenţa unui motiv de casare special, reglementat printr-un text normativ distinct de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care rămâne sediul materiei pentru orice altă neregularitate procedurală, neacoperită de un caz special.
În ceea ce priveşte efectul pozitiv al autorităţii lucrului judecat, Înalta Curte reaminteşte că acesta este consacrat legislativ în cuprinsul art. 431 alin. (2) C. proc. civ., se ataşează şi considerentelor (celor decisive, dar şi celor decizorii) şi presupune condiţia identităţii de părţi(aceleaşi părţi care au participat în litigiul iniţial), precum şi condiţia identităţii de chestiune litigioasă între primul şi al doilea proces. În considerarea acestuia, este inadmisibilă o statuare diferită asupra modului în care anterior au fost dezlegate definitiv anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi (chiar şi cele deduse judecăţii în mod incidental şi dezlegate în cadrul procesului, fără ca rezolvarea lor să se regăsească în dispozitivul hotărârii), întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul (res iudicata pro veritate habetur).
Se reţine că într-un proces anterior, început în anul 2019, între aceleaşi părţi şi în aceeaşi calitate (dosar civil nr. x/2019 al Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal) reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în principal, la completarea titlului de plată emis în data de 29.07.2019, până la concurenţa sumei de 13.230.000 RON, acordată în baza titlului de despăgubire nr. 27/27.06.2013, iar în subsidiar, la emiterea unui titlu de plată, aferent restului valorii despăgubirii acordate şi neachitate, în cuantum 10.584.000 RON.
Prin sentinţa civilă nr. 1834 din 25 noiembrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis acţiunea şi a obligat pârâta la emiterea unui titlu de plată pentru diferenţa de 10.584.000 RON.
Prin decizia civilă nr. 69A din 25 ianuarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul pârâtei şi a schimbat, în parte, sentinţa, în sensul că titlul de plată ce va fi emis de pârâtă trebuie să cuprindă doar diferenţa ce s-a dovedit a fi neachitată reclamantului, aceea de 5.292.000 RON. A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Această hotărâre a rămas definitivă, urmare a respingerii recursului părţii pârâte, prin decizia civilă nr. 2454 din 8 decembrie 2022 a Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
În cadrul acestui proces, pârâta a invocat în apărare, pe cale incidentală, incidenţa normelor procesual penale care instituie obligaţia suspendării acţiunii exercitate în faţa instanţei civile, în situaţia judecării unui dosar penal vizând fapta penală care a generat prejudiciul a cărui acoperire se solicită în faţa instanţei civile(art. 27 din Noul C. proc. pen.). Astfel fiind, întreaga procedură de emitere a titlurilor de plată corespunzător titlului de despăgubire nr. 27/27.06.2013 a fost suspendată, până la soluţionarea dosarului penal nr. x/2015
Instanţele fondului, judecând procesul, au considerat că prevederile procesual penale de care se prevalează pârâtă instituie în mod expres, cu caracter de cerinţă prealabilă pentru incidenţa lor, ipoteza existenţei unei acţiuni exercitate în faţa instanţei civile, distinct de dosarul penal. Or, această ipoteză nu este îndeplinită în cauză, deoarece nici o procedură judiciară civilă vizând aceste despăgubiri nu era în curs pe parcursul suspendării factuale operate de către apelantă în cadrul procedurii administrative de emitere a titlurilor de plată.
Obligând Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la executarea conformă a obligaţiei de emitere a titlurilor de plată în favoarea reclamantului, instanţele de judecată au stabilit, cu autoritate de lucru judecat, următoarele împrejurări esenţiale cauzei:- nu a intervenit nicio cauză legală de suspendare a procedurii administrative, întrucât nici o procedură judiciară civilă vizând titlul de despăgubire al reclamantului nu era în curs, pe parcursul suspendării factuale operate de pârâtă;- nu a intervenit nicio cauză de revocare sau anulare a titlului de despăgubire; -perioada legală a eşalonării legale este epuizată, termenul de emitere a titlurilor de plată pentru toate cele cinci tranşe fiind împlinit la data de 1 ianuarie 2019, conform art. 41 din Legea nr. 165/2013; - pârâta are obligaţia emiterii unui titlu de plată pentru întreaga sumă pe care nu a plătit-o până la scadenţă conform titlului de despăgubire nr. 27/27.06.2013, care atestă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.
Instanţa de recurs observă că, în prezentul proces, chestiunea suspendării legale a procedurii administrative nu a fost invocată, pe cale incidentală, pentru a obliga instanţele fondului la o rezolvare care nu putea contrazice, desigur, cele statuate în procesul anterior cu autoritate de lucru judecat, sub acest aspect, al inexistenţei unui caz legal de suspendare. Unica referire pe care instanţa de apel o face, în cuprinsul considerentelor, la o aplicare analogică a dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., în sensul unei extinderi a acestei soluţii consacrate legislativ pentru faza judiciară, este subsumată analizei condiţiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale. Caracterizând conduita omisivă a pârâtei ca fiind una prudentă, caracterizată prin precauţie, instanţa de apel menţionează că această parte a avut în vedere o posibila extindere la procedura administrativă (cu referire la procedura emiterii titlurilor de plată conform art. 41 alin. (1) din legea nr. 165/2013) a unei soluţii consacrate legislativ pentru procedura judiciară (printr-o aplicare analogică a dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. referitoare la suspendarea judecăţii), extindere menită să temporizeze procedura administrativă.
Instanţa de apel păstrează soluţia respingerii acţiunii, în mod decisiv pentru inexistenţa unei fapte ilicite şi inexistenţa vinovăţiei, apreciind culpa pârâtei după un criteriu obiectiv, având în vedere împrejurările concrete care au constituit circumstanţele externe în care a fost săvârşită fapta de emitere a titlurilor de plată cu întârziere, pe care le menţionează expres:"existenţa procesului penal, complexitatea şi durata procedurii penale,valoarea considerabilă a despăgubirilor recunoscute reclamanţilor. Curtea reţine că raţionamentul anterior detaliat, privind neîntrunirea cumulativă a condiţiilor acestei forme de răspundere, este construit cu observarea exactă a obiectului litigiului, a temeiului juridic al acţiunii şi este de natură să valorifice circumstanţele particulare ale cauzei pendinte."
Prin urmare, considerentele care au fundamentat decisiv soluţia instanţei de apel vizează condiţiile răspunderii civile delictuale şi ele nu sunt de natură să contrazică cele statuate definitiv în anteriorul proces, cu referire la împlinirea termenului maxim de scadenţă a obligaţiei de emitere a titlurilor de plată în absenţa unei cauze legale de suspendare a procedurii administrative. Argumentul referitor la posibilitatea unei aplicări prin analogie a dispoziţiilor referitoare la suspendarea judecăţii, prezumat a fi fost avut în vedere de pârâtă într-o conduită prudentă, de temporizare a fazei administrative, nu este unicul invocat de instanţă şi nici cel decisiv.
În consecinţă, Înalta Curte găseşte a fi neîntemeiate toate acele critici care tind la a demonstra că hotărârea atacată încalcă autoritatea lucrului judecat, în ipoteza efectului pozitiv, astfel că motivul de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. urmează a fi respins.
II.3. Subsumat exclusiv cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul afirmă, în esenţă, atât o nesocotire a prevederilor art. 1357 alin. (2) C. civ., conform cărora autorul faptei răspunde şi pentru cea mai uşoară culpă, astfel că o conduită caracterizată prin precauţie de către instanţa de apel nu poate fi exoneratoare de răspundere delictuală, precum şi o încălcare a prevederilor art. 1349 alin. (1) C. civ., raportat la art. 41 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 165/2013, în condiţiile în care acestea din urmă nu înlătură răspunderea civilă a debitorului obligaţiei legale de emitere a titlurilor de plată, în situaţia nerespectării termenelor de plată.
Aceste critici pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi ele sunt fondate.
În esenţă, problema de drept conturată în cauza pendinte este legată de posibilitatea legală de atragere a răspunderii civile delictuale a instituţiei publice debitoare, în ipoteza nerespectării termenelor de emitere a titlurilor de plată conform tranşelor reglementate prin art. 41 al Legii nr. 165/2013, cu consecinţa obligării la plata daunelor-interese moratorii, sub forma dobânzii legale, cu titlu de reparare a prejudiciului suferit de titularul titlului de despăgubire.
În prezentul proces, reclamantul nu contestă modul de determinare a întinderii despăgubirilor prin titlul de despăgubire, acceptând că este exclusă posibilitatea actualizării sumelor de bani, la momentul executării efective a creanţei, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 686 din 26 noiembrie 2014(publicată în M.Of. nr. 68 din 27 ianuarie 2015), în partea referitoare la verificarea conformităţii cu normele constituţionale a articolului 21 alin. (9) al Legii nr. 165/2013.
În aceste circumstanţe, Înalta Curte relevă prevederile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, potrivit căruia:
"Plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, precum şi a sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, rămase definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi, se face în termen de 5 ani, în tranşe anuale egale, începând cu 1 ianuarie 2014."
Totodată, în raport cu art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/213, "Titlul de plată se emite de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în condiţiile alin. (1) şi (2) şi se plăteşte de către Ministerul Finanţelor Publice în cel mult 180 de zile de la emitere."
În fapt, instanţele fondului au stabilit cu certitudine, în virtutea plenitudinii de competenţă ce le este conferită sub acest aspect, că întinderea despăgubirii cuvenite reclamantului în proces are caracter cert, fiind emis în favoarea sa titlul de despăgubire nr. 27 din 27.06.2013, cu o valoare de 13.230.000, în conformitate cu o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013. Prin urmare, scadenţa celei dintâi tranşe anuale s-a împlinit la data de 1 ianuarie 2014, iar a ultimei tranşe la data de 1 ianuarie 2019.
Titlurile de plată au fost emise în favoarea reclamantului mult ulterior termenului maxim reglementat de legiuitor pentru emiterea acestora şi, implicit, pentru achitarea integrală a despăgubirilor, astfel: prima tranşă la data de 29.06.2019, transa 2 la data de 02.03.2020, tranşa 3 la data de 02.03.2021, tranşa 4 la data de 28.02.2022 şi tranşa 5 la data de 28.02.2022.
Se constată, aşadar, în baza situaţiei de fapt ce a fost stabilită, că toate cele cinci titluri de plată au fost emise cu întârziere, cel dintâi la un interval de peste cinci ani de la data scadenţei, cu consecinţa amânării sine die a termenului legal de plată efectivă a despăgubirilor, în raport cu dispoziţiile art. art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, care reglementează obligaţia Ministerul Finanţelor Publice de a achita titlul de plată emis de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în cel mult 180 de zile de la emitere, termen care trebuie integrat înăuntrul termenului reglementat de art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, ce constituie regula (termenul maxim pentru achitarea integrală a despăgubirilor) şi, totodată, premisa acestei norme.
Apreciind cu privire la condiţiile răspunderii civile delictuale, astfel cum sunt acestea reglementate prin art. 1357 alin. (1) din C. civ., instanţa de apel a concluzionat în sensul că această întârziere în emiterea titlurilor de plată se înscrie în cadrul unei conduite caracterizate prin precauţie, temporizarea procedurii administrative de plată a despăgubirii fiind justificată de existenţa unui proces penal, astfel că ea nu poate fi considerată abuzivă şi exclude existenţa unei fapte ilicite săvârşite cu vinovăţie.
Înalta Curte observă că într-un proces civil anterior, purtat între aceleaşi părţi şi soluţionat definitiv în anul 2022 (decizia civilă nr. 69A din 25 ianuarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2019), s-a constatat cu autoritate de lucru judecat că sunt împlinite termenele legale de scadenţă reglementate de art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, că nu se verifică nicio cauză legală de suspendare a procedurii administrative, chiar şi în condiţiile existenţei procesului penal, astfel că Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a fost obligată să emită un titlul de plată pentru întreaga sumă datorată reclamantului cu titlul de despăgubiri.
În aceste circumstanţe, concluziile instanţei de apel referitoare la inexistenţa unei fapte ilicite apar a fi expresia unei greşite aplicări a legii substanţiale incidente.
Înalta Curte reaminteşte că instituţia răspunderii civile delictuale pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie a unei persoane, cea care a fundamentat pretenţiile reclamantului în prezentul proces, este reglementată în art. 1349 alin. (1)-(2) şi art. 1357-1371 C. civ., cu incidenţa dispoziţiilor art. 1381-1395 C. civ., cele care stabilesc regulile aplicabile reparării prejudiciului cauzat în condiţiile răspunderii delictuale.
În condiţiile în care, prin art. 41 al Legii nr. 165/2013, sunt stabilite obligaţiile autorităţilor publice în etapa care succedă recunoaşterea existenţei şi întinderii unui drept la despăgubire, precum şi termenele în care se impune îndeplinirea acestor obligaţii (constând în emiterea titlurilor de plată şi efectuarea plăţii), neexecutarea sau executarea cu întârziere a obligaţiilor legale, amânarea sine die a îndeplinirii acestor obligaţii este o faptă ce îmbracă forma ilicitului civil. Prin urmare, condiţia legală a existenţei unei fapte ilicite este indiscutabil îndeplinită.
În raport cu jurisprudenţa obligatorie a instanţei de contencios constituţional, anterior evocată, rămâne în afara oricărei controverse juridice împrejurarea legată de plata creanţelor datorate de stat în contextul Legii nr. 165/2013. Se acceptă că aceasta a fost supusă unor măsuri de amenajare, în scopul declarat al menţinerii echilibrului bugetar şi apreciate jurisprudenţial ca urmărind un scop de utilitate publică, precum: a)plafonarea valorii despăgubirilor stabilite în condiţiile Legii nr. 165/2013 (prin excluderea reactualizării valorii acestora, la momentul executării efective, astfel că cel care suportă riscul unei devalorizări monetare este fostul proprietar); b)eşalonarea plăţii, înăuntrul unui termen de 5 ani.
Aceste forme de plafonare, care, prin natura lor, constituie o limitare a dreptului de proprietate privată, au fost recunoscute în favoarea statului-debitor ca fiind o limitare justificată, în acord cu exigenţele jurisprudenţei Curţii Europene, în considerarea obligaţiilor patrimoniale deosebit de împovărătoare sub aspect bugetar, corelate cu contextul economic şi cu natura acestor măsuri adoptate, ele având un caracter reparatoriu cu o componentă istorică pronunţată.
Astfel fiind, menţinerea unui just echilibru, între interesul privat al foştilor proprietari, ale căror drepturi patrimoniale se cuvine a fi respectate, şi interesul general al societăţii, obligă statul, în mod corelativ, să respecte mecanismul de plată instituit prin legea reparatorie şi să dea dovadă de diligenţă în executarea obligaţiilor de plată la scadenţă.
Dacă, dincolo de plafonarea valorii despăgubirilor şi plata eşalonată în timp a acestora, statul, prin instituţiile sale, amână sine die emiterea titlurilor de plată şi, prin aceasta, realizarea plăţii despăgubirilor băneşti, echilibrul între cele două interes concurente(cerinţele de interes general referitoare la funcţionarea sistemului de despăgubire şi protecţia dreptului de proprietate privată a individului)este afectat, instituţia publică direct implicată în executarea obligaţiilor legale fiind direct răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat prin această amânare şi chemată la repararea acestuia.
Referitor la condiţia vinovăţiei autorului faptei ilicite, recurentul a susţinut că instanţa de apel nu a avut în vedere nici prevederile art. art. 1357 alin. (2) C. civ., conform cărora autorul faptei ilicite răspunde şi pentru cea mai uşoară culpă, astfel că o conduită caracterizată prin precauţie nu poate fi exoneratoare de răspundere delictuală.
Critica pe care recurentul o aduce deciziei atacate este fondată, instanţa de apel ignorând aceste dispoziţii ale legii, în analiza condiţiilor legale care, întrunite cumulativ, permit antrenarea răspunderii civile delictuale a celui care a săvârşit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.
Mai mult decât atât, instanţa de recurs observă că judecata în apel a fost realizată cu ignorarea totală şi a dispoziţiilor art. 219-221 C. civ., texte normative care pun în evidenţă un anumit specific al răspunderii persoanei juridice pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie, ea fiind una obiectivă, fără vinovăţie, fundamentată pe obligaţia de garanţie, în înţelesul de îndatorire a oricărei persoane juridice de garanta celorlaţi că organele ei de conducere şi administrative nu vor săvârşi fapte ilicite cauzatoare de prejudicii injuste altora.
În prezentul proces, reclamantul a chemat în judecată, în calitate de pârâtă, autoritatea publică cu personalitate juridică care avea obligaţia emiterii titlurilor de plată, solicitând antrenarea răspunderii acesteia pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie. Astfel fiind, verificarea condiţiilor generale aplicabile răspunderii civile delictuale apărea necesar a se face prin corelare cu art. 219-221 C,civ., precum şi cu eventuale prevederi legale care particularizează statutul acestei instituţii publice şi modul de funcţionare/reprezentare prin organele sale. Numai în contextul unei astfel de analize, se putea concluziona dacă era sau nu era necesară condiţia vinovăţiei persoanelor care au acţionat ilicit, în calitate de organe ale persoanei juridice chemate în proces pentru a răspunde, săvârşind acte prejudiciabile sau, dimpotrivă, răspunderea pârâtei este una obiectivă şi operează în afara oricărei culpe, astfel încât referirile la prudenţa cu care a acţionat rămân fără relevanţă juridică .
În ceea ce priveşte condiţia existenţei unui prejudiciu, este evident că prin executarea cu o întârziere de peste cinci ani a obligaţiei de emitere a titlurilor de plată creditorul a suferit un prejudiciu, fiind, implicit, amânată plata efectivă a despăgubirilor băneşti aferente titlului de despăgubire. Or, în cazul executării cu întârziere a obligaţiei de plată a unei sume de bani, indiferent de izvorul acestei obligaţii, debitorul obligaţiei datorează daune-interese, chiar dacă nu există rea-credinţă din partea sa, iar despăgubirile includ pierderea efectiv suferită şi beneficiul de care acesta este lipsit, în considerarea principiului reparaţiei integrale în materia răspunderii civile, consacrat de art. 1531 C. civ. coroborat cu art. 1535 C. civ.- pentru cazul obligaţiilor băneşti.
În circumstanţele date ale cauzei, nu se poate reţine că existenţa unui proces penal declanşat în legătură cu emiterea titlului de despăgubire ar exonera debitorul de obligaţia reparării integrale a prejudiciului cauzat prin executarea cu întârziere a creanţei certe, lichide şi exigibile, stabilite prin titlul de despăgubire, câtă vreme s-a constatat cu autoritate de lucru judecat că sunt împlinite termenele legale de scadenţă şi nu se verifică nicio cauză legală de suspendare a procedurii administrative, chiar şi în condiţiile existenţei procesului penal. Mai mult decât atât, nu a fost făcută dovada intervenţiei unui caz fortuit sau a unui caz de forţă majoră, cu efect exonerator de răspundere civilă, în înţelesul art. 1351 din C. civ.
Faţă de cele ce precedă, apar a fi fondate criticile formulate de recurent referitoare la aplicarea greşită a normelor substanţiale care reglementează instituţia răspunderii delictuale, care a fundamentat pretenţiile concrete deduse judecăţii, în prezentul proces.
Excluzând existenţa faptei ilicite, cu o motivare care vizează mai degrabă lipsa culpei, instanţa de apel a omis a cerceta fondul pretenţiilor deduse judecăţii, cele referitoare la acordarea unor despăgubiri moratorii pentru executarea culpabilă, cu o întârziere substanţială, a obligaţiei referitoare la emiterea titlurilor de plată şi efectuarea plăţii.
Ca atare, Înalta Curte apreciază că în cauză nu este posibilă efectuarea unui control de legalitate asupra soluţiei pronunţate de instanţa de apel, soluţia de trimitere a cauzei spre rejudecare impunându-se pe temeiul prevederilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (2), cu aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va statua în privinţa condiţiilor răspunderii persoanei juridice chemate în judecată pentru a răspunde pentru fapta proprie, urmărind statuările obligatorii ale prezentei instanţe de recurs cu privire la această chestiune(art. 501 alin. (1) C. proc. civ.) şi va cerceta problema referitoare la despăgubirile solicitate de reclamant din perspectiva obiectului cererii de chemare în judecată, respectiv obligarea instituţiei publice chemate în judecată în calitate de pârâtă, la plata dobânzii legale penalizatoare, în privinţa fiecărei tranşe, având în vedere atât data scadenţei, cât şi data îndeplinirii efective a obligaţiei.
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamată, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 868 A din 17 septembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 14 mai 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.