Municipality's appeal denied; compensation upheld for de facto expropriation of green-space-zoned land.

Şedinţa publică din data de 14 mai 2025

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov la data de 25 mai 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A., prin tutore B., a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Braşov, prin Primar, şi Consiliul Local Braşov, solicitând acordarea despăgubirilor constând în repararea prejudiciului rezultat din imposibilitatea exercitării atributelor dreptului de proprietate asupra imobilului teren în suprafaţă de 408 mp situat în municipiul Braşov, str. x, înscris în CF x, CF vechi x, după cum urmează:

- pentru trecut, obligarea pârâtei la despăgubiri juste şi proporţionale pentru lipsa de folosinţă a imobilului teren identificat mai sus, preţuite la 70.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume potrivit O.G. nr. 13/2001, întrucât acesta este cuprins în zona verde amenajată a oraşului, fiind afectat de interdicţia de a construi;

- pentru viitor, obligarea pârâtei la repararea prejudiciului, fie prin oferirea unui alt teren, cu aceeaşi suprafaţă şi valoare economică actualizată la zi, având acelaşi regim juridic, respectiv teren intravilan, negrevat de interdicţii, într-o altă zonă a oraşului; fie prin plata unei sume de bani lunare, trimestriale sau anuale, datorată lipsei de folosinţă, sub forma chiriei în cuantum de 2000 euro/lună, stabilită prin raportare la zona în care se află terenul, întinderea şi valoarea de piaţă a acestuia, evaluând prejudiciul de zi cu zi, actualizată cu indicele de inflaţie, determinată de încălcarea dreptului de proprietate;

- obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Braşov

Prin sentinţa civilă nr. 193/S din 30 iunie 2022, Tribunalul Braşov a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Braşov.

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., prin tutore B., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Braşov şi Consiliul Local al Municipiului Braşov şi a obligat pe pârâţi să plătească reclamantei suma de 14.685,8 euro, echivalentul a 72.680 RON, cu titlu de despăgubiri, constând în repararea prejudiciului produs prin lipsa de folosinţă a imobilului teren în suprafaţă de 408 mp, înscris în CF x Braşov.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Braşov

Prin decizia nr. 1246/Ap din 12 iunie 2024, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a admis cererea de apel formulată de apelanta reclamantă A. prin tutore B., împotriva sentinţei civile nr. 193/S/30.06.2022 pronunţate în dosarul civil nr. x/2021 al Tribunalului Braşov, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A obligat pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 17.116,41 euro, echivalentul a 85.152,43 RON, cu titlul de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă aferentă perioadei mai 2018 - mai 2021, sumă la care se adaugă dobânda legală calculată de la data pronunţării sentinţei, respectiv 30.06.2022 şi până la momentul plăţii efective, precum şi la plata sumei de 9.310 euro, echivalentul a 46.316,32 RON, cu titlul de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă aferentă perioadei iunie 2021 - iulie 2024, sumă ce se va actualiza cu rata inflaţiei până la momentul plăţii efective.

A păstrat restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

A obligat apelantul-pârât Municipiul Braşov la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 11.367,18 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Braşov a declarat recurs pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Braşov, prin Primar, solicitând admiterea căii de atac exercitate şi casarea deciziei civile recurate.

În susţinerea cererii de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta arată că decizia atacată este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1357 C. civ., care reglementează condiţiile răspunderii civile delictuale.

Cât priveşte condiţia faptei ilicite, arată recurenta că aceasta nu poate fi reţinută în sarcina sa, întrucât la pronunţarea sentinţei civile nr. 299/1998 s-a avut în vedere expertiza tehnică specialitatea topografie întocmită de către expert C., conform căreia destinaţia terenului era " zonă verde, aşa cum este înscrisă în planul de situaţie ce face parte integrantă din documentaţie.

Susţine că Municipiul Braşov nu a amenajat spaţiul verde după retrocedarea terenului, starea de fapt şi de drept fiind aceeaşi de la momentul dobândirii dreptului de proprietate de către reclamantă.

Aşadar, retrocedarea s-a făcut la cererea reclamantei, care cunoştea situaţia juridică a terenului şi a fost de acord cu atribuirea acestuia în natură, iar obligaţia de a solicita schimbarea ulterioară de destinaţie îi revenea, dacă avea vreun interes.

Consideră recurenta că instanţa de apel a apreciat în mod eronat că fapta ilicită constă în nepredarea efectivă a terenului amenajat drept spaţiu verde către reclamantă, care şi-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară, prin efectuarea unor acte de expropriere în legătură cu imobilul în litigiu.

Mai susţine recurenta că, în hotărârea atacată, nu se analizează şi condiţia culpei, reţinându-se doar faptul că aceasta avea posibilitatea schimbării destinaţiei terenului, fără a putea invoca în favoarea sa schimbarea legislativă ce interzice orice modificare de destinaţie a unui spaţiu verde.

Mai mult, în ceea ce priveşte despăgubirea ce urmează să fie acordată proprietarului terenului, aceasta trebuie sa reflecte paguba efectiv suferită (la care adaugă beneficiul nerealizat), raportat la valoarea concretă pe care o avea proprietatea pierdută.

În prezenta cauză, însă, reclamanta nu a avut niciodată în patrimoniu un teren construibil, aşa cum se susţine, motiv pentru care instanţa nu se putea raporta la valoarea unui teren cu atare caracteristici (teren pe care se pot construi imobile cu destinaţie de locuinţe sau birouri).

De asemenea, instanţa de apel avea obligaţia de a stabili care era starea terenului, la data atribuirii în proprietate, prin hotărâre judecătorească, către reclamantă.

Conchizând, susţine recurenta că, în lipsa acestor elemente ale stării de fapt, care au menirea sa contureze situaţia concretă în care se află părţile, instanţa de recurs este pusă în imposibilitate de a verifica dacă dispoziţiile art. 1357 C. civ. au fost corect aplicate, în raport cu circumstanţele concrete ale speţei.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 08 ianuarie 2025, intimatul Consiliul local al Municipiului Braşov a formulat întâmpinare, prin care solicită admiterea recursului, considerând că analiza căii de atac formulate de UAT Braşov ar trebui realizată şi din perspectiva pct. 5 al art. 488 C. proc. civ.. Întâmpinarea a fost comunicată părţilor în data de la 17 şi 20 ianuarie 2025.

Totodată, în data de 19 ianuarie 2025, intimata A. a formulat întâmpinare, prin care solicită anularea recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de lege iar, în subsidiar, solicită respingerea recursului ca nefondat. Întâmpinarea a fost comunicată la 30 ianuarie 2025.

În cauză nu au fost formulate răspunsuri la întâmpinări.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, potrivit considerentelor expuse în continuare.

Prioritar, examinând motivele de recurs sub aspectul posibilităţii de încadrare a criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea vizează considerentele instanţei de apel, care au stat la baza soluţiei de admitere a căii de atac a apelului exercitat de reclamantă şi respingerea apelului declarat de pârâtă, din perspectiva modalităţii în care aceasta a făcut aplicarea normelor de drept material incidente în cauză, referitoare la incidenţa art. 1357 alin. (1) C. civ., care reglementează condiţiile în care ar putea fi antrenată răspunderea civilă delictuală a pârâtei.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata A., prin întâmpinare, urmând ca analiza legalităţii hotărârii recurate să fie realizată din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate prin cererea de recurs.

Recursul U.A.T. Municipiul Braşov a fost argumentat din două perspective, după cum urmează. Pe de o parte, pârâtă susţine că, în prezenta cauză dedusă judecăţii, nu se poate vorbi despre o limitare a exercitării atributelor dreptului de proprietate al reclamantei, într-o manieră care să aibă valenţa juridică a unei veritabile expropieri de fapt, aptă să îi confere acesteia dreptul la despăgubiri pe temeiul unei răspunderi civile delictuale, întrucât fapta ilicită nu există, terenul cu privire la care se solicită despăgubiri nefăcând obiectul unor limitări urbanistice suplimentare celor care existau deja la data retrocedării şi care au fost acceptate de reclamantă. Totodată, susţine recurenta că schimbarea legislativă nu îi poate fi imputată, dimpotrivă chiar, interdicţia schimbării destinaţiei imobilului încadrat drept spaţiu verde, o dată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, reprezintă un motiv de imposibilitate de executare a hotărârii judecătoreşti definitive, prin care s-a dispus retrocedarea în natură a terenului în suprafaţă de 408 mp.

Pe de altă parte, mai contestă recurenta modalitatea de stabilire a despăgubirilor constând în lipsă de folosinţă, considerând că aceasta trebuie raportată la valoarea concretă pe care o avea proprietatea pierdută, nicidecum la valoarea unui teren pe care se pot construi locuinţe sau birouri, în condiţiile în care reclamanta nu a avut niciodată în patrimoniu un teren construibil.

Criticile nu sunt fondate.

Preliminar, sub aspectul împrejurărilor esenţiale de fapt ale cauzei, aşa cum au fost stabilite de instanţele fondului în virtutea competenţelor depline ce le sunt conferite sub acest aspect, şi care nu mai pot fi reexaminate în calea de atac a recursului în care se exercită exclusiv un control de legalitate al hotărârii recurate, Înalta Curte relevă, într-o succintă prezentare, următoarele aspecte:

Reclamantei A. i s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 408 mp., situat în mun. Braşov, str. x, jud. Braşov, înscris în CF nr. x - CF vechi x, prin sentinţa civilă nr. 299/1998, pronunţată de Tribunalul Braşov în dosarul civil nr. x/1998. Terenul iniţial, în suprafaţă de 634 mp a fost dezmembrat în două loturi, iar lotul nr. x, în suprafaţă de 408 mp., a fost retrocedat reclamantei, prin hotărârea judecătorească reţinându-se că acesta este liber de construcţii/detalii de sistematizare. Pentru diferenţa de suprafaţă de 226 mp. au fost solicitate măsuri reparatorii în echivalent, în temeiul Legii nr. 10/2001, acţiunea fiind admisă prin sentinţa civilă nr. 129/S/2022, pronunţată în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Braşov.

Într-un alt litigiu purtat între părţi, înregistrat sub nr. x/2000 pe rolul Judecătoriei Braşov, având ca obiect constatarea identităţii topografice a terenului ce formează lotul nr. x în suprafaţă de 408 mp., astfel cum aceasta a fost determinată prin sentinţa civilă nr. 299/1998 a Tribunalului Braşov, s-a administrat proba cu expertiză tehnică specialitatea topografie, fiind depus la dosar raportul de expertiză nr. x/2000, întocmit de către expert topograf C., având drept obiectiv identificarea topografică a lotului x atribuit prin hotărârea menţionată. În cadrul aceluiaşi dosar a fost depus şi raportul de expertiză întocmit anterior de către acelaşi expert, nr. 707/1996, în care se menţionează că parcela expropriată, în suprafaţă de 634 mp şi casă cu 5 camere şi anexe + atelier a fost comasată şi înscrisă în CF x, cele două nr. top. regăsindu-se în cei 4879,20 mp. S-a mai arătat că pe teren parcela în discuţie nu mai este evidenţiată, iar după construcţia blocurilor, o parte a fost ocupată de acestea şi de străzi, trotuare, iar cea liberă este de fapt o zonă verde sistematizată, cu alei de acces mozaicate.

În concluziile raportului s-a mai arătat că terenul este liber, nu este ocupat cu construcţii propriu-zise şi nu este cuprins în detalii de sistematizare. Suprafaţa este o zonă verde amenajată, cu un rondou central şi alei radiale mozaicate realizate doar pentru aspect estetic, iar pentru accesul pietonilor este folosită aleea betonată dinspre blocul 31.

În anul 2009, intenţionând realizarea unei parcări private reclamanta solicită Primăriei Municipiului Braşov eliberarea unui certificat de urbanism.

Este emis certificatul de urbanism nr. x/19.10.2009, potrivit căruia terenul aflat în proprietatea reclamantei şi pe care se doreşte amenajarea parcării este reglementat prin P.U.G. Braşov, aprobat prin H.C.L. nr. 425/1999, acesta având destinaţia de "zonă verde dintre blocurile de locuinţe" iar conform prevederilor art. 71 din Legea nr. 265/2006, modificate prin O.G. nr. 114/2007, "schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca atare în documentaţia de urbanism reducerea suprafeţelor acestora şi strămutarea lor este interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora".

În anul 2015, dorind reconstruirea imobilului locuinţă ce a fost demolat în anul 1998, reclamanta solicită Primăriei Municipiului Braşov eliberarea unui nou certificat de urbanism.

Este emis certificatul de urbanism nr. x/03.11.2015, cuprinzând informaţia că terenul în suprafaţă de 408 mp. are destinaţia de "zonă verde amenajată" iar conform prevederilor art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2005, modificate prin O.G. nr. 114/2007, "schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca atare în documentaţia de urbanism, reducerea suprafeţelor acestora ori strămutarea lor este interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora".

Urmare a reiterării solicitării de eliberarea unui nou certificat de urbanism în vederea reconstruirii imobilului locuinţă ce a fost demolat în anul 1998, Municipiul Braşov a emis certificatul nr. x/31.12.2020, în care se menţionează că destinaţia terenului este "zonă verde amenajată", însă că imobilul se află cuprins în planul de urbanism zonal pentru Zona Gării - restructurare nod urban, cu integrarea pasajului rutier B-dul x str. x, aprobat prin H.C.L. nr. 174/2020, valabil până în martie 2025, iar certificatul nu poate fi folosit în scopul declarat, faţă de dispoziţiile legale privind protecţia mediului.

Se impune a fi subliniat faptul că la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 299/1998 de către Tribunalul Braşov se afla în vigoare Legea nr. 137/1995 privind protecţia mediului, ce permitea, prin art. 62, schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi, potrivit legii.

Legea nr. 137/1995 a fost abrogată la 28 ianuarie 2006, şi înlocuită prin O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului.

La 09 iulie 2006, prin Legea nr. 265/2006, art. 71 din cuprinsul O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului a fost modificat, fiind prevăzut, la alin. (1) că schimbarea destinaţiei terenurilor prevăzute în planurile urbanistice ca spaţii verzi amenajate este interzisă. Cu toate acestea, la alin. (2) se menţionează că "sunt exceptate de la prevederile alin. (1) terenurile proprietate privată, prevăzute în planurile urbanistice ca zone verzi, sau spaţiile plantate neprotejate a căror destinaţie poate fi schimbată numai cu respectarea reglementărilor specifice în vigoare".

O dată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 114/2007, însă, art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului a fost, din nou, modificat, schimbarea destinaţiei acestui tip de spaţii devenind interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora, interdicţia existând şi în prezent.

Prin motivele de recurs, recurenta se prevalează de menţiunile din cuprinsul celor trei certificate de urbanism amintite anterior, arătând că situaţia juridică a terenului nu a fost modificată ulterior reconstituirii, ci acesta a avut, inclusiv anterior pronunţării sentinţei civile nr. 299/1998 de Tribunalul Braşov, destinaţia de spaţiu verde, sens în care nu a adus nici un fel de limitări dreptului de proprietate al reclamantei, neexistând o expropriere în fapt, astfel cum au reţinut instanţele fondului.

Examinând primul motiv de recurs, prin care se susţine lipsa unei "exproprieri de fapt", reţinută de către instanţele fondului drept fundament al îndrituirii reclamantei la dezdăunare, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentei subsumate acestui motiv de nelegalitate.

În acest sens, Înalta Curte reţine că exproprierea de facto, fără a fi reglementată de o normă naţională de drept substanţial, reprezintă o situaţie de fapt generatoare de efecte juridice pe planul dreptului de proprietate, sancţionată ca atare de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pe terenul încălcării dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, astfel încât controlul de convenţionalitate se efectuează prin coroborare cu normele dreptului intern care ocrotesc proprietatea.

Tocmai de aceea, curtea de apel a pornit în argumentarea tezei exproprierii de fapt - într-o manieră extrem de detaliată şi cu un raţionament juridic corect, logic şi convingător - de la prevederile art. 44 din Constituţie, care consacră garantarea dreptului de proprietate privată şi protecţia juridică de care acesta se bucură şi care statuează în sensul că exproprierea unei proprietăţi nu poate fi făcută decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire, precum şi ale art. 555 din C. civ., care reglementează dreptul de proprietate în plenitudinea prerogativelor sale şi, într-un sens asemănător legii fundamentale, principiile de bază ale limitării exerciţiului acestui drept. A continuat raţionamentul juridic cu analizarea încălcării în substanţă a dreptului de proprietate, din perspectiva dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 şi a jurisprudenţei instanţei europene dezvoltate pe marginea acestei norme convenţionale.

Înalta Curte are în vedere că art. 1 din Protocolul nr. 1, pornind de la scopul general al dispoziţiilor Convenţiei, instituie atât protecţia dreptului de proprietate, cât şi limitele exerciţiului acestui drept: posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică şi reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.

Suplimentar, instanţa de contencios european a drepturilor omului a consacrat jurisprudenţial şi o limită dată de "atingerea substanţei" dreptului, în sensul că, deşi proprietarul nu este privat de dreptul său, o limitare a exerciţiului atributelor proprietăţii nu trebuie să conducă la golirea de conţinut a dreptului de proprietate.

Această formă de limitare a dreptului de proprietate ("atingerea substanţei" dreptului), asimilată unei exproprieri de fapt, incompatibile, în concepţia Curţii Europene, cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1, este cea care a format fundamentul juridic al pretenţiilor reclamantei la repararea prejudiciului, prin plata unei despăgubiri materiale, pentru lipsa de folosinţă a bunului.

Drept urmare, curtea de apel a argumentat judicios că poate fi imputată pârâtei pasivitatea în declanşarea unei proceduri de expropriere, şi acordarea unei despăgubiri proprietarului său, câtă vreme bunul în litigiu este afectat de utilitate publică, privându-l în totalitate de atributele posesiei şi folosinţei.

Curtea de apel a efectuat un examen corect de convenţionalitate, din perspectiva condiţiilor legale, cât şi a celor jurisprudenţiale, consacrate în dreptul intern şi în cel european, şi a concluzionat în sensul existenţei elementelor de antrenare a răspunderii civile delictuale a unităţii administrativ-teritoriale recurente, pentru exproprierea de facto a terenului reclamantei, concretizată în afectarea substanţei dreptului de proprietate, prin impunerea unui plan urbanistic incompatibil cu proprietatea privată, fără dispunerea unei exproprieri legale şi fără plata unei indemnizaţii corespunzătoare.

Astfel, este necontestat în proces faptul că terenul în suprafaţă de 408 mp. situat în Braşov, str. x, jud. Braşov, proprietatea reclamantei, este înscris în Planul Urbanistic General al municipiului Braşov, începând cu anul 1990, ca teren cu destinaţia de spaţiu verde, destinaţie ce nu poate fi modificată, conform prevederilor legale.

Ca atare, în mod corect a reţinut curtea de apel faptul că terenul în discuţie, încadrat, aşadar, în categoria spaţiu verde public cu acces nelimitat, devine, în fapt, un teren de uz public, dobândind o reală afectaţiune publică.

În consecinţă, deşi terenul reclamantei constituie un bun proprietate privată, totuşi regimul său juridic este stabilit prin acţiunea unilaterală a autorităţii publice, ce determină restrângeri incompatibile cu exerciţiul dreptului de proprietate privată, fără ca unitatea administrativ-teritorială să îi schimbe încadrarea urbanistică sau să declanşeze procedura de expropriere în conformitate cu Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local.

Inacţiunea recurentei U.A.T. Municipiul Braşov, în calitate de autoritate publică locală învestită cu atribuţii atât în domeniul urbanismului, cât şi în materie de expropriere, este contrară prevederilor art. 44 şi 136 alin. (2) din Constituţia României şi art. 555 din C. civ. şi configurează fapta ilicită a acesteia, argument reţinut corect de către instanţele fondului.

Aceasta întrucât, fiind încadrat din punct de vedere urbanistic în categoria de spaţiu verde public, supus interdicţiei totale de schimbare a destinaţiei terenului, prevăzută de art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 114/2007, situaţia imobilului este asimilabilă unei exproprieri de fapt, ce echivalează cu o ingerinţă în dreptul reclamantei la respectarea bunului acesteia.

De altfel, fapta ilicită a recurentei a fost stabilită şi prin raportare la dispoziţiile hotărârii de retrocedare, care impuneau în sarcina pârâtei obligaţia de a întreprinde toate măsurile pentru punerea în executare a hotărârii, inclusiv schimbarea destinaţiei terenului amenajat ca spaţiu verde şi pe care îl administrează, cu atât mai mult cu cât acest lucru era posibil până în anul 2007, când a intrat în vigoare O.U.G. nr. 114/2007, şi care instituia interdicţia la care face referire recurenta.

Este reală susţinerea recurentei în sensul că, în prezent, există o interdicţie de schimbare a destinaţiei spaţiului verde, justificată din perspectiva conţinutului art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, însă, distinct de faptul că respectiva operaţiune nu era prohibită la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 299/1998 a Tribunalului Braşov, când s-a dispus retrocedarea terenului către reclamantă (obligaţie care trebuia executată de îndată şi de bună-voie), aceasta nici nu poate reprezenta un motiv de înlăturare a răspunderii civile delictuale, în condiţiile în care raportul de proporţionalitate între interesul general, pentru asigurarea unui mediu sănătos, şi interesul particular, pentru respectarea proprietăţii în plenitudinea prerogativelor acestui drept, este respectat numai în condiţiile acordării unei despăgubiri, pentru acoperirea prejudiciului suferit de reclamanta proprietară în urma restrângerilor aduse drepturilor acesteia, remediu care este în acord atât cu normele C. civ. (art. 555), cu cele ale legii fundamentale (art. 44) şi cu jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, cât şi cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 şi jurisprudenţa Curţii Europene.

Înalta Curte are în vedere că, începând cu Hotărârea din 23 septembrie 1982 în cauza Sporrong şi Lonnroth c. Suediei, Curtea Europeană a decis, în mod constant, că "o privare de proprietate pentru cauză de utilitate publică nu se justifică fără plata unei indemnizări, sub rezerva unor circumstanţe excepţionale" şi că, în absenţa unei indemnizări, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar asigura decât o protecţie iluzorie şi ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicţie cu dispoziţiile Convenţiei.

A considerat Curtea Europeană că reprezintă atingere adusă substanţei dreptului situaţia în care dreptul unei persoane, deşi intact din punct de vedere juridic, a devenit "precar" din cauza limitărilor care l-au afectat şi a fost golit de conţinut din cauza incertitudinii permanente ce planează asupra situaţiei juridice a bunului.

Aceste principii degajate din jurisprudenţa consistentă a instanţei europene, evocată în considerentele deciziei curţii de apel, îşi găsesc deplina aplicabilitate în circumstanţele particulare ale litigiului pendinte, expuse cu prilejul descrierii situaţiei de fapt.

Un argument important în fundamentarea concluziei trase în legătură cu lipsa proporţionalităţii între interesul general şi cel particular, în sensul că un just echilibru între interesele opuse în proces impune indemnizarea corespunzătoare a proprietarului afectat, este dat şi de considerentele Deciziei nr. 1416/17.12.2008 a Curţii Constituţionale prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 71 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, în cuprinsul căreia instanţa de contencios constituţional a reţinut următoarele:

"Împrejurarea că în practică, aşa cum arată autorul excepţiei, pot apărea abuzuri cu consecinţe prejudiciabile pentru proprietarii terenurilor ce fac obiectul reglementării criticate constituie exclusiv o problemă de fapt, asupra căreia urmează a se pronunţa instanţele judecătoreşti ordinare, Curtea Constituţională nefiind competentă a decide cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale criticate. De altfel, Curtea reţine că, pentru lipsa de folosinţă a terenurilor proprietate privată amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism, proprietarii terenurilor sunt îndreptăţiţi să beneficieze de despăgubiri. Astfel, nimic nu împiedică persoana care a suferit un prejudiciu cauzat de interdicţia instituită prin lege să solicite autorităţilor administraţiei publice locale repararea pagubei produse, potrivit dispoziţiilor dreptului comun".

Pe cale de consecinţă, criticile recurentei, cele prin care se susţine greşita reţinere a întrunirii condiţiilor de antrenare a răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1357 alin. (1) din C. civ., din perspectiva neexercitării unor acte de expropriere în legătură cu imobilul al cărei proprietar tabular este intimata, sunt nefondate, după cum s-a argumentat detaliat, în cele ce precedă, cu privire la existenţa faptei ilicite şi a vinovăţiei.

Cât priveşte condiţia prejudiciului, acesta nu a fost negat de către recurentă, nemulţumirile, exprimate prin cel de-al doilea motiv de recurs, vizând doar modalitatea de cuantificare a acestuia, prin raportare la valoarea unor terenuri construibile.

Examinând această ultimă critică din recurs, Înalta Curte constată că nici aceasta nu poate fi primită.

Curtea de apel a reţinut că reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri pentru perioada cât a fost lipsită de folosinţa bunului, şi al cărui cuantum trebuie să reflecte valoarea care ar fi putut fi obţinută de reclamantă dacă ar fi procedat la închirierea imobilului teren.

Aşadar, nu poate fi avută în vedere destinaţia actuală a terenului în suprafaţă de 408 mp. în stabilirea cuantumului despăgubirilor, întrucât această destinaţie nu ar permite valorificarea prin închiriere a terenului. Or, raportarea s-a realizat corect la un teren neafectat de uz sau de vreo utilitate publică, un teren în legătură cu care reclamanta trebuia să aibă posibilitatea de a-şi exercita în mod deplin prerogativele dreptului de proprietate.

Înalta Curte reţine, similar curţii de apel, că despăgubirile materiale acordate au funcţia reparatorie a prejudiciului în relaţie directă cu afectarea în substanţă a dreptului de proprietate al reclamantei, cu privarea de plenitudinea atributelor acestui drept, în esenţă cu lipsirea de dreptul legal de a se "bucura" de terenul în discuţie, neputând fi acceptată o reparaţie prin echivalent bănesc concepută "ca preţ obţinut prin concesionarea terenului", aşa cum pretinde recurenta.

Pentru toate considerentele expuse, constatând că instanţa de apel a reţinut corect faptul că prevederile în materia protecţiei mediului, coroborate cu starea de pasivitate a autorităţii publice, fac dovada ingerinţei publice asupra dreptului de proprietate al reclamantei, fără a fi asigurat justul echilibru între interesul general şi cel particular, sens în care Înalta Curte reţine că în mod legal au fost acordate reclamantei despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului în suprafaţă de 408 mp. situat în Braşov, str. x, jud. Braşov.

Pe cale de consecinţă, constatând că hotărârea recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursul, ca nefondat.

Cu privire la cererea formulată de intimata A., aceea de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de cuantum de 2.380 RON, dovedit cu factura şi extrasul de cont din data de 06.05.2025, aflate la dosar, Înalta Curte, având în vedere soluţia pronunţată în cauză, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurenta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Braşov, prin Primar, la plata sumei solicitate şi probate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamată A., prin tutore B..

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Braşov, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 1246/Ap din 12 iulie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Braşov, prin Primar, la plata către intimata-reclamantă A. a sumei de 2380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 14 mai 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.