Compensation for illegal detention: inadmissibility of new lost-wage claims at cassation and timeliness of the State's appeal

Şedinţa publică din data de 14 mai 2025

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 01 iulie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, a solicitat ca prin hotărârea ce va fi pronunţată să se dispună obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale în cuantum total de 76.969,88 RON, la plata despăgubirilor morale în cuantum total de 500.000 euro sau echivalent în RON, la data plăţii efective, publicarea hotărârii ce urmează a se pronunţa pe site-ul de intern www.x.ro şi într-un ziar de circulaţie naţională, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa Tribunalului Ilfov

Prin sentinţa civilă nr. 3516 din 28 decembrie 2022, Tribunalul Ilfov a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 48.220 RON, reprezentând daune materiale, precum şi suma de 50.000 euro, echivalent în RON la data plăţii efective, reprezentând daune morale.

A respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 5.000 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial pentru judecata în primă instanţă.

3. Decizia Curţii de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 148A din 19 februarie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelurile formulate de apelantul-reclamant A. şi de apelantul-pârât Statul Roman prin Ministerul Finantelor, împotriva sentinţei civile nr. 3516/28.12.2022, pronunţate de Tribunalul Ilfov, secţia civilă în dosarul nr. x/2021, ca nefondate.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 148A din 19 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au formulat recursuri reclamantul A. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov - Serviciul Juridic Ilfov.

4.1. Recursul formulat de reclamantul A.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., recurentul critică decizia atacată din perspectiva încălcării dreptului la apărare, a principiilor disponibilităţii, oralităţii dezbaterilor şi contradictorialităţii, arătând, în esenţă, că instanţa nu a pus în discuţia părţilor clarificarea situaţiei de fapt cu privire la solicitarea de obligare a pârâtului la plata daunelor materiale reprezentând nerealizarea câştigului din muncă, apreciind greşit că cererea ar fi inadmisibilă. Totodată, susţine că nu a fost pusă în discuţia părţilor nici calificarea sumelor de bani achitate de martorul B. acestuia, pentru a se lămuri dacă acestea au fost date cu titlul de donaţie sau împrumut.

Mai critică recurentul soluţia instanţei de apel date asupra cererii de majorare a cuantumului daunelor morale, arătând că, în mod nelegal, s-a apreciat că aceste pretenţii nu ar fi fost dovedite, aceasta în condiţiile în care instanţa de apel a respins proba cu audierea martorului C., admis iniţial la judecata cauzei în primă instanţă. De asemenea, soluţia pronunţată asupra acestui petit a fost criticată şi din perspectiva lipsei continuităţii completului de judecată, soluţionarea pe fond a cererii fiind realizată de un complet diferit (F25 civ) faţă de cel care a administrat proba cu audierea martorului B. (F5 civ).

Pe de altă parte, mai susţine recurentul că hotărârea este contradictorie, în condiţiile în care instanţa de apel, pe de-o parte, a apreciat că daunele reprezentând nerealizarea câştigului în muncă au fost solicitate direct în calea de atac a apelului, pretenţia fiind, deci, una inadmisibil de a fi analizată pe fond iar, pe de altă parte, a respins această cerere ca nedovedită, procedând, aşadar, la analiza temeiniciei sale.

Tot din perspectiva pct. 6 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. se invocă şi nemotivarea hotărârii, sub aspectul solicitării de acordare a dobânzilor legale aferente daunelor materiale şi morale.

4.2. Recursul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov - Serviciul Juridic Ilfov

Cât priveşte recursul declarat de pârât, prin acesta se invocă excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive cu privire la solicitările reclamantului de obligare a acestuia la plata daunelor morale şi pentru suferinţele cauzate prin mediatizarea aspectelor legate de cazul penal în speţă.

Totodată, instanţa de apel a omis să analizeze dacă suferinţele reclamantului, pentru care a solicitat acordarea daunelor morale, sunt cauzate de detenţia în sine sau sunt cauzate de condiţiile de detenţie. Totodată, nu a fost avută în vedere conduita reclamantului în dosarul penal.

În privinţa daunelor materiale solicitate, arată că instanţa de apel, în mod greşit, le-a acordat în integralitate, fără a analiza proporţionalitatea cheltuielilor constând în onorariul avocaţial cu munca efectiv depusă de avocat.

În final, solicită şi diminuarea cheltuielilor de judecată la care a fost obligat de prima instanţă.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 18.11.2024, cu respectarea termenului legal, reclamantul A. a formulat întâmpinare la recursul pârâtului Statul Român, solicitând anularea acestuia, faţă de neîncadrarea criticilor în motivele de casare.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului-pârât la 22.11.2024, care nu a formulat răspuns la aceasta.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, în timp ce recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov - Serviciul Juridic Ilfov, este tardiv formulat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Preliminar, sub aspectul împrejurărilor esenţiale ale cauzei, aşa cum au fost stabilite de instanţele fondului, Înalta Curte relevă, într-o succintă prezentare, următoarele aspecte, apte să lămurească cadrul procesual şi limitele în care aceasta a fost învestită.

Astfel, prin acţiunea civilă dedusă judecăţii, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata de despăgubiri materiale în cuantum de 94.469,88 RON şi daune morale în cuantum de 500.000 euro sau echivalentul în RON la data plăţii, pentru prejudiciul cauzat prin privarea nelegală de libertate, în perioada 17.03.2012-17.10.2012 fiind arestat preventiv iar, în perioada 18.10.12-16.12.2013 fiind dispusă împotriva acestuia măsura interdicţiei de a nu părăsi ţara, în dosarul penal nr. x/2011 al DIICOT - Serviciul Teritorial Galaţi, şi, ulterior, în dosarul nr. x/2012 al Curţii de Apel Iaşi, finalizat prin achitare. Reclamantul a solicitat, totodată, şi publicarea hotărârii care se va da pe site-ul intern www.x.ro şi într-un ziar de circulaţie naţională, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Cât priveşte suma pretinsă cu titlu de prejudiciu moral, aceasta a fost justificată de reclamant în raport cu durata arestului preventiv, de 7 luni şi 2 zile, perioada pentru care a fost supus măsurii interdicţiei de a părăsi ţara, de 1 an şi aprox. 2 luni, şi modul în care a fost prezentată imaginea sa în presa locală şi naţională.

Cât priveşte prejudiciul material, a arătat că acesta constă în contravaloarea cheltuielilor cu onorariul avocaţilor care au reprezentat partea în dosarul penal, contravaloarea pachetelor săptămânale cu alimente, cumpărăturilor de la magazinul locului de detenţie şi cu telefonul, cheltuieli de deplasare la termenele de judecată, donaţiile efectuate de părinţi către acesta, pentru asigurarea subzistenţei şi întreţinerii fiului lor pe perioada de după eliberare şi până la angajare.

Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 539-541 C. proc. pen., art. 96 alin. (1), (3) şi (6) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, art. 1 alin. (3) şi art. 23 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) din Constituţia României, precum şi art. 5 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

Prima instanţă, prin sentinţa civilă nr. 3516 din 28 decembrie 2022, a admis în parte cererea de chemare în judecată, obligând pârâtul să plătească reclamantului suma de 48.220 RON, reprezentând daune materiale, precum şi suma de 50.000 euro, echivalent în RON la data plăţii efective, reprezentând daune morale.

În esenţă, în legătură cu temeinicia pretenţiilor constând în daune morale, prima instanţă a fondului a apreciat că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor este răspunzător pentru prejudiciul produs reclamantului prin privarea nelegală de libertate a acestuia, astfel că l-a obligat pe acesta din urmă să acopere integral prejudiciul suferit de persoana care a fost supusă, în perioada 16.03.2012-19.10.2012 unei măsuri privative de libertate şi, în perioada 19.10.2012-16.12.2013, unei măsuri restrictive de libertate.

Prin decizia atacată, instanţa de apel a confirmat soluţia din dispozitiv a primei instanţe a fondului, realizând însă, în considerente, distincţia între măsurile privative de libertate şi cele restrictive de libertate. Astfel, referitor la daunele morale, a reţinut curtea de apel că repararea prejudiciului nepatrimonial, în contextul dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen., astfel cum a fost amendat prin Decizia nr. 136/03.03.2021 a Curţii Constituţionale, şi interpretat prin Decizia nr. 1/2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, poate fi realizată numai pentru "arestarea nedreaptă", luându-se în calcul doar perioada în care reclamantul a fost reţinut şi arestat preventiv, respectiv privat de libertate. Drept urmare, deşi instanţa de apel a avut în vedere că, la stabilirea cuantumului daunelor morale, nu poate fi avută în considerare şi perioada de 1 an şi 2 luni în care a fost aplicată măsura interdicţiei de a nu părăsi localitatea sau ţara, întrucât în acea perioadă numai dreptul reclamantului la liberă circulaţie a fost îngrădit, nefiind vorba despre o privare de libertate în sensul art. 539 din C. proc. pen., totuşi aceasta a menţinut cuantumul daunelor morale la suma de 50.000 euro, astfel cum această sumă fost solicitată prin acţiunea introductivă de instanţă.

Deşi a formulat recurs împotriva deciziei instanţei de apel, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov - Serviciul Juridic Ilfov nu critică hotărârea sub acest aspect, al modalităţii de stabilire a cuantumului daunelor morale, mai mult, chiar, declarând recursul tardiv, după cum se va arăta în cele ce urmează.

În acest context, în care pârâtul nu a contestat cuantumul daunelor morale acordate reclamantului, deşi perioada pentru care curtea de apel a reţinut că acesta poate primi despăgubiri în temeiul art. 539 din C. proc. pen. este de doar 7 luni, cât a fost reţinut şi arestat preventiv, şi în contextul în care recursul reclamantului se îndreaptă împotriva soluţiei pronunţate de instanţa de apel în privinţa daunelor materiale, iar în legătură cu daunele morale acesta tinde la majorarea cuantumului acestora, nicidecum la cenzurarea lor, examinarea legalităţii deciziei nr. 148A din 19 februarie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie urmează a se realiza în aceste limite, stabilite prin recursul declarat de reclamantul A..

2. 1. Aşadar, analizând recursul declarat de reclamantul A., se constată că acesta a formulat critici împotriva deciziei din apel susţinând, în esenţă, că hotărârea este nemotivată şi contradictorie, precum şi dată cu încălcarea dreptului la apărare, a principiilor disponibilităţii, oralităţii dezbaterilor şi contradictorialităţii, dat fiind că instanţa nu a pus în discuţia părţilor calificarea cererii sale de acordare a câştigului din muncă nerealizat, a sumelor primite de la martorul B. iar, în privinţa prejudiciului moral, că acesta nu a fost corect cuantificat, în raport cu probatoriul administrat în cauză.

Criticile nu sunt fondate.

Prima critică din recurs vizează soluţia curţii de apel de respingere a pretenţiilor constând în contravaloarea beneficiului nerealizat din muncă, potrivit pregătirii profesionale a reclamantului, în legătură cu care instanţa de apel a reţinut că nu ar fi fost pretinse ca atare în faţa primei instanţe, pretenţiile fiind formulate, pentru prima dată, în calea de atac a apelului. Sub acelaşi aspect, a mai apreciat curtea de apel, că şi în ipoteza în care s-ar face abstracţie de acest aspect, apreciind că a fost legal învestită cu soluţionarea unei atare cereri, totuşi existenţa acestui prejudiciu nu a fost dovedită, în condiţiile în care, la momentul arestării, reclamantul nu era angajat pe vreunul dintre posturile din administraţia publică indicate în cererea din apel, iar certitudinea selectării pentru o atare poziţie, în situaţia în care măsurile privative de libertate nu ar fi fost luate în privinţa sa, nu este demonstrată.

Prin motivele de recurs se critică acest raţionament al instanţei de apel, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ.. Astfel, recurentul susţine, pe de-o parte, că instanţa avea obligaţia calificării corecte a acestei cereri, ca reprezentând o explicitare a sumei pretinse cu titlul de daune materiale şi să pună în discuţia contradictorie a părţilor acest aspect iar, pe de altă parte, că hotărârea este contradictorie în condiţiile în care, iniţial, instanţa a apreciat inadmisibilă pretenţia dezvoltată în apel, pentru ca, ulterior, să analizeze temeinicia acesteia şi să constate, pe fond, că nu poate fi primită, nefiind dovedită.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte constată că argumentele recurentului, în sensul că, în conformitate cu dispoziţiile art. 1385 alin. (1) C. civ., prejudiciul se repară integral, atât sub aspectul daunelor materiale, din perspectiva celor două componente, damnum emergens şi lucrum cessans, cât şi sub aspectul daunelor morale, nu poate conduce la casarea deciziei recurate, aşa cum se pretinde prin motivele de recurs.

Este adevărat că, prin dispoziţiile legale anterior evocate se recunoaşte dreptul celui vătămat la acoperirea integrală a prejudiciului suferit, însă cu condiţia ca acesta să fi fost pretins în concordanţă cu normele procesuale care stabilesc modalitatea şi momentul până la care pretenţiile pot fi formulate.

Altfel spus, câtă vreme solicitarea de acordare de despăgubiri materiale constând în câştigul nerealizat din muncă nu a fost formulată în mod eficient prin cererea introductivă de instanţă, nu se poate imputa instanţelor de fond omisiunea analizării temeiniciei unor atare pretenţii.

Nu poate fi primită teza înaintată de recurent în sensul că solicitarea realizată în apel nu reprezintă decât o detaliere a pretenţiei iniţiale, formulate global, în sensul acordării daunelor materiale, în condiţiile în care explicitarea nu poate fi raportată decât la pretenţiile formulate în cererile sau apărările adresate primei instanţe, o explicitare a unor pretenţii subsecvente judecăţii în primă instanţă fiind inadmisibilă (cu rezerva, bineînţeles, a cererilor vizând dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după pronunţarea hotărârii, care fac obiect de reglementare pentru alin. (5) al art. 478 din C. proc. civ.).

Or, aşa cum s-a arătat anterior, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a pretins acordarea daunelor materiale constând exclusiv în onorariul avocaţilor pe perioada măsurilor preventive, contravaloarea pachetelor săptămânale cu alimente, cumpărăturilor de la magazinul locului de detenţie şi cu telefonul, cheltuieli de deplasare la termenele de judecată, donaţiile efectuate de părinţi pentru asigurarea subzistenţei şi întreţinerii acestuia pe perioada de după eliberare şi până la angajare.

Doar în ipoteza în care acesta ar fi formulat solicitarea de acordare a despăgubirilor materiale în cuantum de 94.469,88 RON, fără a menţiona în ce constau acestea, instanţa ar fi putut permite reclamantului să-şi precizeze acţiunea, în conformitate cu dispoziţiile art. 204 C. proc. civ., şi aceasta doar în faţa primei instanţe, iar nu în apel.

Prin formularea criticii din recurs, în sensul că instanţa de apel a negat dreptul său de a clarifica situaţia de fapt cu privire la cererea de obligarea pârâtului la plata daunelor materiale reprezentând nerealizarea câştigului în muncă, recurentul nesocoteşte regulile şi principiile desfăşurării judecăţii, ale cărei coordonate sunt fixate de ceea ce a făcut obiectul judecăţii în primă instanţă, respectiv ceea ce a constituit obiect al criticilor în apel, cu excluderea, conform art. 478 alin. (3) C. proc. civ., a celor prin care s-a tins la schimbarea calităţii părţilor, a cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată, şi a celor reprezentând pretenţii noi.

Ca atare, verificarea stării de fapt şi a felului în care s-a realizat aplicarea legii de către prima instanţă nu se puteau face în apel altfel decât prin raportare la cererea de chemare în judecată, la sentinţa pronunţată şi la criticile îndreptate împotriva acesteia.

Pretinzând ignorarea acestor elemente, pentru a prioritiza exercitarea rolului activ de către instanţă, recurentul susţine de fapt, într-o manieră neprocedurală, posibilitatea nesocotirii limitelor învestirii instanţei, apreciind fără fundament legal că prejudiciul produs acestuia ar trebui reparat în integralitate, nefiind necesară formularea unei cereri exprese în sensul acordării despăgubirilor reprezentând câştigul nerealizat din muncă. Astfel, consideră recurentul că era suficientă indicarea, în faţa primei instanţe, a faptului că doreşte acordarea de daune materiale în cuantum de 94.469,88 RON, pentru ca instanţa, odată cu explicitarea pretenţiilor în calea de atac, să se poată pronunţa asupra acestei chestiuni, din toate perspectivele posibile.

Or, rolul activ al instanţei nu se poate exercita cu încălcarea principiilor desfăşurării judecăţii, cu depăşirea limitelor învestirii, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., doar pentru a da satisfacţie părţii care pretinde că i s-a adus atingere unui drept subiectiv, în măsura în care aceasta nu a supus pretenţia sa verificării jurisdicţionale cu respectarea rigorilor procedurale.

Faţă de acestea, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu putea pretinde instanţei de apel şi, pe cale de consecinţă, nici prezentei instanţe învestite cu soluţionarea recursului, analiza solicitării de acordare a câştigului nerealizat din muncă, în condiţiile în care cererea de obligare a pârâtului la plata daunelor materiale a fost motivată doar din perspectiva solicitărilor de recuperare a cheltuielilor reprezentând onorariile avocaţilor care au reprezentat partea în dosarul penal şi a cheltuielilor de deplasare şi de subzistenţă/întreţinere pe perioada detenţie şi, ulterior, până la angajare, iar nicidecum din perspectiva acordării sumelor echivalente salariului aferent postului de consilier juridic, de care pretinde că ar fi fost lipsit ca urmare a măsurilor privative de libertate dispuse în privinţa sa.

Drept urmare, cum obiectul pretenţiilor deduse judecăţii nu poate fi schimbat în calea de atac, şi văzând că instanţa de apel a soluţionat cauza cu respectarea limitelor devoluţiunii, Înalta Curte va respinge acest motiv de recurs, ca nefondat.

Totodată, nefondată este şi critica prin care se invocă contradictorialitatea hotărârii curţii de apel, justificat de faptul că, deşi cererea de acordare a câştigului nerealizat din muncă ar fi fost apreciată ca fiind inadmisibilă, totuşi a fi fost analizată şi pe fond, fiind, ulterior, respinsă ca nedovedită.

Sub un prim aspect, se cuvine a fi subliniat că, prin prisma pct. 6 al art. 488 din C. proc. civ., motivarea contradictorie trebuie să se regăsească în decizia din apel, fie sub forma existenţei unor argumente contradictorii reţinute în considerentele hotărârii, şi care se exclud reciproc, fie contradictorialitatea să existe între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea instanţei conduce spre o anumită soluţie, care apoi este contrazisă prin dispozitiv.

Or, ceea ce critică recurentul subsumat acestui motiv de casare este contradicţia între, pe de-o parte, constatarea formulării unei cereri omisso medio, iar, pe de altă parte, analizarea temeiniciei acesteia în apel.

Astfel, criticile recurentului nu susţin contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia dată cererii formulate în apel, care a fost respinsă, argumentat prin prisma a două considerente.

Chiar dacă instanţa de apel a apreciat că respectiva pretenţie a fost formulată direct în apel, nefiind impusă, deci, verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii tribunalului din perspectiva soluţiei pronunţate pe fondul cererii de acordare a câştigului nerealizat din muncă (întrucât o atare cerere nu fusese formulată prin acţiunea introductivă de instanţă), totuşi aceasta nu exclude, de plano, invocarea unor argumente suplimentare de către instanţa de apel, în respingerea pretenţiei formulate în calea de atac, câtă vreme toate aceste considerente duc spre aceeaşi finalitate, aceea a respingerii cererii. Astfel, dezlegarea tranşată prin hotărârea instanţei de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte cea de-a treia critică din recurs, formulată în legătură cu soluţia de respingere a cererii de acordare a daunelor materiale constând în donaţiile şi cheltuielile făcute de părinţii reclamantului pe perioada arestului preventiv, pentru asigurarea subzistenţei/întreţinerii fiului lor, şi aceasta urmează să fie respinsă ca nefondată.

Susţine recurentul că instanţa de apel, în mod greşit ar fi reţinut că sumele pretinse cu acest titlu nu ar fi fost dovedite, precum şi că, fără a pune în discuţia părţilor, calificând sumele de bani achitate de martorul B. acestuia, a apreciat că acestea ar fi fost date cu titlul de donaţie.

Or, argumentaţia recurentului este străină de motivarea curţii de apel, care a subliniat că reclamantul, fiind beneficiarul pachetelor de hrană, alimente, bani, telefon, nu ar putea fi subiect activ al pretenţiei de restituire a contravalorii acestor bunuri, în condiţiile în care care nu patrimoniul său a fost cel care s-a micşorat, ci cel al părinţilor săi.

Aşadar, criticile în sensul reţinerii greşite a titlului cu care au remise respectivele sume de bani sau au fost efectuate respectivele cheltuieli, în condiţiile în care prin chiar cererea de chemare în judecată s-a susţinut că acestea "reprezintă donaţiile efectuate de părinţi către acesta pentru asigurarea subzistenţei şi întreţinerii acestuia pe perioada de după eliberare şi până la angajare" denotă caracterul nefondat al acestora, fiind şi străine de motivarea curţii de apel.

Mai mult, instanţa de apel a remarcat, doar în privinţa cheltuielilor generate de transportul la termenele de judecată, că acestea nu ar fi fost dovedite, atâta vreme cât realitatea efectuării respectivelor cheltuieli a fost probată doar prin depunerea la dosar a încheierilor de şedinţă de la termenele de judecată din perioada 29.11.2012 - 11.12.2013, desfăşurate în faţa Curţii de Apel Iaşi, şi care nu au fost însoţite de chitanţe/bonuri fiscale pentru combustibil, masă, bilete de avion/tren/autocar.

Recurentul nu a formulat critici concrete de nelegalitate sub acest aspect, rezumându-se la a susţine că materialul probator depus la dosarul cauzei face dovada realităţii cheltuielilor pretinse. Or, aceste argumente se subsumează unor critici de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, reevaluarea probatoriului administrat în cauză nefiind posibilă în calea extraordinară de atac a recursului.

În ceea ce priveşte criticile formulate în legătură cu existenţa şi cuantumul prejudicului moral, Curtea de Apel Bucureşti a invalidat parţial raţionamentul primei instanţe a fondului, apreciind, pe de-o parte că art. 539 C. proc. civ., în forma în vigoare la data sesizării instanţei, recunoaşte doar dreptul reclamantului la repararea pagubei cauzate prin privarea nelegală de libertate, iar nu şi pentru măsura restrictivă de libertate de a nu părăsi localitatea sau ţara, considerând, totuşi, pe de altă parte, că suma de 50.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral, a fost determinată corect, cu luarea în considerare a criteriilor care se impun a fi avute în vedere sub acest aspect, prin prisma art. 540 C. proc. pen. şi a jurisprudenţei în materie.

Criticile recurentului nu vizează acest considerent contradictoriu al instanţei de apel care, pe de-o parte, neagă dreptul la reparaţie pentru cazurile de restrângere a libertăţii de circulaţie iar, pe de altă parte, menţine cuantumul daunelor morale stabilite de prima instanţă a fondului. Dimpotrivă chiar, în privinţa daunelor morale, criticile recurentului-reclamant sunt limitate la afirmaţia potrivit căreia instanţa de apel ar fi apreciat greşit în legătură cu efectuarea unui probatoriu insuficient în susţinerea cererii de majorare a cuantumului acestor daune.

Or, aceste afirmaţii din recurs ignoră în realitate şi nu combat în niciun fel statuările instanţei de apel, conform cărora, în ipoteza suferinţelor morale, întinderea sau cuantificarea prejudiciului moral se stabilesc pe baza evaluării instanţei de judecată, prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate respectivele valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării şi durata privării de libertate.

S-a reţinut în mod corect şi concret de către Curtea de Apel Bucureşti că, stabilirea cuantumului despăgubirii pentru prejudiciul moral se face prin raportare la durata privării de libertate, aprecierile subiective ale persoanei supuse procedurii judiciare penale, relative la implicaţiile pe care măsurile restrictive penale le-au avut asupra psihicului acesteia şi consecinţele pe plan social şi familial resimţite pe timpul şi ulterior perioadei de încarcerare.

În acord cu jurisprudenţa naţională şi europeană, curtea de apel, în prezentul dosar, a reţinut corect faptul că, atunci când acordă despăgubiri morale, instanţele nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei relative la tratamentul la care persoana a fost supusă de autorităţile penale şi a consecinţelor nefaste pe care acesta l-a avut cu privire la viaţa sa particulară, astfel cum acestea sunt evidenţiate prin probatoriile administrate.

Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudenţa naţională, cât şi hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri şi, respectiv, pot evidenţia limitele de apreciere a cuantumului acestora.

În acest context, Înalta Curte constată că operaţiunea de cuantificare a daunelor, care este în competenţa instanţelor care devoluează fondul, a fost corect aplicată în speţă, instanţa de apel având în vedere inclusiv dispoziţiile art. 540 alin. (1) din C. proc. pen., reţinând în mod corect că la stabilirea cuantumului daunelor morale se are în vedere atât durata privării injuste de libertate, precum şi consecinţele produse asupra reclamantului şi familiei sale, aşa cum se prevede în textul legal enunţat.

A reţinut instanţa că lipsirea de libertate a reclamantului pentru o perioadă de 212 zile a fost de natură să-i afecteze imaginea şi sănătatea, precum şi să-i producă un dezechilibru emoţional, intensitatea suferinţelor psihice fiind apreciată ca fiind una moderată în raport nu doar cu durata încarcerării, cât şi în raport cu consecinţele produse vieţii personale şi sociale.

În atare condiţii, Înalta Curte constată că instanţa de apel a avut în vedere toate acele criterii ce trebuie evaluate la stabilirea unui cuantum rezonabil al despăgubirilor ce se acordă pentru daunele morale, astfel cum rezultă acestea din practica judiciară internă şi europeană. Drept urmare, în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei s-a apreciat că suma de 50.000 euro este de natură a reprezenta o satisfacţie echitabilă şi rezonabilă pentru a cuantifica, din punct de vedere pecuniar, prejudiciul moral suferit de reclamant pentru privarea nelegală de libertate în perioada 17.03.2012-19.10.2012, sens în care nu se poate reţine nelegalitatea deciziei recurate sub acest aspect.

Cât priveşte nemulţumirile în legătură cu soluţia de respingere a probelor solicitate în apel, acestea puteau fi analizate şi, respectiv valorificate, doar în ipoteza în care, o dată cu decizia nr. 148A/2024, ar fi fost declarat recurs şi împotriva încheierii din 06 noiembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti. Cum, în cauză, încheierea antemenţionată nu a fost atacată, orice argumente în legătură cu legalitatea măsurii de respingere a probei testimoniale, propusă de reclamant, nu pot fi supuse analizei în prezenta cale de atac.

Totodată, în legătură cu aprecierile instanţei, din perspectiva cuantumului despăgubirilor, acestea nu poate face obiectul cenzurii în faţa instanţei de recurs, faţă de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în exercitarea controlului de nelegalitate, neputând interveni în sensul reaprecierii cuantumului daunelor morale stabilite de curtea de apel.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 539 - 540 din C. proc. pen., reţinând în mod legal că reclamantul este îndreptăţit la despăgubiri reprezentând daune morale pricinuite de perioada în care a fost lipsit de libertate în mod nedrept iar, în ceea ce priveşte cuantificarea prejudiciului, instanţa de apel a avut în vedere criteriile prevăzute de lege, confirmate doctrinar şi jurisprudenţial, sens în care nu se poate susţine, în mod întemeiat, că hotărârea atacată ar fi nelegală din această perspectivă, dimpotrivă chiar, instanţa de apel acordând reclamantului o sumă cu mult mai mare faţă de cea recunoscută jurisprudenţial pentru situaţii similare, în care măsurile de privare de libertate (reţinere şi arestare) au fost dispuse pentru o perioadă de 7 luni (fiind indicate expres în cuprinsul deciziei recurate decizii ale CEDO, în care, pentru o detenţie nelegală de aproximativ 6 luni s-au acordat despăgubiri în cuantum de 4500 euro - cauza Affaire Loizou contra Greciei, pentru o detenţie de 1 an şi 5 luni s-au acordat despăgubiri de 5200 euro - cauza Vardan Martirosyan contra Armeniei).

Criticile vizând încălcarea principiului continuităţii completului de judecată, reglementat prin art. 19 şi art. 214 din C. proc. civ., şi care pot fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., nu se verifică în raport cu hotărârea instanţei de apel, al cărui control de legalitate se realizează de prezenta instanţă (iar nu a hotărârii primei instanţe), Înalta Curte constatând că la fiecare termen de judecată stabilit în apel, inclusiv cel din data de 22.01.2024, când a fost audiată martora D., cât şi la cel din 19 februarie 2024, când au avut loc dezbaterile asupra apelurilor exercitate de către părţi, şi când a fost pronunţată hotărârea atacată cu recurs, completul de judecată a rămas neschimbat, fiind compus din aceiaşi judecători, respectiv Preşedinte E. şi Judecător F..

Cât priveşte respectarea acestui principiu de către tribunal, aceasta nu poate fi verificată în prezenta cale de atac, critica fiind formulată omisso medio, neconstituind motiv de apel.

În fine, ultima critică din recurs vizează cererea de acordare a dobânzilor legale. Nici sub acest aspect recurentul nu se raportează la decizia instanţei de apel, pretinsa nemotivare despre care face vorbire prin motivele de recurs vizând sentinţa tribunalului, iar nu hotărârea curţii de apel, împotriva căreia nu formulează critici concrete din această perspectivă.

Astfel, la pagina 17, ultimul paragraf, continuând la pagina 18, primul şi al doilea paragraf din decizie, curtea de apel, în limitele devoluţiunii stabilite prin motivele de apel, a răspuns criticilor susţinute de reclamant prin motivele de apel, verificând soluţia pronunţată sub acest aspect de prima instanţă.

Curtea de apel a luat act de critica reclamantului prin care a invocat nemotivarea hotărârii tribunalului sub aspectul solicitării de acordare a dobânzilor legale la sumele pretinse cu titlul de daune materiale şi morale, constatând că, în fapt, ceea ce invocă acesta este o nepronunţare asupra acestui petit, câtă vreme soluţia cu privire la acest capăt de cerere nu se regăseşte nici în considerente şi nici în dispozitiv.

Realizând o atare distincţie, curtea de apel, în mod corect, a apreciat că argumentele referitoare la nepronunţarea asupra unui capăt de cerere nu pot fi valorificate prin calea de atac a apelului, câtă vreme legiuitorul a prevăzut o cale specială în acest scop.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 444 alin. (1) C. proc. civ., "Dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare."

De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 445 C. proc. civ., "Îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 442-444."

Din textele legale citate rezultă că procedura completării hotărârii este obligatorie, astfel încât, în ipoteza în care instanţa nu s-a pronunţat asupra unei cereri cu care a fost învestită, partea nu poate opta între a solicita completarea hotărârii sau a declara apel.

Drept urmare, cum curtea de apel a răspuns criticii din apel, referitoare la nepronunţarea de către prima instanţă asupra cererii de acordare a accesoriilor la sumele solicitate cu titlul de daune materiale şi daune morale, iar criticile din recurs nu vizează raţionamentul instanţei de apel, care a reţinut inadmisibilitatea formulării criticii pe calea apelului, în raport cu dispoziţiile art. 444-4445 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge acest motiv de recurs, constatând că dezlegarea tranşată prin hotărârea instanţei de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În consecinţă, reţinând că niciuna dintre criticile formulate de recurentul-pârât nu justifică casarea deciziei instanţei de apel, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 148A din 19 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

II.2. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov - Serviciul Juridic Ilfov

Examinând recursul declarat de recurentul-pârât în raport cu excepţia tardivităţii, invocată de instanţă din oficiu, a cărei analiză este prioritară faţă de aspectele de fond ale cererii, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Căile de atac şi termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, având în vedere că se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.

În consecinţă, nici părţile şi nici instanţa de judecată nu pot deroga, pe cale de interpretare, de la termenele prevăzute de lege pentru exerciţiul unei căi de atac şi de la modalitatea în care acestea se calculează.

Potrivit dispoziţiilor art. 485 din C. proc. civ., "Termenul de recurs este de 30 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel". Potrivit dovezii de comunicare aflată la dosarul Curţii de Apel Bucureşti, decizia civilă nr. 148A din 19 februarie 2024 a acestei instanţe a fost comunicată recurentului-pârât în data de 29 august 2024, iar calea de atac a fost depusă la oficiul poştal în 01 octombrie 2024, potrivit ştampilei aplicate de Poşta română pe plicul aflat la dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă. Or, raportat la datele menţionate, recursul a fost declarat cu depăşirea termenului de 30 zile prevăzut de art. 485 alin. (1) din C. proc. civ., calculat potrivit dispoziţiilor art. 181 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., care s-a împlinit la 30 septembrie 2024, într-o zi de luni.

În cauza de faţă, se constată şi faptul că recurentul nu a invocat intervenită nicio împrejurare, temeinic justificată, care să îl fi pus în imposibilitate obiectivă pentru exercitarea căii de atac în termenul legal şi nici nu a formulat o cerere de repunere în termenul de exercitare a recursului.

Ca atare, se constată că recursul pârâtului a fost formulat cu nerespectarea termenului legal impus de dispoziţiile art. 485 alin. (1) din C. proc. civ.

Dată fiind prioritatea soluţionării excepţiei tardivităţii recursului, celelalte aspecte subsumate prezentei căi de atac nu mai pot fi analizate, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia tardivităţii fiind o excepţie de procedură absolută şi peremptorie.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca tardiv recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov - Serviciul Juridic Ilfov.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 148A din 19 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Anulează, ca tardiv formulat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov - Serviciul Juridic Ilfov împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 14 mai 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.