Jurisdictional conflict resolved: Bucharest Court of Appeal to hear administrative refusal, damages claims

Şedinţa publică din data de 28 ianuarie 2026

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 08.01.2023, reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii Comisia de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis, Consiliul Judeţean Mehedinţi, Direcţia de Sănătate Publică Mehedinţi, Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului, Ministerul Sănătăţii, Premierul României şi Spitalul Judeţean Dr. Tr. Severin, au solicitat:

1. Obligarea pârâţilor la soluţionarea integrală efectivă şi punctuală a plângerilor prealabile adresate în data de 30.10.2023 Guvernului României (şi pe email în data de 05.11.2023), în data de 25.10.2023, respectiv 30.10.2023 Ministerului Sănătăţii (cu nr. 2324, şi pe email în data de 25.10.2023), în data de 25.10.2023, respectiv 30.10.2023 Spitalului Judeţean Dr. Tr. Severin (şi pe email în data de 25.10.2023 şi 30.10.2023), în data de 05.12.2023 Consiliului Judeţean Mehedinţi (şi pe email), în data de 05.12.2023 Direcţiei de Sănătate Publică Mehedinţi (şi pentru Comisia de Monitorizare şi competentă profesională pentru cazurile de malpraxis, inclusiv pe email) prin C.N. Poşta Română cu recomandată şi confirmare de primire la data de 23.10.2023;

2. Obligarea pârâţilor, prin reprezentant legal, la plata de despăgubiri pentru discriminare în cuantum de 10.000.000 RON pentru fiecare reclamant în parte din parte fiecărui pârât;

3. Obligarea tuturor pârâţilor (pe propria cheltuială) la publicarea sentinţei judecătoreşti în termen de 5 (zile) de la pronunţare în 5 ziare de circulaţie naţională şi la 3 televiziuni publice (cu audienţă naţională);

4. Plata cheltuielilor de judecată prilejuite de acest proces.

II. Hotărârile care au generat conflictul de competenţă

2.1. Prin sentinţa nr. 2153 din data de 18.12.2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Mehedinţi, secţia Civilă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a constatat că reclamanţii urmăresc realizarea drepturilor conferite de Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, formulând o cerere în legătură cu eventuala producere a unui act de malpraxis cu ocazia îngrijirilor medicale impuse de internarea numitului C. la Spitalul Judeţean de Urgenţă Drobeta Turnu Severin, fapt de natură să atragă competenţa Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis, urmând ca soluţionarea celor sesizate să se realizeze în conformitate cu prevederile art. 679-692 din Legea nr. 95/2006, deci cu procedura reglementată de această lege.

A reţinut instanţa că reclamanţii critică în principal refuzul Direcţiei de Sănătate Publică Mehedinţi -Comisia de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis de soluţionare a sesizării înregistrate la Direcţia de Sănătate Publică Mehedinţi, sub nr. 14.900/5.12.2023, privind un presupus act de malpraxis care ar fi fost săvârşit de către mai multe cadre medicale de la Spitalul Judeţean de Urgenţă Drobeta Turnu Severin.

Deşi se susţine existenţa unui refuz nejustificat al acestei autorităţi pârâte în soluţionarea sesizării reclamanţilor formulate în scopul cercetării unui posibil caz de malpraxis, instanţa a arătat că, în analizarea unui refuz nejustificat trebuie calificată natura dreptului recunoscut de lege la care se referă cererea, în sensul că se încadrează în categoria litigiilor de contencios administrativ astfel cum acestea sunt definite de art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea 554/2004 acţiunile care decurg din conţinutul unui raport de drept public, administrativ, nu şi al unui raport juridic civil.

Face parte din această ultimă categorie şi refuzul invocat de reclamanţi, considerat o neîndeplinire a unei obligaţii de "a face" şi care este de competenţa instanţei civile, de drept comun.

Refuzul, considerat nejustificat, de demarare a procedurii de verificare şi de soluţionare a sesizării referitoare la un posibil caz de malpraxis nu intră, aşadar, în sfera de reglementare a legii contenciosului administrativ.

Legiuitorul a acordat astfel prevalenţă caracterului civil al drepturilor asupra căreia autorităţile administrative se pronunţă faţă de caracterul actelor emise şi emitenţii lor.

În acest context instanţa a reţinut aplicabilitatea prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, fiind exclusă competenţa instanţei de contencios administrativ în litigiile prevăzute în Legea nr. 95/2006, acestea fiind soluţionate, potrivit legii speciale, de tribunal, secţia civilă, în a cărui circumscripţie teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat, conform art. 687 din Legea nr. 95/2006.

De altfel, pârâta Direcţia de Sănătate Publică Mehedinţi, în susţinerea apărărilor formulate în cauză, a anexat decizia nr. 1/19.02.2024 a Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis, decizie emisă în temeiul art. 683 din Legea nr. 95/2006 şi a OMS nr. 1343/2006 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a comisiei şi contestată de reclamanţi prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Bucureşti în cadrul dosarului nr. x/2024

A reţinut instanţa că cererile prin care reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor Spitalul Judeţean Drobeta Turnu Severin, Ministerul Sănătăţii, Guvernul României, Consiliul Judeţean Mehedinţi la soluţionarea plângerile prealabile, inclusiv cererea privind acordarea de despăgubiri, sunt cereri accesorii, faţă de prevederile art. 123 C. proc. civ., iar competenţa aparţine aceleiaşi instanţe prevăzute de art. 687 din Legea nr. 95/2006.

2.2. Învestită prin declinare, prin sentinţa nr. 54 din data de 28 octombrie 2025, Tribunalul Mehedinţi, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de reclamanţi, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestuia.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că demersul reclamanţilor reprezintă o cauză de drept administrativ ce izvorăşte din pretinsa nesoluţionare de către pârâţi (între care şi organe centrale ale puterii executive) şi lipsa răspunsului acestora la plângerile prealabile formulate de către reclamanţi, pentru care, prin dispoziţiile legii speciale a contenciosului administrativ şi în completare dispoziţiile C. proc. civ., s-a prevăzut competenţa instanţei care a dispus declinarea competenţei către Tribunal.

Făcând trimitere la prevederile art. 99 alin. (2) C. proc. civ., instanţa a reţinut că prezenta cauză are ca obiect pretinsul refuz al unor organe administrative centrale şi locale de soluţionare a unor plângeri prealabile formulate de către reclamanţi, obligarea acestor organe la despăgubiri ca urmare a unei pretinse discriminări, precum şi obligarea la publicarea hotărârii judecătoreşti, competenţa materială aparţinând instanţei de contencios administrativ şi mai mare în grad.

A reţinut instanţa că nu sunt aplicabile prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, întrucât obiectul cererii de chemare în judecată nu este reprezentat de modificarea sau desfiinţarea unor acte administrative, reclamanţii neformulând o astfel de pretenţie.

III. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte, competentă să soluţioneze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, pentru următoarele argumente:

Obiectul principal al demersului judiciar ce a stat la baza declanşării conflictului negativ de competenţă îl constituie cererea reclamanţilor A. şi B. de a obliga pârâţii la soluţionarea integrală, efectivă şi punctuală a plângerilor prealabile (indicate în cuprinsul cererii de chemare în judecată) adresate acestora. De asemenea, reclamanţii au solicitat instanţei obligarea fiecărui pârât, prin reprezentant legal, la plata de despăgubiri pentru discriminare în cuantum de 10.000.000 RON pentru fiecare reclamant, precum şi obligarea tuturor pârâţilor (pe propria cheltuială) la publicarea sentinţei judecătoreşti în termen de 5 (zile) de la pronunţare în 5 ziare de circulaţie naţională şi la 3 televiziuni publice (cu audienţă naţională).

Problema de drept care a determinat ivirea conflictului negativ de competenţă a fost generată de interpretarea diferită a instanţelor aflate în conflict asupra naturii litigiului, prima reţinând că reclamanţii urmăresc realizarea drepturilor conferite de Legea nr. 95/2006, cererea având legătură cu eventuala producere a unui act de malpraxis, astfel că sunt incidente prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi dispoziţiile art. 687 din Legea nr. 95/2006, iar a doua instanţă a apreciat că este învestită cu o cauză de drept administrativ ce izvorăşte din pretinsa nesoluţionare a cererilor de către pârâţi şi lipsa răspunsurilor la plângerile prealabile formulate de reclamanţi.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată".

Conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale".

Prin contencios administrativ, conform art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004, se înţelege "activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim".

Potrivit art. 2 alin. (2) din acelaşi act normativ, "se asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal".

Competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal este reglementată de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la data formulării acţiunii, prin derogare de la prevederile C. proc. civ., făcând o dublă distincţie pentru stabilirea competenţei instanţelor de contencios administrativ: în raport cu organul emitent al actului şi în funcţie de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.

La stabilirea instanţei competente să soluţioneze cauza, Înalta Curte va avea în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost dedus judecăţii de către reclamanţi, ce vizează obligarea pârâţilor la a formula un răspuns cu privire la plângerile prealabile adresate acestora şi, în strânsă legătură cu acesta, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la plata "de despăgubiri pentru discriminare", precum şi "la publicarea hotărârii".

Sub acest aspect prezintă relevanţă poziţia procesuală a reclamanţilor care, prin notele scrise formulate la 10 septembrie 2025, au reiterat concluziile orale de la termenul din data de 6 decembrie 2024 (din faţa instanţei iniţial învestite) privind obiectul cererii de chemare în judecată.

Au arătat reclamanţii că temeiul cererii deduse judecăţii nu este reprezentat de Legea nr. 95/2006, sens în care au invocat dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, făcând trimitere inclusiv la calificarea acţiunii dată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal în soluţionarea cererii de reexaminare prin încheierea din 26 februarie 2024 pronunţată în dosarul nr. x/2024.

Aşa fiind, reiese că reclamanţii nu au învestit instanţa cu o acţiune în despăgubiri pentru prejudiciul cauzat printr-un act de malpraxis pentru a fi incidente dispoziţiile Legii nr. 95/2006, iar procedurile reglementate de aceste norme speciale nu sunt apte să conducă la analiza susţinerilor titularilor acţiunii privind pretinsul refuz de soluţionare a cererilor adresate pârâţilor.

Înalta Curte reţine că nu sunt incidente nici prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 întrucât, prin demersul dedus judecăţii, reclamanţii nu urmăresc modificarea sau desfiinţarea unor acte administrative. Dimpotrivă, părţile au învestit instanţa cu privire la un act administrativ atipic în sensul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, reclamând refuzul nejustificat al pârâţilor de a soluţiona cererile prin care s-a solicitat, printre altele, comunicarea unor înscrisuri şi înregistrări audio-video, demararea procedurilor de cercetare şi sancţionare a personalului angajat al Spitalului Judeţean de Urgenţă Drobeta Turnu Severin, precum şi desfacerea contractului de muncă al respectivilor salariaţi şi efectuarea unor controale la spital şi la Ministerul Sănătăţii.

Aşadar, la determinarea competenţei se reţine că primul capăt de cerere (principal) se circumscrie prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar cererile privind acordarea unor despăgubiri şi publicitatea hotărârii au caracter accesoriu faţă de capătul principal de cerere, fiind, astfel, incidente prevederile art. 123 alin. (1) C. proc. civ.

În considerarea specificului cererilor formulate în contencios administrativ, acţiunea vizând plata unor despăgubiri (reclamanţii invocând în cuprinsul cererii inclusiv prevederile art. 8 alin. (1) şi art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004) nu poate avea decât caracter accesoriu în raport de capătul principal de cerere, discriminarea invocată fiind aferentă unui raport juridic administrativ.

Drept urmare, constatând că pricina de faţă vizează un litigiu ce intră în sfera contenciosului administrativ, ţinând cont de rangul unora dintre pârâţi (autorităţi publice centrale), de prevederile art. 10 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi în raport cu domiciliul/sediul reclamanţilor (din Bucureşti), Înalta Curte reţine că, în speţă, competenţa în soluţionarea cauzei revine Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 28 ianuarie 2026, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.