State liability for judicial error and unreasonable delay: prohibition on a second appellate remand under Article 480(3) of the Civil Procedure Code

Apel. Trimiterea cauzei pentru rejudecare primei instanţe, în al doilea ciclu procesual. Încălcarea dispoziţiilor art. 480 alin. 3 din Codul de procedură civilă

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Căile de atac. Apelul

Index alfabetic: anularea sentinţei

trimitere spre rejudecare

C.proc.civ., art. 480 alin. (3), art. 488 alin. (1) pct. 5

Din interpretarea dispoziţiilor art. 480 alin. (3) C.proc.civ. reiese că soluţia anulării hotărârii instanţei de fond, după admiterea apelului, intervine numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de norma menţionată, respectiv dacă instanţa a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori dacă judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată.

Textul legal citat instituie, totodată, şi regula potrivit căreia instanţa de apel, după anularea sentinţei, va judeca procesul, evocând fondul. Prin excepţie de la această regulă, art. 480 alin. (3) C.proc.civ. stabileşte că în oricare dintre cele două situaţii, instanţa de apel va putea, totuşi, trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, o singură dată, însă numai dacă părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri, prin cererea de apel sau prin întâmpinare.

Prin urmare, întrucât prin decizia pronunțată în primul ciclu procesual, în temeiul art. 480 alin. (3) C.proc.civ., curtea de apel, a anulat sentința pronunțată de tribunal și a trimis cauza spre rejudecare acestuia, în cel de al doilea ciclu procesual instanţa de apel era ținută să rețină cauza spre soluționare cu evocarea fondului, în conformitate cu aceleaşi prevederi legale, care permit trimiterea cauzei spre rejudecare doar o singură dată, indiferent de cauza de nulitate constatată.

Deşi corectă concluzia instanţei de apel potrivit căreia lipsesc considerentele de fapt şi de drept care să justifice şi să fundamenteze soluţia primei instanţe, ceea ce echivalează unei soluţionări a procesului de către tribunal fără a intra în judecata fondului, procedând la cea de-a doua anulare a sentinţei, cu trimiterea cauzei la prima instanţă pentru rejudecare, curtea de apel a încălcat în mod flagrant dispozițiile art. 480 alin. (3) teza a 3-a C.proc.civ.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 2153 din 2 decembrie 2025

I.Circumstanţele cauzei

1.Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 4 Bucureşti la data de 08.04.2019, ulterior declinată la Tribunalul Bucureşti, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, obligarea acestuia la plata sumei de 10.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru afectarea principiului dreptului la un proces echitabil atât din punctul de vedere al termenului nerezonabil, cât şi din cel al modalităţii efective în care s-a judecat procesul.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 6 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 11 alin. (2), art. 20 și art. 21 din Constituție, art. 224, art. 1349, art. 1357 și art. 1373 C.civ și art. 6 C.proc.civ..

La data de 13.09.2019, reclamantul a formulat o precizare la acțiune, prin care a arătat că își întemeiază acțiunea pe prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, iar nu pre prevederile de drept comun privind răspunderea civilă delictuală, pe care le-a invocat din eroare în cererea de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 12226/2019 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, cauza a fost declinată în favoarea Tribunalului București.

2. Sentinţa Tribunalului Bucureşti în primul ciclu procesual

Prin sentinţa nr. 450 din 16.06.2020, Tribunalul Bucureşti-Secţia a V-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi a respins acţiunea în contradictoriu cu acesta, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins pretențiile formulate de reclamant în legătură cu eroarea judiciară, ca inadmisibile.

3. Decizia Curţii de Apel Bucureşti în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 362 A din 03.03.2021, Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul reclamantului împotriva sentinţei nr. 450/2020, pe care a anulat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

4. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 372 din 23.02.2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 362/A/2021 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

5. Sentinţa Tribunalului Bucureşti în al doilea ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 260 din 14.03.2023, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român Prin Ministerul Finanţelor, ca neîntemeiată.

6. Decizia Curţii de Apel Bucureşti în al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 121 A din 11.02.2025, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 260/2023, a anulat această sentință și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

7. Calea de atac a recursului exercitată

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, arătând că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 425 lit. b), precum și cele ale art. 480 alin. (3) C.proc.civ.

Prin decizia recurată, în mod netemeinic și nelegal, instanța de apel a constatat nulitatea sentinței pronunțată de instanța de fond, motivat de faptul că aceasta ar fi lipsită în totalitate de considerentele de fapt și de drept pentru care a fost respinsă cererea de chemare în judecată și, în consecință, a anulat sentința și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare.

În acest sens, solicită să se constate că, în primul ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 362/2021 pronunțată de Curtea de Apel București, menținută de Înalta Curte prin decizia nr. 372/2022, instanța de apel a admis apelul promovat de reclamant, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare, instanţa de apel reținând nelegalitatea admiterii excepției inadmisibilităţii cererii introductive prin raportare exclusiv la dispozițiile Legii nr.303/2004, precum și omisiunea instanței de fond de a proceda la orice analiză a jurisprudenței CEDO în domeniul art.6 și art.13 din Convenție.

Curtea a arătat totodată că tribunalul era obligat să cerceteze pretențiile reclamantului din perspectiva normelor convenționale și a jurisprudenței CEDO, în scopul de a determina atât incidența acestora în cauză, cât și efectul pe care aplicarea lor îl determină în legătură cu pretențiile din cererea dedusă judecății.

În conformitate cu prevederile art.480 alin.(3) teza finală ”Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de apel, precum și necesitatea administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.

Tribunalul București, în considerarea dispozițiilor procedurale mai sus amintite, prin sentința civilă nr. 260/2023, pronunțată în rejudecare, s-a conformat întocmai îndrumărilor obligatorii trasate de instanța de apel și a analizat pretențiile reclamantului prin raportare la dispozițiile art.6 din Convenție și jurisprudența CEDO, procedând atât la analizarea duratei procedurii judiciare ce l-a vizat pe reclamant în legătură cu care a stabilit caracterul rezonabil al acesteia, cât și la cercetarea temeiniciei pretențiilor reclamantului prin raportare la practica CEDO, iar instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată cu respectarea dispozițiilor art.480 alin.(3) teza finală, dar și ale art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ.

Astfel, sentința pronunțată de instanța de fond cuprinde în motivare argumentele care au format convingerea acesteia cu privire la soluția pronunțată, argumentele fiind prezentate într-o manieră concisă și clară, raportându-se în mod necesar, pe de o parte, la susținerile părților și la mijloacele de probă administrate în litigiu, iar pe de altă parte, la prevederile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, astfel cum acestea au fost dezlegate de instanța de control în primul ciclu procesual.

8. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate raportat la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Criticile formulate de către recurentul-pârât prin memoriul de recurs, cu privire la greșita aplicare a măsurii trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanţe, vizează în esență, modul de aplicare a dispoziţiilor art. 480 alin. (3) C.proc.civ., care reprezintă o normă de procedură, astfel încât se înţelege că, deşi şi-a întemeiat calea de atac a recursului pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., recurentul-pârât propune verificarea legalităţii soluţiei din decizia instanţei de apel în raport de exigenţele normelor procedurale. Aceasta relevă că recursul său se încadrează, în realitate, în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. și nu în acela indicat (art. 488 alin.1 pct. 8), urmând a fi analizat din această perspectivă.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., hotărârea poate fi casată când instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. În concret, recurentul-pârât a invocat încălcarea dispoziţiilor imperative de procedură care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de apel.

Prin prezentul demers judiciar, reclamantul a solicitat obligarea Statului Român la plata sumei de 10.000 euro pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat prin modul în care a fost soluţionată cererea de chemare în judecată pe care acesta a introdus-o la Judecătoria Giurgiu și care a făcut obiectul dosarului nr. x/236/2010 și dosarului nr. x/236/2010*, cerere prin care şi-a divizat pretenţiile în funcţie de două prejudicii distincte, respectiv prejudiciul cauzat de depăşirea duratei rezonabile de soluţionarea a cauzei (5.000 euro) şi prejudiciul cauzat de eroarea judiciară (5.000 euro).

La data de 13.09.2019, reclamantul a formulat o precizare de acţiune prin care a arătat că îşi întemeiază acţiunea pe prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, în forma adoptată recent de legiuitor, iar nu pe prevederile dreptului comun, astfel cum din eroare a indicat în acţiune.

Prima instanță, prin sentința nr. 450/2020 a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român și a respins pretențiile formulate de reclamant în legătură cu depășirea duratei rezonabile, ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și a admis excepția inadmisibilității, cu consecința respingerii pretențiilor reclamantului în legătură cu eroarea judiciară, ca inadmisibile.

Această soluţie a fost anulată prin decizia civilă nr. 362A/2021 a Curţii de Apel Bucureşti, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul București, reţinându-se că, în pronunțarea ambelor soluții date excepțiilor pe care le-a admis, tribunalul s-a raportat exclusiv la dispozițiile Legii nr. 303/2004, omițând orice analiză a jurisprudenței CEDO în domeniul art. 6 și art. 13 din Convenția europeană a drepturilor omului pe care reclamantul le-a invocat în cerere, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 22 alin. (1) C.proc.civ. și a celor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ..

Or, în condiţiile în care reclamantul a menţinut, prin cererea precizatoare, ca temei juridic al pretenţiilor având acest obiect, şi normele convenţionale şi jurisprudenţa CEDO, curtea de apel a constatat că tribunalul, reţinând că dreptul intern reglementa un remediu pentru încălcarea pe care reclamantul a dedus-o judecăţii, era obligat să examineze dacă această procedură prevăzută de dreptul intern şi care putea fi exercitată în anumite condiţii era aptă să conducă la obţinerea rezultatului urmărit de reclamant.

Prin decizia nr. 372/2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin decizia civilă nr. 362A/2021, reținând că principiul disponibilităţii nu a fost încălcat în cauză, întrucât prin cererea introductivă de instanţă reclamantul a arătat în mod expres că „temeiul de drept al prezentei cereri de chemare în judecată îl reprezintă, în mod primordial, dreptul european (Convenţia Europeană a Drepturilor Omului...art. 6 şi 13)...” şi că se impune înlăturarea art. 96 alin. 2-4 din Legea nr. 303/2004, întrucât „...este contrar dreptului UE...”. Prin precizarea la acţiune formulată la 13.09.2019, reclamantul a învederat că „...temeiul de drept al acţiunii formulate îl reprezintă-pe lângă dispoziţiile dreptului european în materie şi cele ale Constituţiei României...inclusiv art. 96 din Legea nr. 303/2004, în forma adoptată recent de către legiuitor, urmând a fi înlăturate de la soluţionarea cauzei dispoziţiile dreptului comun privind răspunderea civilă delictuală pe care, dintr-o eroare, le-am invocat în cererea de chemare în judecată...”. Or, instanţa de fond a ignorat acest aspect şi a analizat situaţia dedusă judecăţii exclusiv în temeiul dispoziţiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004, omițând a analiza pretenţia dedusă judecăţii şi din perspectiva normelor de drept comunitar evocate de reclamant, întrucât acesta a invocat un dublu temei juridic, ce era necesar a fi analizat de către prima instanță.

În rejudecare, Tribunalul București a pronunțat sentința civilă nr. 260/2023 prin care a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că răspunderea statului pentru erorile judiciare cauzate în cazul condamnării, al privării de libertate ori al restrângerii de libertate în mod ilegal este reglementată de prevederile art. 538-539 C.proc.pen., aceasta fiind o ipoteză specială de răspundere, iar răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârșite din alte procesele decât cele penale, reglementată de art. 96 din Legea 303/2004 este de asemenea o răspundere civilă specială.

Tribunalul a mai reţinut că răspunderea generală a statului pentru erorile judiciare, în alte cazuri decât cele reglementate de legea specială, rezultată din prevederile art. 52 alin. (3) din Constituţia României nu acoperă toată aria de fapte care ar putea provoca erori judiciare, așadar dispoziţiile privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare. Totodată, evocând doar criteriile de analiză a caracterului rezonabil al termenului de judecată a unui proces, desprinse din jurisprudenţa CEDO, tribunalul a reținut că nu sunt îndeplinite cerințele cu privire la situația unei încălcări a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenție, sub aspectul termenului rezonabil de soluționare a cauzei.

Prin decizia nr. 121 A/2025, curtea de apel a anulat sentința nr. 260/2023 pronunțată de Tribunalul București în al doilea ciclu procesual și a dispus, din nou trimiterea cauzei spre rejudecare către tribunal.

În fundamentarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că „lipsesc în totalitate considerentele de fapt şi de drept pentru care a fost respinsă acţiunea, judecătorul primei instanţe făcând o enumerare exhaustivă a dispoziţiilor legale incidente fără a arătata aplicabilitatea acestora la cazul dedus judecăţii. În acord cu apelantul, Curtea constată că singurul element al motivării este redat de concluzia instanţei potrivit căreia „în speţă nu sunt îndeplinite cerinţele cu privire la situaţia unei încălcări a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 paragraf 1 din Convenţie”. Această concluzie nu se poate subsuma unei motivări reale a hotărârii după ce anterior judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei a enumerat exhaustiv normele de drept aplicabile. Astfel, instanţa de apel apreciază că vătămarea pricinuită apelantului-reclamant este evidentă, acesta necunoscând motivele de fapt şi de drept pentru care i s-a respins cererea ca neîntemeiată, şi nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea sentinţei civile apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond”.

Recurentul-pârât susține că pronunțând soluția anterior menționată, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 425 lit. b), precum și pe cele ale art. 480 alin. (3) C.proc.civ. întrucât tribunalul s-a conformat îndrumărilor obligatorii trasate inițial de instanța de apel și a analizat pretențiile reclamantului prin raportare la art. 6 din Convenție și la jurisprudența CEDO.

Această critică nu este fondată.

Astfel, în legătură cu judecata înfăptuită prin sentinţa nr. 260/2023, pronunțată în al doilea ciclu procesual, se constată că tribunalul a efectuat o analiză asupra dispoziţiilor relevante care reglementează eroarea judiciară – respectiv, cele ale art. 538-539 C.proc.pen., ale art. 96 din Legea nr. 303/2004, art. 52 alin.3 din Constituţie - conchizând asupra caracterului de lege specială a acestora şi asupra faptului că răspunderea civilă delictuală nu poate constitui temei pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a Statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Aceasta, în condiţiile în care, conform precizării exprese a reclamantului din 13.09.2019, „temeiul de drept al acţiunii formulate îl reprezintă-pe lângă dispoziţiile dreptului european în materie şi cele ale Constituţiei României...inclusiv art. 96 din Legea nr. 303/2004, în forma adoptată recent de către legiuitor, urmând a fi înlăturate de la soluţionarea cauzei dispoziţiile dreptului comun privind răspunderea civilă delictuală pe care, dintr-o eroare, le-am invocat în cererea de chemare în judecată...”.

În ceea ce privește prejudiciile solicitate în baza art. 6 din Convenție, pentru încălcarea termenului rezonabil al procedurii, acelaşi tribunal s-a rezumat să enunţe criteriile de analiză a caracterului rezonabil al termenului desprinse din jurisprudenţa CEDO, fără să şi aplice apoi aceste criterii la cazul concret dedus judecăţii şi fără a-şi fundamenta în niciun fel concluzia sa în sensul că „(...) în prezenta speţă nu sunt îndeplinite cerinţele cu privire la situaţia unei încălcări a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţie”.

În aceste condiţii, este corectă concluzia instanței de apel potrivit căreia lipsesc considerentele de fapt și de drept apte să conducă la respingerea acțiunii reclamantului cu privire la aceste pretenții, considerente care să justifice şi să fundamenteze un astfel de rezultat al procesului, ceea ce echivalează unei soluţionări a procesului de către tribunal fără a intra în judecata fondului, de natură să atragă incidenţa prevederilor art. 480 alin.3 teza I C.proc.civ.

Ceea ce face, însă, criticabilă soluţia instanţei de apel, de natură să atragă incidenţa art. 488 alin.1 pct.5 C.proc.civ. sub aspectul aplicării art. 480 alin.3 C.proc.civ., este consecinţa dată subsecvent soluţiei de admitere a apelului şi anulare a sentinţei tribunalului, respectiv aceea a trimiterii spre rejudecare pentru a doua oară a procesului în faţa primei instanţe, aceasta în condiţiile în care, în cauză, mai fusese dispusă o măsură identică în primul ciclu procesul, prin decizia nr. 362/2021 a Curţii de Apel Bucureşti, iar potrivit art. 480 alin.3 teza a 3-a C.proc.civ., „trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului”.

Potrivit dispoziţiilor art. 480 alin. (3) C.proc.civ., „în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, precum şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.”.

Rezultă din dispoziţiile legale mai sus citate că soluţia anulării hotărârii instanţei de fond, după admiterea apelului, intervine numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute în art. 480 alin. (3) C.proc.civ., respectiv dacă instanţa a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori dacă judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată.

Textul legal citat instituie, totodată, şi regula potrivit căreia instanţa de apel, după anularea sentinţei, va judeca procesul, evocând fondul. Prin excepţie de la această regulă, art. 480 alin. (3) C.proc.civ.. stabileşte că în oricare dintre cele două situaţii, instanţa de apel va putea, totuşi, trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, o singură dată, însă numai dacă părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri, prin cererea de apel sau prin întâmpinare.

În toate celelalte situaţii în care se constată că există un alt motiv de nulitate decât cel prevăzut la alin. (5), iar prima instanţă a judecat în fond, regula instituită prin art. 480 alin. (6) C.proc.civ. este aceea a devoluării fondului de către instanţa de apel.

În prezenta cauză, prin decizia nr. 362A/2021, pronunțată în primul ciclu procesual, în temeiul art. 480 alin. (3) C.proc.civ., curtea de apel, a anulat sentința 450/2020 pronunțată de tribunal și a trimis cauza spre rejudecare acestuia, iar în al doilea ciclu procesual, în virtutea aceluiași text de lege, aceeași instanță, prin decizia nr. 121A/2025 a procedat la o nouă anulare cu trimitere spre rejudecare către tribunal, aspect care încalcă în mod flagrant dispozițiile art. 480 alin. (3) teza a 3-a C.proc.civ. care permite instanței de apel trimiterea cauzei spre rejudecare doar o singură dată, indiferent de cauza de nulitate constatată, întrucât aceste dispoziții sunt de strictă interpretare și aplicare.

Așadar, deși instanța de apel prin decizia nr. 121A/2025 a reținut în mod corect lipsa considerentelor de fapt și de drept ale sentinței tribunalului nr. 260/2023 asupra neangajării răspunderii Statului pentru erori judiciare şi pentru neîncălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenție, în continuare, în mod greșit, a dispus anularea urmată de o nouă trimitere spre rejudecare în cauză, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 480 alin. (3) teza a 3-a C.proc.civ., care nu permit o astfel de soluție decât o singură dată.

Procedând, aşadar, la cea de-a doua anulare a sentinţei, cu trimiterea cauzei la prima instanţă pentru rejudecare, instanţa de apel a produs o încălcare a normelor de procedură sancţionate cu nulitatea, cu consecinţa prelungirii duratei de soluţionare a procesului pendinte, în care se solicită angajarea răspunderii Statului tocmai pentru acuzaţia de încălcare a duratei rezonabile de soluţionare a unei pricini şi, prin aceasta, a încălcării dreptului la un proces echitabil. Într-o atare situație, curtea de apel era ținută să rețină cauza spre soluționare cu evocarea fondului, în conformitate cu dispozițiile art. 480 alin. (3) teza a 3-a C.proc.civ.

În continuare, deși curtea de apel reține totuși că, în cauză, a mai fost dispusă anterior trimiterea cauzei la rejudecare către prima instanță, apreciază greşit ca ”incidente dezlegările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin Decizia pronunţată de completul pentru dezlegarea unor probleme de drept nr. 79/2022 în ceea ce priveşte o eventuală retrimitere având în vedere că în această etapă demersul apelantului s-a lovit de viciul nemotivării.”.

Însă decizia nr. 79/2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție invocată în considerentele deciziei recurate vizează interpretarea dispozițiilor art. 497 C.proc.civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, în corelaţie cu prevederile art. 492 alin. (1), art. 498 şi ale art. 501 alin. (3) şi (4) C.proc.civ., stabilind pentru cazul în care în al doilea ciclu procesual se admite recursul, casându-se decizia atacată, că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va reţine cauza spre judecare în fond numai atunci când nu ar fi pusă în situaţia de a proceda la analizarea stării de fapt prin recalificarea faptelor sau prin completarea sau readministrarea probatoriului, în caz contrar cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare la instanţa de apel sau, după caz, la prima instanţă.

Aşa cum rezultă din normele supuse interpretării şi din dezlegările pe care le oferă, această decizie vizează strict judecata recursului și nu poate fi aplicată mutatis mutandis în procedura de judecată specifică apelului și, în niciun caz, nu poate conduce la soluții care să intre în contradicție cu dispozițiile art. 480 alin. (3) teza a 3-a C.proc.civ. care reglementează soluțiile pe care le pronunță instanța de apel, precum și condițiile în care poate avea loc anularea soluţiei date unei cauze cu trimiterea spre rejudecare în această etapă procesuală, care are o reglementare autonomă și distinctă față de recurs.

În acest sens, pot fi exemplificate dispozițiile art. 494 C.proc.civ. unde legiuitorul a prevăzut în mod expres regula potrivit căreia ”dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă şi în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secţiune”, procedura recursului având un caracter special față de dispozițiile privind judecata în primă instanță și în apel, și nu invers, nefiind permisă completarea acestor proceduri cu regulile de la recurs, în lipsa unei norme juridice exprese în acest sens.

Astfel, este corect argumentul recurentului-pârât în sensul că măsura trimiterii cauzei spre rejudecare, dispusă prin decizia recurată, este lipsită de temei legal, chiar dacă argumentul său a fost găsit întemeiat pentru considerente diferite decât cele invocate de parte - ce au fost reţinute din oficiu de instanţă, iar a căror punere în dezbatere contradictorie a părţilor nu a putut fi asigurată din cauza absenţei acestora la singurul termen de judecată acordat -, decizia recurată fiind pronunţată cu încălcarea dispozițiilor art. 480 alin. (3) teza a 3-a C.proc.civ.

Drept urmare, în ceea ce privește solicitările din cererea reclamantului, se constată că acestea, deşi au fost respinse prin sentința civilă nr. 260/2023, au rămas în continuare nesoluționate, urmând a fi analizate în fond de instanța de apel cu ocazia rejudecării cauzei, cu respectarea dispozițiilor art. 480 alin. (3) C.proc.civ.

Dat fiind că, în cauză este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C.proc.civ., strict în referire la partea din soluţia instanţei de apel de trimitere a cauzei la tribunal pentru rejudecare, în temeiul art. 497 C.proc.civ., recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei civile nr. 121 A din 11.02.2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti- Secţia a IV-a civilă a fost admis, a fost casată în parte decizia recurată, cu înlăturarea mențiunii privitoare la trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, aceasta urmând a fi trimisă instanţei de apel pentru evocarea fondului şi menţinerea celorlalte dispoziţii ale deciziei.

Drept urmare, s-a dispus trimiterea cauzei instanţei de apel pentru evocarea fondului cererii deduse judecăţii.