Trademark infringement by non-profit association and de facto group: scope of “commercial activity” under Law 84/1998

Marcă aparţinând unei asociaţii fără scop lucrativ. Utilizarea semnului de către un terţ. Acţiune în contrafacere. Noţiunea de „întreprindere” şi înţelesul sintagmei „activitate comercială” din cuprinsul Legii nr. 84/1998

Cuprins pe materii: Dreptul proprietăţii intelectuale. Marca

Index alfabetic: marcă înregistrată

asociaţie fără scop lucrativ

acţiune în contrafacere

Legea nr. 84/1998, art. 3 lit. i), lit. ş), art. 39

Titular al dreptului la marcă poate fi, potrivit definiției din art. 3 lit. i) din Legea nr. 84/1998, orice persoană, fizică sau juridică, fiind asimilate persoanelor juridice şi celelalte entităţi care au capacitatea, în nume propriu, de a fi titulari de drepturi şi obligaţii de orice natură, de a încheia contracte sau de a efectua alte acte juridice şi de a sta în judecată.

Referitor la utilizarea unui semn cu funcţia de marcă de către o asociaţie fără scop lucrativ, CJUE a statuat în jurisprudenţa sa că „o marcă face obiectul unei utilizări serioase în cazul în care o asociație fără scop lucrativ o utilizează în relațiile sale cu publicul pentru a anunța manifestări, în documentele sale de afaceri, precum și pe materiale publicitare, iar membrii asociației o arborează pe insigne purtate cu ocazia colectării și a distribuirii de donații.” Curtea a admis că şi o asemenea persoană juridică poate utiliza un semn în conformitate cu funcţia esenţială a mărcii, iar lipsa scopului lucrativ nu exclude faptul că aceasta poate avea ca obiectiv crearea și, ulterior, păstrarea unui debușeu pentru produsele sau pentru serviciile sale”, ce constituie tocmai „rațiunea comercială de a exista” a mărcii, în raport cu produsele sau cu serviciile provenind de la alte întreprinderi.

În acest context, din moment ce poate folosi o marcă în activitatea proprie, în conformitate cu funcția sa esențială, o asociație fără scop patrimonial se subsumează noțiunii de „întreprindere”, astfel cum este definită în art. 3 lit. ș) din Legea nr. 84/1998, ca fiind orice entitate implicată într-o activitate economică, indiferent de natura sa juridică ori modul ei de finanţare”, iar sintagma „activitate comercială” din cuprinsul art. 39 din lege trebuie înțeleasă ca vizând activitatea unei astfel de întreprinderi.

Prin urmare, dacă o asociaţie fără scop patrimonial, înfiinţată potrivit O.G. nr. 26/2000, reprezintă o „întreprindere” și poate folosi marca într-o activitate economică, se impune a se raționa la fel și în cazul unui grup de persoane fizice, organizate într-o asociație de facto, care desfășoară o activitate asemănătoare și care folosește cu funcția de marcă semnul identic sau, similar mărcii înregistrate.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 762 din 25 martie 2025

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii deduse judecății

Prin cererea înregistrată la data de 4 martie 2021 pe rolul Tribunalului București, Secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2021, reclamanta Asociația A., în contradictoriu cu pârâții B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., Ş., a solicitat instanței următoarele:

1. să se constate săvârșirea de către pârâți a faptelor de încălcare a drepturilor de proprietate intelectuală ale reclamantei asupra mărcii individuale combinate cu denumirea (...), cu element figurativ, având nr. de depozit M 201108601/08.12.2011 înregistrată cu nr. de marcă 117645 pentru clasa de produse 16 și clasele de servicii 35 și 41;

2. să oblige pârâții să înceteze folosirea denumirii (...), precum și a oricărei denumiri sau semne identice ori similare mărcii combinate cu denumirea (...) în orice formă și pe orice suport (înscrisuri, internet, telefonie, ștampile, acte și orice alte forme, suporturi și mijloace de comunicare etc.), în mod direct sau prin intermediul unor terți, sub sancțiunea aplicării de penalități în cuantum de 1.000 lei/zi întârziere, conform art. 906 C.proc.civ.;

3. să oblige pârâții direct sau prin persoane interpuse să se abțină de la postarea sau exprimarea sau difuzarea în public a oricăror afirmații comentarii sau materiale cu caracter denigrator privind activitatea și imaginea reclamantei a reprezentanților ori a organelor sale de conducere;

4. să oblige pârâții să retracteze oricare afirmații, comentarii sau materiale exprimate, postate sau difuzate în public, de genul sau de natura celor enumerate la pct. 3 de mai sus;

5. să oblige pârâții să înceteze utilizarea și accesul publicului pe website-ul (...) precum și pe orice altă platformă online de socializare, pagină de internet ori aplicație de comunicare la distanță în format text, audio/video ce conține denumirile (...) sau (...) pe care le utilizează fără drept și într-o manieră care cauzează confuzie în rândul utilizatorilor internet sub sancțiunea aplicării de penalități în cuantum de 1.000 lei pe zi de întârziere conform art. 906 C.proc.civ.;

6. să oblige pârâții în solidar la plata sumei de 10.000 lei, cu titlu de daune materiale precum și la plata de 10.000 lei cu titlu de daune morale, evaluate provizoriu, reprezentând prejudicii cauzate reclamantei prin contrafacerea și folosirea fără drept a mărcii pe care o deține, precum și proferarea în spațiul public de afirmații cu caracter denigrator;

7. să oblige pârâţii la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 36 alin. (1) şi (2) şi art. 90 din Legea nr. 84/1998, art. 1357 C.civ.

Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 6585 din 26.04.2022, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a anulat cererea îndreptată împotriva pârâtei B. ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosinţă; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâţilor P., R., S. şi Ş., ca neîntemeiată; a respins cererea, ca neîntemeiată; a obligat reclamanta la plata către pârâtul H. a sumei de 35.335,86 lei reprezentând cheltuieli de judecată-onorariu avocaţial.

Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 174 din 14.02.2024, Curtea de Apel Bucureşti - Secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul reclamantei Asociaţia A. împotriva încheierilor de şedinţă din 26 octombrie 2021 şi 12 aprilie 2022; a admis apelul reclamantei împotriva sentinţei civile nr. 658 din 26.04.2023, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat reclamanta să achite pârâtului H. suma de 20.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată; a păstrat restul dispoziţiilor sentinţei civile apelate; a obligat apelanta să achite intimatului H. suma de 15.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamanta Asociaţia A., criticând-o pentru nelegalitate pe temeiul art. 488 alin. 1 pct. 5 şi 8 C.proc.civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

În dezvoltarea motivelor de recurs, redând parcursul litigiului în etapele procesuale anterioare, sub aspectul incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., recurenta–reclamantă a susținut că în faţa primei instanţe, a solicitat administrarea probei cu interogatoriile pârâţilor persoane fizice, arătând că teza probatorie constă în dovedirea faptelor personale ale acestora, respectiv fapte ilicite de încălcare a mărcii protejate.

Astfel, în cadrul şedinţei de judecată din 07 decembrie 2021, constatând îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 255 C.proc.civ., instanţa de fond a încuviinţat proba cu interogatoriile tuturor pârâţilor persoane fizice chemaţi în judecată, dispunând totodată ca administrarea acestei probe să se realizeze etapizat.

A precizat că în cadrul şedinţei de judecată din 08 februarie 2022 au fost luate interogatoriile pârâţilor R., S., Ş. şi P., iar în cadrul şedinţei de dezbateri pe fondul cauzei din 12 aprilie 2022, s-au administrat interogatoriile pârâţilor D., L., H. şi C., însă nu prin adresarea întrebărilor propuse de către recurentă, ci a unor întrebări formulate de către instanţa din oficiu.

Tot în cadrul şedinţei de judecată din 12 aprilie 2022, instanţa de fond a pus în discuţia părţilor necesitatea revenirii asupra probei cu interogatoriu și, în pofida faptului că reclamanta a solicitat, în mod expres, să fie menţinută ordinea administrării probei astfel cum a fost încuviinţată, prima instanţă a renunţat la administrarea celorlalte 10 interogatorii propuse de reclamantă, fără a motiva în vreun fel această măsură.

În cuprinsul apelului formulat, a învederat instanţei de apel că, renunţând la proba încuviinţată şi trecând peste necesitatea clarificării faptelor personale ale tuturor intimaţilor-pârâti, prima instanţă a încălcat dreptul la apărare al reclamantei, drept procedural prevăzut de dispoziţiile art. 13 C.proc.civ..

A arătat că posibilitatea revenirii asupra probei, prevăzută de dispoziţiile art. 259 C.proc.civ., devine incidentă doar în ipoteza în care, după administrarea unor probe, s-ar aprecia că au fost lămurite toate împrejurările cauzei şi, astfel, s-ar reține inutilitatea administrării celorlalte probe încuviinţate, dar neadministrate până la acel moment procesual.

Dat fiind specificul probei cu interogatoriu prin care se urmăreşte dovedirea unor fapte personale ale celor ce urmează să răspundă întrebărilor propuse de partea interesată, prin apelul formulat, reclamanta a arătat nu a existat nicio raţiune pentru care prima instanţă să poată reţine că această probă ar fi devenit redundantă în procesul de probaţiune.

Prin motivele de apel a contestat şi modul nelegal în care a fost administrată proba cu interogatoriu, solicitând în ședința din 14 februarie 2024 admiterea probei cu interogatoriul pârâţilor la care prima instanţă a renunţat, însă instanța de apel a apreciat proba cu interogatoriu ca nefiind utilă soluţionării cauzei, prin raportare la ansamblul probator administrat în speţă, dat fiind faptul că interogatoriul priveşte fapte personale de natură a conduce la dezlegarea pricinii, iar înscrisurile sunt suficiente pentru dezlegarea cauzei, făcând trimitere în acest sens și la considerentele deciziei recurate.

Recurenta-reclamantă a considerat că raţionamentul instanței de apel este greşit din moment ce neagă însăși raţiunea pentru care legiuitorul a reglementat și mărturisirea judiciară între probele prin care cel ce face o susţinere in cursul procesului și-o poate dovedi, socotind proba cu interogatoriu ca nefiind aptă să ducă la dezlegarea pricinii, instanţa de apel a exclus dintre probele ce puteau fi administrate pentru dovedirea pretenţiilor sale mărturisirea judiciară pentru simplul motiv că poziţiile procesuale ale pârâților sunt clare.

Or, în atare condiții, raţionamentul instanței de apel nu are niciun fundament juridic și este de natură să excludă în mod nepermis din categoria probelor ce pot fi administrate în cursul procesului proba constând în mărturisirea judiciară de fiecare dată când pârâtul ar formula o întâmpinare, aspect ce nu își găseşte temei în legea procesual civilă şi care duce la încălcarea dreptului la apărare al părții, înțeles ca drept garantat constituţional de a propune și de a administra probe, în raport de prevederile art. 249 - 365 C.proc.civ.

Redând conținutul art. 13 alin. (1) și (3) C.proc.civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel, în virtutea rolului activ, avea obligaţia de a administra toate probele prevăzute de lege și de a lua toate măsurile legale, în calea de atac devolutivă a apelului, pentru a stabili în mod corect şi complet situaţia de fapt și, totodată, avea obligaţia de a respecta dreptul său la apărare în condițiile în care probele propuse de către aceasta au fost solicitate tocmai pentru a lămuri anumite aspecte absolut esenţiale, de natură a conduce la dezlegarea pricinii, proba cu interogatoriul pârâţilor ar fi trebuit administrată în totalitate, astfel cum fusese încuviinţată iniţial.

Procedând în această manieră, instanţa de apel nu şi-a exercitat rolul activ şi nu a condus desfăşurarea procesului în vederea lămuririi situaţiei de fapt şi a aflării adevărului, fiind încălcat dreptul la apărare al recurentei, precum şi rolul activ al instanţei. Rolul activ al instanţei reprezintă o garanţie a dreptului la apărare, părţile din proces având dreptul de a-şi proba afirmaţiile, prin mijloacele de probă permise de lege.

În acelaşi sens al neexercitării rolului activ și al lipsei oricărei stăruinţe a instanţei de apel în lămurirea aspectelor de fapt și de drept ale cauzei este și măsura dispusă de instanţa de apel la termenul din 14 februarie 2024, când a respins cererea de amânare a cauzei pentru ca Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti să comunice stadiul soluţionării dosarului de urmărire penală nr. x/P/2020, deşi nu primise la dosar relaţiile solicitate de la această instituţie.

În evaluarea modului în care instanţa de apel și-a încălcat rolul activ este faptul că relaţiile privind dosarul de urmărire penală fuseseră socotite nu doar utile, ci chiar necesare soluţionării cauzei, în raport de influența procesului penal asupra celui civil, de vreme ce prin încheierea de şedinţă din 06 decembrie 2023, aceeaşi instanță nu doar că a socotit că trebuie să primească lămuriri și înscrisuri privind stadiul soluţionării dosarului de urmărire penală nr. x/P/2020, ci a emis adresă în atenţia Prim-Procurorului, cu avertisment de amendă.

Din moment ce nu a dispus amânarea cauzei și, eventual, aplicarea sancţiunii amenzii judiciare Prim-Procurorului pentru netransmiterea informaţiilor solicitate anterior, instanța de apel a înțeles să achieseze tacit la poziţia procesuală a pârâților în contra măsurilor dispuse la două termene de judecată anterioare, alegând astfel să nu lămurească situaţia de fapt, deşi avea de soluţionat o cale de atac devolutivă.

Împrejurarea că, doar în mod formal, instanţa de apel a identificat o presupusă lipsa de „diligență‟ a recurentei în ceea ce priveşte stadiul soluţionării dosarului de urmărire penală nr. x/P/2020 nu poate reprezenta un argument corect procedural și substanţial, de vreme ce, pe o parte, faza urmăririi penale are caracter nepublic, posibilitatea părților de a afla relaţii fiind cu totul limitată, iar pe de altă parte, chiar instanţa socotise anterior la două termene de judecată că aceste relaţii sunt necesare.

Prin urmare, soluţionând cauza în această manieră, instanţa de apel nu a respectat prevederile art. 13 şi art. 22 C.proc.civ. în condiţiile în care aceasta nu a ţinut cont de probele relevante în contextul desfăşurării prezentei cauze.

Totodată, în măsura în care instanţa de apel ar fi considerat că probele aflate la dosarul cauzei, inclusiv relaţiile solicitate Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, nu ar fi de natură să lămurească situaţia de fapt ce a privit dovedirea faptei ilicite şi folosirea fără drept a mărcii al cărei titular este recurenta, aceasta putea dispune completarea acestora, în temeiul art. 22 C.proc.civ., măsură care nu a fost dispusă în cauză.

În faţa primei instanţe a mai solicitat și administrarea probei cu martori, iar la termenul de judecată din 07 decembrie 2021, instanţa a decăzut reclamanta din dreptul de a propune proba testimonială, invocând în acest sens dispoziţiile art. 254 alin. (1) C.proc.civ., aceeași măsură fiind dispusă de către instanța de apel la termenul din 14 februarie 2024 pe motiv că prin cererea de apel nu au fost indicaţi martorii propuşi, deși proba testimonială a fost cerută în termen şi, prin urmare, sancţiunea decăderii pentru nesolicitarea probei nu poate fi extinsă la neindicarea numelui martorilor, acesta putând fi indicat şi ulterior.

Or, măsurile dispuse de ambele instanţe privind respingerea probei testimoniale au fost pronunţate cu încălcarea normelor de procedură aplicabile, împrejurare în raport de care rezultă că sunt lovite de nulitate, atât încheierea de dezbateri din apel, prin care a fost decăzută din administrarea în apel a probei testimoniale, cât și decizia recurată prin care nu a fost desfiinţată încheierea primei instanţe din 07 decembrie 2021.

Prin decizia recurată a fost respins în mod greșit apelul împotriva încheierii de şedinţă din 07 decembrie 2021 în condiţiile în care judecătorul fondului nu a uzat în procedura prealabilă de posibilitatea regularizării cererii de chemare în judecată, potrivit art. 200 alin. (3) C.proc.civ., sens în care decăderea recurentei din dreptul de a propune proba testimonială de către instanţa de fond și menţinerea acestei soluţii de către instanţa de apel trebuie interpretată ca fiind o cercetare formală a fondului cauzei.

Or, dezvoltând acelaşi raţionament, ambele instanţe au dat dovadă de un formalism excesiv şi de lipsă de preocupare pentru aflarea adevărului în cauză potrivit art. 22 C.proc.civ.

Cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-reclamantă a invocat interpretarea greşită a dispoziţiilor legale referitoare la administrarea probatoriului prin decizia recurată, susținând că, deși, prin cererea introductivă de instanţă și cererea de apel a propus proba testimonială, instanţa de apel, interpretând într-o manieră greşită dispoziţiile art. 470 alin. (3) si (4) C.proc.civ. cu referire la art. 194 lit. e) C.proc.civ., cât și prima instanţă, în interpretarea dispoziţiilor art. 254 alin. (1) C.proc.civ., au aplicat sancţiunea decăderii recurentei din proba testimonială, întrucât nu a indicat numele, prenumele şi domiciliul martorilor, însă conform dispoziţiilor art. 200 alin. (3) C.proc.civ. avea obligaţia, în procedura verificării si regularizării cererii, să determine dacă aceasta nu îndeplineşte cerinţele prevăzute la art. 194 și art. 197 C.proc.civ. şi să comunice în scris, lipsurile către reclamantă, cu obligaţia acesteia de a le completa in cel mult 10 zile, sub sancţiunea anulării cererii.

Astfel, neindicarea numelui şi adresei martorilor, omisiune ce nu poate constitui motiv legal pentru aplicarea sancţiunii decăderii din dreptul de a administra proba testimonială, nu îi putea fi imputată ulterior în contextul în care instanţa de fond nu și-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 200 alin. (3) C.proc.civ.

În plus, nu numai că instanţa de apel nu a sancţionat, prin decizia recurată, greşita aplicare de către prima instanţa a dispoziţiilor legale referitoare la cuprinsul cererii de chemare în judecată și a celor referitoare la administrarea probei testimoniale, dar, mai mult, a făcut ea însăși aceeaşi greşeală în aplicarea nelegală a sancţiunii decăderii din proba testimonială, pronunţând astfel o măsură nelegală prin încheierea de dezbateri din 14 februarie 2024.

Astfel, instanţa de apel nu a ţinut seama de faptul că sancţiunea decăderii putea fi aplicată doar în ipoteza in care partea nu ar fi solicitat proba testimonială, neregularitate aptă să conducă la nulitatea cererii de probatorii prin neindicarea probei, iar nu neindicarea numelui persoanei chemate să testeze. Extinderea ipotezei din norma legală dincolo de conţinutul acesteia, în condiţiile în care partea a solicitat proba și a indicat teza probatorie reprezintă rezultatul unei greşite aplicări a acesteia în contradicție cu sensul avut în vedere de legiuitor prin reglementarea inclusă în art. 194 lit. e) și, respectiv, art. 254 alin. (1) C.proc.civ.

O altă critică de nelegalitate a deciziei recurate o reprezintă interpretarea și aplicarea greşită a prevederilor art. 39, art. 43 și art. 102 din Legea nr. 84/1998 raportate la prevederile art. 1357 C.civ.

Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a arătat că cererea de apel a vizat soluţia nelegală de respingere, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată, întrucât, pe de o parte, s-a bazat pe o serie de considerente greşite şi constatări de fapt ce o prejudiciază, iar, pe de altă parte, că a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor legale aplicabile în materia proprietăţii intelectuale.

Cu privire la susținerile potrivit cărora prima instanță și-a depăşit în mod nepermis limitele învestirii sale, instanţa de apel a apreciat că prima instanţă a respectat principiul disponibilităţii reglementat de art. 9 alin. (2) C.proc.civ. din moment ce s-a pronunţat asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii, potrivit art. 22 alin. (6) C.proc.civ.

A mai arătat că instanța de apel a apreciat că prima instanţă a analizat obiectul pricinii în conformitate cu dispoziţiile legale incidente, conform art. 22 alin. (1) C.proc.civ., şi că a reţinut că nu s-a dovedit că pârâții ar folosi semnul înregistrat ca marcă în desfăşurarea vreunei activităţi comerciale şi în legătură cu produsele şi serviciile pentru care marca a fost înregistrată, ci doar în scopul de a-şi promova idealurile şi apartenenţa la curentul masonic, apreciind că acesta reprezintă un scop civil, iar nu comercial.

Or, ținând cont de scopul formulării acţiunii judiciare, anume acela de a stopa încălcări ale drepturilor de proprietate intelectuală pe care le deţine asupra mărcii și a denumirii protejate, recurenta-reclamantă a arătat că demersul judiciar iniţiat nu a pus în discuţie rezolvarea unei dispute între membrii Asociaţiei sau ai Ordinului, ci, dimpotrivă, a solicitat pronunţarea unei hotărâri, prin care sa fie sistată încălcarea abuzivă a drepturilor sale de proprietate intelectuală asupra unei mărci înregistrate ce beneficiază de protecţie, săvârşită de către intimaţii-pârâți persoane fizice, context în care sunt străine de prezenta pricina, considerentele deciziei recurate, în care a fost preluată, în mod greşit, teza expusă de intimaţii-pârâți, conform căreia acest litigiu s-ar purta între recurentă și „membrii nemulţumiţi de pretinsele abuzuri ale conducerii Asociaţiei/Organizaţiei‟ și ca intimaţii-pârâți ar fi acţionat în calitate de masoni iniţiaţi în Ordinul Masonic Roman (...), „în scopul de a-și promova idealurile și apartenenţa la curentul masonic.‟

Sub un al doilea aspect, recurenta-reclamantă a menționat că, prin decizia recurată, instanța de apel a reţinut că partea a omis faptul că motivul principal/esenţial pentru care prima instanţa a respins cererea de chemare în judecată a fost reprezentat de faptul că nu a dovedit că pârâții au folosit semnul înregistrat ca marcă în desfăşurarea vreunei activităţi comerciale și în legătură cu produsele și serviciile pentru care marca a fost înregistrată, ci doar în scopul de a-și promova idealurile și apartenenţa la curentul masonic (scop civil, iar nu comercial).

Astfel, deși instanţa a reținut că intimaţii-pârâți în activităţile lor curente folosesc însemnele mărcii recurentei-reclamante, a concluzionat greşit că această utilizare nu poate fi considerată o încălcare a mărcii, câtă vremea ea nu este realizată în scop economic, însă acest raţionament în sensul de a limita protecţia conferită de lege mărcii doar la ipoteza desfăşurării unei activităţi comerciale, este unul nelegal, fiind rezultatul unei interpretări greşite și restrictive, care nu îşi găseşte corespondent în normele prevăzute de art. 3 lit. i), art. 4 și art. 39 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, fiind în contradicție și cu jurisprudența națională (decizia civilă nr. 314/2019 a Curții de Apel București, pronunțată în dosarul nr. x/3/2017).

Contrar celor reţinute de instanţa, protecţia conferită de lege unei mărci nu se limitează doar la ipoteza desfăşurării de activităţi comerciale, ci acoperă toate situaţiile în care există încălcări ale mărcii din partea unor terţe persoane, indiferent dacă acestea au sau nu calitatea de comercianţi și desfăşoară activităţi comerciale sau doar unele civile.

Astfel, orice persoana fizică sau juridică este ţinută să respecte drepturile conferite de lege titularului unei mărci, iar distincţia dintre comercianţi și non-comercianți nu are relevanță în speţă, deoarece sensul legii este acela de a proteja marca de orice atingere venită din partea oricărui terţ care săvârşeşte un act de încălcare.

Or, interpretarea dată de instanţele fondului prevederilor art. 39 din Legea nr. 84/1998 adaugă la norma legală în condiţiile în cuprinsul acestui text legal nu se face nicio menţiune cu privire la faptul că protecţia este asigurată doar în legătură cu activităţile comerciale, nu și cu cele civile, fiind încălcat astfel principiul de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, în jurisprudența naţională reținându-se, de altfel, că protecţia mărcii trebuie asigurată, indiferent dacă uzurpatorul utilizează sau nu marca într-o activitate comercială, cu luarea în considerare a cadrului mai larg reglementat de Legea nr. 84/1998.

Prin urmare, dacă ar fi primită interpretarea instanţei de apel în sensul că intimații-pârâți folosesc semnul înregistrat ca marcă doar în scopul de a-și promova idealurile și apartenenţa la curentul masonic (în scop civil), ar însemna în egală măsură că trebuie acceptată și concluzia că orice persoana fizică sau juridică poate să utilizeze fără să suporte vreo consecinţă, orice marcă înregistrată ce aparţine altei persoane și că îi poate provoca orice prejudicii materiale și morale, justificând că activităţile ar fi civile, iar nu comerciale, interpretare care nu poate fi primită, fiind contrară literei și sensului legii.

Nu în ultimul rând, este de observat că într-o corectă aplicare și interpretare a prevederilor art. 39 din Legea nr. 84/1998, instanţele fondului ar fi trebuit să concluzioneze că reprezintă acte de încălcare a mărcii recurentei o următoarele activităţi ale intimaților-pârâți, și anume preluarea abuzivă și nelegală în cuprinsul unor acte adoptate în mod vădit nelegal și nestatutar de către pretinsa „Organizaţie” a denumirii (...) şi a unui element grafic similar cu cel utilizat de recurentă asupra cărora deţine drepturi exclusive; utilizarea unui cont bancar, prin intermediul intimatului H., căruia i s-a atribuit denumirea (...), uzurpându-se astfel marca recurentei; emiterea unor așa-zise „informări” și „comunicate” ce cuprind denumirea recurentei și un element figurativ similar celui protejat; participarea activă a tuturor intimaţilor la întrunirile grupării nelegale care se prezintă, abuziv, sub titulatura mărcii recurentei; folosirea unui website având atât o denumire identică celui deţinut de către recurentă (singura deosebire fiind data de domeniul utilizat), cât și un conţinut menit să creeze confuzie în rândul publicului larg privind adevărata structură, conducere și activitate ale Ordinului Masonic Român (...), singura entitate masonică regulară din România; răspândirea prin mijloace de comunicare media/presa a unor informaţii false în legătura cu pretinsa nelegitimitate a conducerii Asociaţiei A., precum și cu privire la existența unor pretinse probleme de natură financiară cu care s-ar confrunta Asociaţia A., fapte de natură să afecteze imaginea recurentei și să creeze confuzie în rândul masonilor din țară și din străinătate; expunerea publică, în presa naţională, a unor acuzaţii defăimătoare la adresa Preşedintelui și a întregii conduceri a Asociaţiei A., cărora intimaţii le contestă legitimitatea; denigrarea recurentei la nivel internaţional, prin inducerea intenţionată în eroare a unor Loji Masonice din străinătate cu privire la pretinsa legitimitate a entităţii clandestine ce uzurpa marca recurentei.

În concluzie, indiferent dacă acţiunile întreprinse de către intimații-pârâți (în calitatea lor de uzurpatori ai mărcii recurentei) au fost efectuate în scop civil sau comercial, acestea sunt sancţionate de Legea nr. 84/1998, iar instanţele fondului ar fi trebuit să pronunţe hotărâri prin care să oblige la încetarea încălcării drepturilor recurentei născute din înregistrarea mărcii.

Contrar celor reținute de instanța de apel, recurenta-reclamantă a considerat că îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale rezultă din prevederile art. 102 din Legea nr. 84/1998, raportate la cele ale art. 1357 C.civ. din moment ce faptele ilicite reclamate în cauză sunt contrare obligaţiei corelative dreptului consacrat în favoarea acesteia, de natură să afecteze reputaţia sa și, deopotrivă, să creeze confuzie în rândul publicului larg care nu va putea fi în măsură să individualizeze în mod corect originea mărcii ce beneficiază de protecţie, neputând distinge între activitatea desfăşurată de recurentă și acţiunile vădit nelegitime întreprinse de intimații-pârâți.

Referitor la existența prejudiciului cauzat de faptele ilicite de încălcare, fiind vorba despre un drept pe care Legea nr. 84/1998 îl califică exclusiv titularul acestuia nu trebuie să facă dovada prejudiciului, orice încălcare a unui drept exclusiv prezumând existența prejudiciului.

În ceea ce priveşte întinderea prejudiciului cauzat recurentei, acesta este unul moral constând în crearea unei confuzii la nivel general între entitatea neregulară a intimaților-pârâți ce uzurpă denumirea acesteia, pe de-o parte și, pe de altă parte, între Ordinul Masonic (...) (ca entitate simbolică), respectiv forma de organizare cu personalitate juridică ce este reprezentată de recurentă, Asociaţia A.

Totodată, faptele ilicite ale pârâților i-au cauzat și un prejudiciu patrimonial, decurgând din faptul că aceştia au încasat și continuă să colecteze sume de bani importante cu titlu de „donaţii și sponsorizări‟ în numele (...), însă într-un cont neautorizat deschis pe numele pârâtului H.

În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, aceasta rezultă din materialitatea faptelor descrise prin actele de procedură depuse la dosarul cauzei și dovedite prin probele administrate în cauză, iar referitor la vinovăţie, pârâților le este imputabilă modalitatea în care au înțeles să utilizeze în mod nelegal marca înregistrată a recurentei.

De altfel, în materia acţiunii în contrafacere, legiuitorul prezumă și existența vinovăţiei autorului, prin derogare de la regulile de drept comun prevăzute de art. 1357 C.civ., astfel că titularul mărcii încălcate este scutit de obligaţia dovedirii vinovăţiei în săvârşirea faptei ilicite.

III. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimații-pârâți P., R., S., Ş., C., G., H. și Q. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului și menținerea soluției instanței de apel ca fiind legală, cu cheltuieli de judecată.

În susținerea poziției lor procesuale, în legătură cu incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C.proc.civ. sub aspectul încălcării normelor de procedură în ceea ce priveşte administrarea probatoriului, au arătat că argumentele evocate reprezintă în realitate chestiuni ce ţin de oportunitatea administrării probatoriului, care excedează controlului de legalitate specific instanţei de recurs.

Astfel, cu privire la inexistenţa vreunei încălcări a dreptului la apărare şi/sau a rolului activ al instanţei de apel rezultată din soluţia de respingere ca neutilă cauzei a probei cu interogatoriul intimaţilor-pârâţi neaudiaţi în faţa instanţei de fond, respectiv din soluţia de respingere a motivului de apel privitor la modalitatea în care instanţa de fond a administrat această probă în lipsa unor critici reale de nelegalitate şi văzând soluţia motivată a instanţei de apel, recurenta invocă chestiuni ce ţin preponderent de aprecierea probatoriului atunci când critică soluţia cu privire la proba cu interogatoriul.

Relativ la soluţia de respingere a motivului de apel privitor la decizia instanţei de fond de a nu mai administra şi celelalte interogatorii încuviinţate, criticată de recurentă prin susțineri similare celor invocate în fața instanței de apel, intimații-pârâți au arătat că în speță nu se verifică vreo încălcare a raţiunii legale a probei cu interogatoriu şi nici a dreptului la apărare al recurentei şi/sau rolul activ al instanței.

Soluţia instanţei de apel în ceea ce priveşte respingerea ca nefondat a motivului de apel privitor la pretinsa încălcare a dreptului la apărare pentru că instanţa de fond ar fi revenit, în mod nemotivat, asupra administrării probei cu interogatoriul celorlalţi 10 intimaţi-pârâţi neaudiaţi este legală şi temeinică.

Sub acest aspect, intimații-pârâți au expus elementele relevante în ceea ce priveşte administrarea probei la fond, respectiv proba cu interogatoriu a fost administrată la termene succesive, faţă de numărul mare al intimaţilor-pârâţi, ceea ce a făcut ca proba să piardă elementul surpriză specific interogatoriului persoanelor fizice - care ar fi putut conduce la mărturisirea judiciară; teza probatorie vizată de reclamantă prin interogatoriile anterioare, ce fuseseră administrate în la termenul din 08 februarie 2022, pe baza întrebărilor scrise ale reclamantei, s-a dovedit a fi aceeaşi, neexistând întrebări diferite nici în apel şi nici în prezentul recurs nu s-a indicat care ar fi fost acele aspecte particulare pârâţilor neaudiaţi; reclamanta şi-a dat acordul ca, în şedinţa de judecată din 12 aprilie 2022, instanţa să pună propriile întrebări pârâţilor şi nu pe cele adresate în scris de reclamantă, ceea ce a condus, din perspectiva instanţei de fond, la o lămurire mai rapidă a împrejurărilor cauzei - aspect omis a fi prezentat atât în apel cât şi în recurs.

În atare circumstanțe nu se poate reţine vreo vătămare şi/sau încălcare a dreptului la apărare faţă de modalitatea în care s-a agreat administrarea probei de recurentă.

Pe de altă parte, decizia instanţei de fond de a nu mai administra şi celelalte interogatorii încuviinţate este un drept conferit de art. 259 C.proc.civ., care consacră dreptul instanţei să revină asupra unor probe încuviinţate în condiţiile în care apreciază că acestea nu mai sunt necesare, ca urmare a administrării altor probe, drept care odată exercitat, nu poate fi cenzurat decât dacă maniera în care instanţa a procedat ar fi fost una neprocedurală.

Or, în speţă, instanţa de fond a pus în discuţia părţilor decizia sa de a reveni asupra probei, după ascultarea unui număr suficient de pârâţi care a permis instanţei să se lămurească asupra disputei judiciare. Mai mult, trebuie subliniat că, în urma administrării acestei probe, nu au existat răspunsuri fundamental diferite care să conducă instanţa la concluzia că ar putea afla lucruri noi dacă ar fi continuat audierea celorlalţi 10 pârâţi, la termenele următoare, acesta fiind de altfel şi motivul revenirii asupra probei.

Prin urmare, este vorba de o decizie pusă în discuţia părţilor şi deplin motivată, singurul aspect care contează fiind aprecierea judecătorului în sensul că s-a considerat lămurit prin raportare la probatoriul deja administrat.

Totodată, au arătat că instanţa de apel a motivat, la rândul său, din perspectiva pretinsei încălcări a dreptului la apărare, de ce nu a existat o astfel de îngrădire din perspectivă procedurală, singura ce ar putea face obiectul controlului de legalitate în recurs.

Nu se poate reţine săvârşirea de către prima instanţă, cu ocazia revenirii la proba încuviinţată, a vreunei neregularități care să atragă nulitatea actului de procedură şi a actelor subsecvente, câtă vreme soluţia s-a întemeiat pe aprecierea coroborată a tuturor probelor administrate; părţile au posibilitatea să-şi susţină punctele de vedere, dar instanţele sunt suverane în aprecierea asupra necesităţii şi utilităţii probelor şi în stabilirea valorii lor probatorii, conform art. 264 C.proc.civ.

Or, recurenta nu a invocat niciun argument apt să conducă la concluzia contrară, limitându-se la afirmaţii generice, valorizarea probei cu interogatoriul intimaţilor pârâţi într-o proporţie ridicată, dar nejustificată, nu este de natură a conduce la concluzia că dreptul său la apărare a fost încălcat prin neadministrarea acestei probe faţă de toţi pârâţii, în contextul în care poziţia procesuală a pârâţilor a fost expusă în mod explicit pe cale de întâmpinări, iar faţă de numărul ridicat al pârâţilor şi modalitatea de administrare a probei la termene diferite proba nu mai avea aptitudinea să conducă la dezlegarea pricinii; neadministrarea probei cu interogatoriul tuturor intimaţilor-pârâţi nu a restrâns posibilitatea apelantei reclamante de a-şi dovedi susţinerile, dincolo de împrejurarea că, în realitate, această probă nici măcar nu era utilă soluţionării cauzei; în măsura în care recurenta-reclamantă ar fi avut pregătită o teză probatorie distinctă pentru pârâţii neaudiaţi ar fi trebuit să indice în concret acest lucru la termenul la care s-a revenit asupra probei, sau în cuprinsul motivelor de apel ori cel târziu cu ocazia discutării probei cu interogatoriul în apel, fapt ce nu s-a întâmplat.

În ceea ce priveşte soluţia de respingere a probei cu interogatoriu solicitată în apel, intimații-pârâți au arătat că recurenta nu a invocat vreun motiv de nelegalitate cu privire la concluzia neutilităţii administrării probei, nefiind suficient a se critica global soluţia cu privire la administrarea interogatoriului, instanța de apel reținând prin încheierea contestată este suficientă administrarea probei cu înscrisuri, raportat la ansamblul probatoriului existent.

De altfel, recurenta a afirmat prin motivele de apel că a probat faptele pretinse prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei şi probatoriul administrat în faţa instanţei de fond. În plus, în afară de a critica soluţia instanţei de fond, nu a fost indicată vreo teză probatorie distinctă pentru intimaţii-pârâţi neaudiaţi în faţa instanţei de fond, astfel că instanţa de apel nu avea niciun motiv pentru a dispune audierea acestora, însă și așa aceste chestiuni ţin de aprecierea utilităţii probei şi nu pot face obiectul controlului de legalitate.

Sunt neîntemeiate și lipsite de interes și criticile privitoare la pretinsa lipsă de stăruinţă a instanţei de apel în lămurirea aspectelor privitoare la stadiul soluţionării dosarului de urmărire penală, subsumat aceluiași motiv de nelegalitate recurenta pretinzând încălcarea rolului activ şi soluţia adoptată de către instanţa de apel cu privire la nerevenirea în vederea lămuririi stadiului plângerii pretins înregistrate de recurentă împotriva soluţiei de clasare a plângerii penale pe care o formulase, însă instanţa şi-a îndeplinit rolul activ şi a formulat cererile care se impuneau către parchet, cereri cu privire la care s-a şi răspuns, depunându-se ordonanţa de clasare pe care recurenta nu a înţeles să o depună, deși se afla în posesia acesteia.

Prin urmare, recurenta era cea care a stat în pasivitate deşi avea tot interesul să facă demersurile indicate, de vreme ce formulase cererea de suspendare facultativă până la soluţionarea dosarului penal, ceea ce omite să precizeze şi face lipsită de interes această critică în recurs este faptul că la acelaşi termen aceasta a renunţat în a mai susţine cererea de suspendare pe care o formulase anterior şi pentru care erau necesare respectivele relaţii.

Referitor la criticile ce vizează soluția privind decăderea din proba cu martori din perspectiva pct. 5 și 8 ale art. 488 C.proc.civ., intimații-pârâți au menționat că niciunul dintre aceste motive nu este întemeiat şi nici admisibil din moment ce recurenta s-a limitat la a expune argumente exclusiv la nivel declarativ în legătură cu măsura decăderii fără a menţiona în concret care ar fi fost maniera corectă de aplicare a normelor de procedură incidente, în raport cu care ar opera nulitatea pretinsă a încheierii de dezbateri din apel şi a deciziei recurate.

Or, motivarea instanţei de apel cu privire la aplicarea prevederilor art. 470 alin. (3) şi (4) C.proc.civ. cu referire la art. 194 lit. e) C.proc.civ. şi raportat la art. 254 alin. (1) C.proc.civ. este legală, fiind aplicată în mod corect sancţiunea decăderii faţă de neidentificarea/neindividualizarea martorilor propuşi în cuprinsul motivelor de apel.

Au menționat că recurenta a formulat și critici omissio medio potrivit cărora instanţa de apel nu ar fi sancţionat greşita aplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor legale referitoare la cuprinsul cererii de chemare în judecată şi a celor referitoare la administrarea probei testimoniale, însă nu a formulat niciun motiv de apel privitor la respingerea probei cu martori în faţa instanţei de fond, soluţie adoptată prin încheierea din 07 decembrie 2021.

În aceste condiţii, argumentele privitoare la pretinsa interpretare şi aplicare formalistă a prevederilor referitoare la decădere pornind de la efectul neîndeplinirii propriilor obligaţii ale instanţei de fond din etapa regularizării cererii nu pot fi avute în vedere.

În orice caz, aceste argumente sunt greşite din moment ce regularizarea vizează exclusiv cerinţele prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii, nu pe cele prevăzute sub sancţiunea decăderii, aspect care rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 470 alin. (3) cu cele ale art. 196 C.proc.civ.

Dispoziţiile art. 254 alin. (6) C.proc.civ. se opun tezei construite de recurentă, nefiind admisibil ca aceasta să impute instanţei de apel că ar fi dat dovadă de un formalism excesiv şi de lipsă de preocupare pentru aflarea adevărului, contrar dispoziţiilor art. 22 C.proc.civ., când înseşi recurenta-reclamantă nu a solicitat probele conform legii, invocând și decizia nr. 9 din 30 martie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. sub aspectul interpretării și aplicării greşite a prevederilor art. 39, art. 43 şi art. 102 din Legea nr. 84/1998 raportate la cele ale art. 1357 C.civ., intimații-pârâți au susținut că instanţele de au făcut o corectă interpretare a dispoziţiilor legale raportat la temeiul acţiunii (acțiune în contrafacere).

Au precizat că interpretarea dată de instanţă situaţiei de fapt se încadrează în limitele de apreciere ale acesteia şi în cele ale învestirii sale, excedând controlului de legalitate din recurs, împrejurarea că recurenta-reclamantă este nemulţumită de interpretarea instanţei nu echivalează cu o efectuarea unei analize greşite şi/sau cu existenţa unor considerente străine cauzei.

Au menționat că disputa care stă la baza formulării prezentei cereri nu are nicio legătură cu drepturile de proprietate intelectuală asupra mărcii Asociaţiei în condițiile în care intimaţii-pârâţi, membri ai Asociaţiei şi Organizaţiei, nu au utilizat denumirea şi blazonul Organizaţiei în exterior, faţă de terţi, în desfăşurarea vreunei activităţi comerciale, ci exclusiv în contextul unor disensiuni în interiorul Organizaţiei în ceea ce priveşte conducerea acesteia, cu respectarea reglementărilor Organizaţiei, făcând trimitere la considerentele decizii recurate.

Au mai arătat că regulamentele interne ale Organizaţiei permit şi chiar obligă la folosirea denumirii şi a blazonului acesteia şi, în mod similar, Asociaţia permite membrilor utilizarea denumirii sale așa încât intimaţii-pârâţi au dreptul de a utiliza marca din perspectiva Asociatei, pentru că sunt încă membri cu drepturi depline în Asociaţie, iar din perspectiva Organizaţiei pentru că aceştia se consideră conducerea Pro Tempore a Organizaţiei (conflictul intern), context în care este irelevant că Asociaţia este (formal) titulara dreptului asupra mărcii deoarece, pe de o parte, niciun dintre intimați nu utilizează denumirea şi blazonul în scop comercial, ci exclusiv în legătură cu activitatea şi scopul nepatrimonial al Organizaţiei şi, pe de altă parte, Asociaţia nu poate interzice utilizarea denumirii şi a blazonului membrilor săi şi/sau ai Organizaţiei ale cărei interese a fost creată să le reprezinte şi protejeze.

Au mai susținut că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 84/1998 raportat la temeiul acţiunii, în speţă nefiind îndeplinite condiţiile contrafacerii, fiind de esenţa contrafacerii ca folosirea care se urmăreşte a fi interzisă să fie efectuată în scop comercial, critica cu acest obiect fiind contrazisă atât de prevederile exprese ale legii, cât şi de practica unanimă în materie, aşa cum au reţinut în mod corect şi instanţele de fond.

Cu toate acestea, reclamanta nu a pretins că ar fi utilizat semnul înregistrat ca marcă în desfăşurarea vreunei activităţi comerciale în legătură cu produsele şi serviciile pentru care a fost înregistrată marca, ci s-a raportat exclusiv la acţiunile intimaților din cadrul şi/sau în legătură cu activitatea Organizaţiei.

Or, aşa cum în mod corect au reţinut instanţele de fond şi contrar interpretării avansate de recurenta-reclamantă, dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 84/1998 permit titularului unei mărci să interzică terţilor să desfăşoare orice fel de acte de utilizare numai în legătura cu activitatea lor comercială, această limitare fiind prevăzută de legiuitor.

De altfel, dreptul exclusiv asupra mărcii şi protecţia aferentă nu pot fi opuse în legătură cu orice fel de activitate, pentru că o astfel de aplicare ar contraveni scopului mărcii, acela de a distinge produsele şi serviciile unei întreprinderi de cele ale altei întreprinderi.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 84/1998, scopul mărcii este acela de a distinge produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi, acesta fiind rolul esenţial al mărcii, aspect reţinut în mod temeinic şi legal de instanţele de fond.

Referitor la susținerile recurentei potrivit cărora este irelevant faptul că utilizarea însemnelor s-ar fi făcut sau nu în derularea unor acte şi fapte de comerţ, pretinzând că nu ar exista o distincţie în acest sens în lege, intimații-pârâți au arătat că marca opusă de Asociaţie este înregistrată pentru trei clase de produse şi servicii, potrivit dovezilor depuse de către partea adversă.

Prin urmare, singura variantă în care s-ar putea discuta de încălcarea dreptului la marcă în sensul vizat de art. 39 din Legea nr. 84/1998 în care intimații ar utiliza marca combinată şi/sau un semn asemănător, în legătură cu o activitate comercială privind aceleaşi produse și servicii pentru care Asociaţia deţine protecţie şi/sau pentru alte produse şi servicii asemănătoare sau chiar diferite de cele pentru care marca este înregistrată, dovezi care nu au fost făcute.

Or, ipoteza contrafacerii operează doar atunci când există o utilizare susceptibilă a aduce atingere funcţiei esenţiale a mărcii, de garantare a provenienței produselor şi serviciilor, condiţii neîndeplinite în cauză unde recurenta-reclamantă încearcă utilizarea mărcii contrar rolului său esenţial, pentru a soluţiona o dispută din interiorul unei organizaţii ezoterice. Prin urmare, faţă de neincidenţa dispoziţiilor art. 39 din Legea mărcilor, instanţele de fond au reţinut în mod corect şi legal că faptele imputate intimaților nu au nicio legătură cu utilizarea mărcii şi astfel nu pot intra sub sfera de protecţie a acesteia, vizând în realitate un conflict în interiorul organizaţiei masonice.

Au susținut că recurenta-reclamanta nu a dovedit îndeplinirea niciuneia dintre condiţiile necesare atragerii răspunderii civile delictuale cu privire la capătul de cerere privind obligarea la plata despăgubirilor şi nu a administrat niciun fel de dovezi şi/sau nu a susţinut măcar celelalte capete de cerere, limitându-se în a relua afirmațiile din fața instanței de fond cu privire la fiecare dintre pretinsele categorii de încălcări.

În acest context, a făcut trimitere la argumentele dezvoltate pe larg în cuprinsul întâmpinărilor depuse în faţa instanţei de fond prin care au explicat de ce nu este îndeplinită niciuna dintre cerinţele atragerii răspunderii civile delictuale, și anume inexistenţa faptei ilicite, de vreme ce acţiunile intimaților nu afectează sfera de protecţie a mărcii, pretinsa contrafacere fiind unica premisă a solicitării de despăgubire; inexistenţa prejudiciului - în condiţiile în care prejudiciul vizat de lege trebuie să fie efectul faptei de contrafacere, faptă ce nu există; prejudiciile evocate de reclamantă nu au legătură cu fapta de contrafacere ci sunt rezultatul propriului comportament neconform reglementărilor masonice; în orice caz, nu s-a administrat nicio probă cu privire la cuantumul solicitat; inexistenţa vinovăţiei şi a legăturii de cauzalitate - intimații au acţionat şi acţionează cu bună-credinţă pentru protejarea valorilor Organizaţiei simbolice din care fac parte, acesta fiind contextul acţiunilor care au condus la formularea prezentei acţiuni.

IV. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prin motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., reclamanta Asociaţia A. a criticat măsurile procesuale adoptate de către instanţa de apel la termenul de judecată din data de 14.02.2024, respectiv: respingerea probei solicitate şi neadministrate în faţa primei instanţe, aceea cu interogatoriul unora dintre pârâţi; neacordarea unui nou termen de judecată pentru obţinerea relaţiilor privind stadiul soluţionării dosarului de urmărire penală; respingerea probei testimoniale.

Niciuna dintre criticile astfel formulate nu poate fi primită, pentru considerentele ce succed.

Cât priveşte proba cu interogatoriu, trebuie constatat că finalitatea susţinerilor recurentei–reclamante pe acest aspect rezidă în reaprecierea relevanţei pentru soluţionarea cauzei a unui mijloc de probă, solicitat spre administrare de către una dintre părţi.

În virtutea art. 258 alin. 1 C.proc.civ., aptitudinea unei anumite dovezi propuse în cursul judecăţii fondului de a fi pertinentă, concludentă şi utilă, aşadar, de a avea o anumită greutate în dezlegarea pricinii, relevă o chestiune de apreciere din partea instanţei de judecată, ce este chemată să clarifice acele împrejurări de fapt presupuse de corecta aplicare a prevederilor legale incidente.

Astfel spus, încuviinţarea probelor ce duc la dezlegarea pricinii, în termenii art. 258 alin. 1, interesează temeinicia măsurii dispuse de instanţa care soluţionează fondul raportului juridic dintre părţi, iar nu conformitatea actului de procedură al respingerii cererii de încuviinţare cu prevederile legale.

Or, casarea deciziei de apel în calea extraordinară de atac a recursului poate fi cerută numai pentru anumite motive de nelegalitate, prevăzute în mod expres şi limitativ de art. 488 alin. 1 C.proc.civ., ceea ce înseamnă că nu poate fi cenzurată de către această instanţă de control judiciar măsura respingerii de către instanţa de apel, ca nefiind aptă a duce la dezlegarea pricinii, a probei cu interogatoriu, solicitate de către reclamantă.

Invocarea prin motivele de recurs a dispoziţiilor art. 22 C.proc.civ. nu este de natură a infirma constatarea anterioară, cât timp rolul activ al instanței constă în obligația de stabilire a faptelor relevante, dar fără a include obligația încuviințării oricărei probe solicitate spre administrare de către părți.

Totodată, nu se poate vorbi nici despre o încălcare a dreptului la apărare al părții ce a propus o anumită probă, din perspectiva art. 13 C.proc.civ., invocat, de asemenea, prin motivele de casare, de vreme ce relevanța unei probe pentru dezlegarea pricinii este lăsată la libera apreciere a judecătorului fondului, potrivit art. 258 alin 1 C.proc.civ.

Nu poate fi primită nici critica vizând respingerea, la același termen din 14.02.2024, a solicitării reclamantei de acordare a unui nou termen de judecată și de revenire cu adresă la Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 2 București pentru comunicarea stadiului dosarului de urmărire penală.

După cum rezultă din cuprinsul încheierii de ședință întocmite la acea dată, solicitarea apelantei-reclamante a fost respinsă şi pentru motivul că relațiile solicitate au fost comunicate, fiind ataşată ordonanţa de clasare emisă de către procuror.

Faţă de aceste considerente expuse în încheierea de şedinţă, analiza criticii din cererea de recurs ar presupune reaprecierea înscrisurilor depuse la dosar, pentru a se constata dacă era sau nu era necesară obţinerea de informaţii noi privind stadiul urmăririi penale. Or, atare cenzură excedează verificării legalității hotărârii instanţei de apel, interesând temeinicia sa, pentru considerente similare celor expuse anterior.

Cât privește proba testimonială propusă de către reclamantă în susţinerea motivelor de apel, la acelaşi termen de judecată din 14.02.2024, instanţa de apel a aplicat sancțiunea decăderii din dreptul la această probă, în condiţiile art. 470 alin. 3 şi 4, cu referire la art. 194 lit. e şi art. 148 alin. 1 teza a II-a C.proc.civ., considerând că o cerere prin care se propune proba cu martori fără a se indica numele, prenumele şi domiciliul martorilor nu respectă dispoziţiile procedurale.

Prin motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., recurenta–reclamantă a reproşat instanţei de apel aplicarea greşită a prevederilor legale, deoarece sancțiunea decăderii nu poate fi extinsă la neindicarea numelui martorilor, acesta putând fi indicat şi ulterior.

Totodată, s-a arătat că, pentru acelaşi motiv, se impune şi casarea deciziei, de vreme ce nu a fost desfiinţată încheierea primei instanţe din data de 7.12.2021, prin care reclamanta a fost decăzută din dreptul de a propune proba testimonială, pe temeiul art. 254 alin. 1 C.proc.civ., cu toate că proba a fost propusă prin cererea de chemare în judecată.

În acelaşi timp, recurenta–reclamantă a criticat şi pe temeiul art. 488 alin. 1 pct.8 C.proc.civ., respingerea cererii de administrare a probei testimoniale de la termenul de judecată din 14.02.2024, precum şi decizia recurată, susţinând că instanţa de apel a interpretat în mod excesiv dispoziţiile art. 470 alin. 3 şi 4 C.proc.civ., cu referire la art. 194 lit. e din cod, fără a sancționa greşita aplicare de către prima instanţă a prevederilor art. 254 alin. 1 C.proc.civ. şi nici neîndeplinirea obligaţiei de a pune în vedere reclamantei complinirea lipsurilor din cererea de chemare în judecată, conform art. 200 alin. 3 C.proc.civ.

Prioritar, Înalta Curte observă că prin decizia recurată nu a fost soluţionat vreun apel al reclamantei Asociaţia A. împotriva încheierii de şedinţă din data de 7.12.2021 a Tribunalului Bucureşti, prin care reclamanta pretinde că a fost decăzută din dreptul de a propune proba testimonială, pe temeiul art. 254 alin. 1 C.proc.civ.

Instanţa de apel s-a socotit învestită cu soluţionarea căii ordinare de atac vizând, pe lângă sentinţa tribunalului, încheierile de şedinţă din datele de 26.10.2021 şi 12.04.2022, iar recurenta–reclamantă nu a criticat prin prezenta cale de atac omisiunea de soluţionare a eventualului apel pe care reclamanta l-ar fi declarat împotriva încheierii de şedinţă din data de 7.12.2021.

În absenţa unui asemenea apel, sunt lipsite de interes criticile aduse deciziei recurate pe temeiul art. 488 alin. 1 pct. 5 şi 8 C.proc.civ., în ceea ce priveşte măsura dispusă de către prima instanţă la termenul de judecată din 7.12.2021, din moment ce, chiar în ipoteza în care ar fi fondate, nu ar fi posibilă casarea deciziei şi rejudecarea cauzei sub acest aspect. Pe de altă parte, instanţa de recurs nu s-ar putea pronunţa în mod direct asupra modului de aplicare a legii de către prima instanţă, fiind inadmisibile motivele de casare formulate omisso medio, astfel cum prevede art. 488 alin. 2 C.proc.civ.

Cât privește modul de aplicare de către instanţa de apel a prevederilor art. 470 alin. 3 şi 4 C.proc.civ., în ceea ce priveşte măsura decăderii apelantei-reclamante din dreptul de a propune proba testimonială, de la termenul de judecată din 14.02.2024, se constată că recurenta–reclamantă nu a formulat o veritabilă critică de nelegalitate, susceptibilă de analiză din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.

Astfel, raţionamentul instanţei de apel s-a întemeiat pe interpretarea coroborată a prevederilor art. 470 alin. 3 şi 4 C.proc.civ.

- care instituie sancțiunea decăderii pentru neîndeplinirea cerinţei de la art. 470 alin. 1 lit. d, referitoare la indicarea probelor în cuprinsul cererii de apel – cu art. 194 lit. e, la care art. 470 alin.4 trimite în mod expres, şi care prevede: „Când se va cere dovada cu martori, se vor arăta numele, prenumele şi adresa martorilor (...)”. Pe temeiul acestor norme, instanţa de apel a ajuns la concluzia că cererea de apel trebuie să cuprindă, sub sancțiunea decăderii, nu numai indicarea generică a probei testimoniale, dar şi menţiunile prevăzute de art. 194 lit. e.

Recurenta–reclamantă s-a limitat, însă, la afirmarea tezei potrivit căreia sancțiunea decăderii nu poate fi extinsă la neindicarea numelui martorilor, acesta putând fi indicat şi ulterior, fără a prezenta vreun argument pentru o asemenea interpretare a art. 470 alin. 3 C.proc.civ. şi fără vreo referire la celelalte dispoziţii legale incidente. Mai mult decât atât, recurenta nu a arătat până la ce moment ar putea fi indicate numele şi domiciliile martorilor şi, de altfel, aceste elemente nu au fost precizate nici la termenul de judecată din 14.02.2024, când instanţa de apel s-a pronunţat asupra cererii de administrare a probei testimoniale.

Or, simpla expunere a unei nemulțumiri a părţii faţă de un anumit act de procedură îndeplinit de către instanţă nu constituie o critică aptă să declanşeze controlul de legalitate în privinţa modului de aplicare a legii, motiv pentru care susţinerile recurentei nu vor fi primite.

În schimb, Înalta Curte constată caracterul fondat al criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., vizând interpretarea şi aplicarea Legii nr. 84/1998, în primul rând, a dispoziţiilor art. 39 din lege, ce permit, în cadrul unei acţiuni în contrafacerea mărcii, stabilirea conţinutului şi a întinderii protecţiei conferite prin înregistrarea unei mărci.

Astfel, art. 39 prevede următoarele:

„(1) Înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii.

(2) Fără a aduce atingere drepturilor titularilor dobândite înainte de data depunerii cererii sau de data de prioritate a mărcii înregistrate, titularul acesteia poate cere instanţei judecătoreşti competente, printr-o acţiune în contrafacere, să interzică terţilor să utilizeze, în activitatea lor comercială, fără consimţământul său:

a) un semn identic mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru care marca a fost înregistrată;

b) un semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă şi din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepţia publicului, incluzând riscul de asociere între semn şi marcă; (...)”.

Raportându-se la acest text de lege, instanţa de apel a arătat că este necesară îndeplinirea unor cerințe comune în mod cumulativ: semnul persoanei ce reclamă protecția trebuie să fie o marcă protejată; persoana acuzată trebuie să folosească semnul în activitatea comercială. Neîndeplinirea uneia dintre condiţiile prevăzute de lege în mod cumulativ atrage constatarea neîntrunirii cerințelor legale, iar protecția aferentă dreptului asupra mărcii nu poate fi activată.

S-a mai arătat, în decizia recurată, că, potrivit jurisprudenţei clare şi constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, activitatea terţului este „comercială” dacă urmăreşte un avantaj economic şi nu este realizată într-un context privat, ceea ce înseamnă că, în ceea ce priveşte acțiunile de sancționare a încălcării drepturilor asupra mărcii, condiția generală este ca exploatarea mărcii să fie realizată cu intenția de a obţine avantaje economice. Or, nu este cazul în speţă, deoarece nu există absolut niciun element probator din care să rezulte că pârâţii au folosit semnul înregistrat ca marcă în vreo activitate comercială şi în legătură cu produsele şi serviciile pentru care marca a fost înregistrată, ci, astfel cum a arătat şi prima instanţă, doar cu scopul de a-şi promova idealurile şi apartenenţa la curentul masonic (scop civil, nu comercial).

Prin motivele de recurs, reclamanta Asociaţia A. a criticat interpretarea dată art. 39 din Legea nr. 84/1998, susţinând, în esenţă, că folosirea mărcii de către un terţ reprezintă contrafacere, deci încălcare a dreptului la marcă, indiferent dacă este făcută cu titlu comercial sau civil, în caz contrar, ignorându-se că protecţia mărcii înregistrate este asigurată, indiferent dacă deţinătorul mărcii desfăşoară sau nu o activitate comercială sau dacă marca este folosită în acte de comerţ.

În acest cadru, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a stabilit în fapt, în mod necontestat, calitatea de titular al reclamantei Asociaţia A. asupra mărcii individuale combinate nr. 117645, cu denumirea (...) şi element figurativ, înregistrată pentru produse din clasa 16 și servicii din clasele 35 și 41.

Înregistrarea mărcii se bucură de prezumţia de validitate, ceea ce înseamnă că, odată ce a fost înregistrată, marca este prezumată a îndeplini în mod cumulativ condiţiile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 84/1998, anume: semnul să distingă produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi (lit. a), condiție ce relevă funcția esențială a oricărei mărci, aceea de a identifica originea produselor sau serviciilor; semnul să fie reprezentat în Registrul mărcilor într-un mod care să permită autorităţilor competente şi publicului să stabilească cu claritate şi precizie obiectul protecţiei conferite titularului (lit. b).

Nicio altă condiție în afară de cele anterior menționate nu este impusă pentru dobândirea dreptului la marcă prin înregistrare, nici folosirea semnului, înainte sau după înregistrare, în comerț sau cu un alt titlu.

În schimb, după înregistrare, marca trebuie să fie folosită pentru conservarea protecției, deoarece, în caz contrar, poate interveni decăderea din dreptul la marcă, pentru neutilizare efectivă (art. 55 din Legea nr. 84/1998).

Este relevant, de asemenea, faptul că titular al dreptului la marcă poate fi, potrivit definiției din art. 3 lit. i din Legea nr. 84/1998, orice persoană, fizică sau juridică, fiind asimilate persoanelor juridice şi celelalte entităţi care au capacitatea, în nume propriu, de a fi titulari de drepturi şi obligaţii de orice natură, de a încheia contracte sau de a efectua alte acte juridice şi de a sta în judecată.

În acest caz, se pune problema dacă o asociație înființată în temeiul O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, atunci când este titular al unei mărci înregistrate, precum reclamanta din cauză, poate folosi marca în activitatea proprie - cu toate că este o persoană juridică fără scop patrimonial și desfășoară „activităţi de interes general sau în interesul unor colectivităţi ori, după caz, în interesul lor personal nepatrimonial”, astfel cum se prevede în art. 1 alin. 1 și 2 din OG nr. 26/2000 – sau este obligată să transmită dreptul la marcă unei „întreprinderi”, pentru a asigura menținerea protecției mărcii și a împiedica decăderea din dreptul la marcă.

Această chestiune a fost tranșată în jurisprudența CJUE, mai precis în cauza C–442/07 Verein Radetzky – Orden, care privește utilizarea unui semn cu funcţia de marcă de către o asociaţie fără scop lucrativ.

Prin dezlegarea dată, Curtea de Justiție a arătat că „o marcă face obiectul unei utilizări serioase în cazul în care o asociație fără scop lucrativ o utilizează în relațiile sale cu publicul pentru a anunța manifestări, în documentele sale de afaceri, precum și pe materiale publicitare, iar membrii asociației o arborează pe insigne purtate cu ocazia colectării și a distribuirii de donații.”

Din considerentele acelei hotărâri, reiese că CJUE a admis că şi o asemenea persoană juridică poate utiliza un semn în conformitate cu funcţia esenţială a mărcii. S-a apreciat că nu este determinantă împrejurarea că oferta de produse sau de servicii este făcută fără scop lucrativ, deoarece „împrejurarea că o asociație caritabilă nu urmărește un scop lucrativ nu exclude faptul că aceasta poate avea ca obiectiv crearea și, ulterior, păstrarea unui debușeu pentru produsele sau pentru serviciile sale” (pct. 17), ce constituie tocmai „rațiunea comercială de a exista” a mărcii, în raport cu produsele sau cu serviciile provenind de la alte întreprinderi (pct. 14).

În această hotărâre, CJUE s-a raportat la activităţile asociaţiei, inclusiv la acțiunile caritabile, precum colectarea de donații în natură și în bani și distribuirea lor persoanelor în nevoie (pct. 7).

Prin raportare la această hotărâre, trebuie constatat că, din moment ce poate folosi o marcă în activitatea proprie, o asociație fără scop patrimonial se subsumează noțiunii de „întreprindere” din Legea nr. 84/1998, folosind marca în conformitate cu funcția sa esențială, aceea de a distinge produsele sau serviciile unei „întreprinderi” de cele ale altor „întreprinderi”. „Întreprinderea” este definită în art. 3 lit. ș din Legea nr. 84/1998 ca fiind „orice entitate implicată într-o activitate economică, indiferent de natura sa juridică ori modul ei de finanţare.”

Pentru identitate de rațiune, reprezintă „întreprindere” în sensul Legii nr. 84/1998 și terțul care folosește, fără consimțământul titularului mărcii, un semn identic sau similar mărcii, pentru produse sau servicii identice sau similare (cu respectarea și a celorlalte condiții din art. 39 alin. 2, în funcție de ipoteza de la lit.a sau lit. b).

Prin urmare, sintagma „activitate comercială” din cuprinsul art. 39 trebuie înțeleasă ca vizând activitatea unei „întreprinderi” în sensul Legii nr. 84/1998.

Or, din acest punct de vedere, pot fi circumscrise sintagmei în discuție actele efectuate în comun de către persoane fizice organizate într-o asociație de facto, asemănătoare asociației reclamante, dar fără a fi îndeplinit formalitățile de înregistrare ca persoană juridică, astfel cum pretinde reclamanta din cauză că poate fi calificată activitatea desfășurată împreună de către pârâții persoane fizice.

Dacă titularul mărcii reprezintă o „întreprindere” și poate folosi marca într-o activitate economică, se impune a se raționa la fel și în cazul unui grup de persoane fizice care desfășoară o activitate asemănătoare și care folosește cu funcția de marcă semnul identic sau, după caz, similar mărcii.

Într-o atare situație, folosirea semnului de către terț poate intra în conflict cu dreptul la marcă și poate constitui o încălcare a acestui drept, dacă sunt îndeplinite toate condițiile de aplicare a prevederilor art. 39 din Legea nr. 84/1998, titularul mărcii fiind îndreptățit să acționeze pe acest temei pentru apărarea drepturilor sale asupra mărcii (a se vedea, în acest sens, și deciziile nr. 1509/6.10.2017 și nr. 1630/4.05.2018 ale Înaltei Curţi – Secția I Civilă).

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 84/1998, motiv pentru care nici nu a procedat la stabilirea situației de fapt corespunzătoare.

În consecință, Înalta Curte a admis recursul și, în baza art. 497 C.proc.civ., a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.