Negative jurisdiction conflict over mandate contract qualification as service for EU jurisdiction under Regulation 1215/2012

Conflict negativ. Pretenţii derivând dintr-un contract de mandat fără reprezentare având ca obiect dobândirea de măsuri reparatorii asupra unui imobil preluat abuziv. Pârât cu domiciliul situat pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene. Calificarea contractului de mandat ca fiind unul de prestări servicii. Incidenţa dispoziţiilor art. 7 pct. 1 lit. b din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012. Competenţă teritorială

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Competenţa instanţelor judecătoreşti. Competenţa teritorială

Index alfabetic: conflict negativ

contract de mandat fără reprezentare

contract de prestări servicii

element de extraneitate

locul prestării serviciilor

Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, art. 7 pct. 1

Contractul de prestări servicii are caracter sinalagmatic și presupune realizarea unor prestații pozitive contra unei remunerații, remunerație care, la rândul ei, poate îmbrăca și forma unor valori economice de natură diversă, iar nu numai forma plății unei sume de bani.

Pornind de la aceste trăsături, pretinsul contract de mandat fără reprezentare încheiat de către autorul reclamantului cu partea pârâtă, aceasta din urmă având domiciliul pe teritoriul unui stat membru UE, ce are ca obiect prestarea unor activităţi menite a conduce la acordarea măsurilor reparatorii pentru un imobil preluat abuziv în timpul regimul comunist, activităţi remunerate în forma specifică cuprinsă în convenţia părţilor, poate fi calificat drept unul de serviciu, în sensul art. 7 pct. 1 lit. b lin. a doua din Regulament.

În situaţia în care în convenția părților nu este prevăzut un loc specific stabilit pentru prestarea activităților convenite, competenţa teritorială de soluţionare a acţiunii având ca obiect pretenţii de natură contractuală izvorâte dintr-un astfel de contract se va determina în raport cu cele statuate în jurisprudenţa Curții de Justiție a Uniunii Europene, în sensul că locul prestării serviciilor este locul în care activităţile convenite au fost efectiv prestate, urmând a se ţine seama pentru determinarea locului prestaţiei principale, de timpul petrecut în aceste locuri şi de importanţa activităţii exercitate.

Prin urmare, în vederea stabilirii competenței teritoriale, în temeiul art. 7 pct. 1 lit. b lin. a doua din Regulament, într-o astfel de cauză se are în vedere locul prestării preponderente a serviciilor convenite, în raport de etapele prevăzute de Legea nr. 165/2013 şi cum procedurile administrative prevăzute de această lege sunt de competenţa Comisiei Naţionale de Compensare a Imobilelor, iar emiterea şi valorificarea titlurilor de plată, în temeiul deciziilor de acordare a măsurilor compensatorii prin puncte, sunt de competenţa Autorităţii Naţionale de Restituire a Proprietăţilor, competenţa teritorială de soluţionare a acţiunii revine tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul celor două instituţii.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1711 din 14 octombrie 2025

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, la data de 24.07.2023, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună următoarele:

1. să se constate dreptul său ca, în calitate de legatar şi succesor în drepturi al defunctului C., bunicul său, căruia îi corespunde obligaţia corelativă a pârâtei, respectiv ca pârâta să îi transmită cotele de 1/4 părţi din bunurile imobile obţinute în numele pârâtei, dar în interesul antecesorului său în drepturi C., conform unui raport juridic prete nom (mandat fără reprezentare) în legătura cu imobilul din Timişoara, respectiv, cotele de 1/4 părţi din bunurile imobile care au fost obţinute şi sunt menţionate în sentinţa nr. 518/P pronunţată în dosarul nr. x/30/2009 al Tribunalului Timiş la data de 26.02.2010 şi în decizia civilă nr. 481 din 24.07.2020 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, Secţia I civilă în dosarul nr. x/30/2010*;

2. să se pronunţe o hotărâre judecătorească care, având în vedere refuzul pârâtei de a-i transmite cotele de 1/4 părţi din imobilele menţionate, să ţină loc de act autentic de transmitere din patrimoniul pârâtei în patrimoniul său, a cotelor de 1/4 părţi din bunurile imobile care sunt menţionate în sentinţa nr. 518/P pronunţată în dosarul nr. x/30/2009 al Tribunalului Timiş la data de 26.02.2010 şi în decizia civilă nr. 481 din 24.07.2020 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/30/2010*, cotele părţi de 1/4 din aceste bunuri imobile fiind obţinute în numele pârâtei, dar în interesul antecesorului său în drepturi C., conform unui raport juridic prete nom în legătură cu imobilul din Timişoara;

3. se să dispună rectificarea cărţilor funciare în care sunt înscrise cotele de 1/4 din bunurile imobile menţionate, în sensul radierii din cărţile funciare a dreptului de proprietate al pârâtei şi intabularea în cărţile funciare a dreptului său de proprietate cu privire cotele de 1/4 părţi (în legătura cu care se radiază dreptul pârâtei).

În subsidiar, reclamantul a solicitat:

1. Să se constate simulaţia şi caracterul simulat al sentinţei nr. 518/P pronunţate în dosarul nr. x/30/2009 al Tribunalului Timiş la data de 26.02.2010 şi al deciziei civile nr. 481 din 24.07.2020 pronunţate de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/30/2010*, având în vedere că aceste hotărâri au fost pronunţate cu privire la cotele de 1/4 părţi din bunurile imobile obţinute în numele pârâtei, ca urmare a unui acord simulatoriu intervenit prin convenţiile încheiate în Germania în anul 2003 din care a decurs raportul de prete nom, pe baza căruia demersurile administrative şi judiciare în legătură cu imobilul din Timişoara, au fost efectuate şi cotele părţi de 1/4 din bunurile imobile au fost obţinute în numele pârâtei, dar în interesul antecesorului său în drepturi, C., care este adevăratul beneficiar al cotelor părţi şi al cărui moştenitor şi succesor în drepturi este reclamantul;

2. să se constate dreptul său ca, în calitate de legatar şi succesor în drepturi al defunctului C., bunicul său, căruia îi corespunde obligaţia corelativă a pârâtei, respectiv să îi transmită cotele de 1/4 părţi din bunurile imobile obţinute în numele pârâtei dar în interesul antecesorului său în drepturi C., conform unui raport juridic prete nom (mandat fără reprezentare) în legătura cu imobilul anterior menţionat;

3. să se pronunţe o hotărâre judecătorească care, având în vedere refuzul pârâtei de a-i transmite cotele de 1/4 părţi din imobilele menţionate, să ţină loc de act autentic de transmitere din patrimoniul pârâtei în patrimoniul său a cotelor de 1/4 părţi din bunurile imobile care sunt menţionate în sentinţa nr. 518/P pronunţată în dosarul nr. x/30/2009 al Tribunalului Timiş la data de 26.02.2010 şi în decizia civilă nr. 481 din 24.07.2020 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/30/2010*, cotele părţi de 1/4 din aceste bunuri imobile fiind obţinute în numele pârâtei, dar în interesul antecesorului său în drepturi C., conform unui raport juridic prete nom în legătură cu imobilul din Timişoara;

4. se să dispună rectificarea cărţilor funciare în care sunt înscrise cotele de 1/4 din bunurile imobile menţionate, în sensul radierii din cărţile funciare a dreptului de proprietate al pârâtei şi intabularea în cărţile funciare a dreptului său de proprietate cu privire cotele de 1/4 părţi (în legătura cu care se radiază dreptul pârâtei).

A solicitat obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Hotărârile care au generat conflictul de competenţă

I.2.1. Prin sentinţa civilă nr. 833 din data de 11.06.2024, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, invocată de către pârâtă, prin întâmpinare, a admis excepţia necompetenței teritoriale, invocată de către pârâtă, prin întâmpinare, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.

Astfel, referitor la excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a reţinut faptul că excepţia a fost invocată de către pârâtă, prin întâmpinare, motivat de faptul că locuieşte în Germania, fiind indicat un element de extraneitate.

De asemenea, a constatat că acţiunea de faţă vizează bunuri imobile situate pe teritoriul României, împrejurare de natură a atrage incidenţa art. 1080 pct. 1 C.proc.civ., prezentând relevanţă şi prevederile art. 1081 alin. (1) C.proc.civ., conform cărora instanţele judecătoreşti române sunt competente să judece şi litigiile în care locul unde a luat naştere sau trebuia executată, fie şi numai în parte, o obligaţie contractuală se află în România.

Totodată, a reţinut că, în raport cu convenţiile încheiate între părţi, în special clauza inserată la art. 6 din contractul încheiat la data de 2.05.2023, locul executării obligaţiilor contractuale, ce incumbau autorilor pârâtei, în calitate de vânzători, urma să fie în România, astfel încât şi din această perspectivă, instanţele române sunt competente să soluţioneze pricina.

În plus, a avut în vedere şi faptul că domiciliul reclamantului, cetăţean român, se află pe teritoriul ţării, aspect ce conduce la aplicarea art. 1070 C.proc.civ., în raport de instanţa română de la locul cu care cauza prezintă o legătură suficientă.

Cu privire la excepţia necompetenţei teritoriale, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, făcând aplicarea prevederilor art. 1072 alin. (1) C.proc.civ., a apreciat că, faţă de împrejurarea că în speţă acţiunea vizează imobile situate în Timişoara, solicitându-se atât transmiterea cotei de ¼ din dreptul de proprietate, cât şi rectificarea cărţii funciare, iar locul executării obligaţiilor derivate din convenţiile încheiate între părţi se află tot în Timişoara, competenţa teritorială revine Tribunalului Timiş, în raport cu dispoziţiile art. 117 C.proc.civ., ce consacră o competenţă teritorială exclusivă, precum şi cu cele ale art. 113 alin. (1) pct. 3 C.proc.civ.

A subliniat faptul că prevederile art. 1072 alin. (2) C.proc.civ. ar deveni aplicabile doar în măsura în care nu ar putea fi identificată o instanţă competentă să judece cauza potrivit regulilor de drept comun, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză.

I.2.2. Prin sentinţa civilă nr. 461 din data de 10.04.2025, Tribunalul Timiş, Secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Timiş, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a trimis dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, în esenţă, Tribunalul Timiş, Secţia I civilă a reţinut că instanţa a fost învestită cu o acţiune personală imobiliară şi, prin urmare, competenţa de soluţionare nu se stabileşte potrivit art. 117 C.proc.civ., aplicabil exclusiv acţiunilor reale imobiliare, ci potrivit dispoziţiilor de drept comun ale art. 107 C.proc.civ., potrivit cărora cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului.

De asemenea, a constatat că părţile nu au inserat în contractul pe care se întemeiază demersul judiciar, o clauză atributivă de competenţă, astfel că nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. 3 C.proc.civ., ci a dispoziţiilor art. 107 C.proc.civ., coroborate cu cele ale art. 1072 alin. (2) C.proc.civ., competenţa teritorială revenind Tribunalului Bucureşti, în condiţiile în care nu poate fi identificată o instanţă competentă să judece cauza potrivit regulilor de drept comun.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Dispoziţiile art. 133 pct. 2 C.proc.civ., prevăd că există conflict negativ de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.

În speţă, Înalta Curte constată că Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă şi Tribunalul Timiş, Secţia I civilă şi-au declinat reciproc competenţa de soluţionare a cauzei, prezentul conflict negativ de competenţă fiind ivit ca urmare a aprecierilor diferite ale celor două tribunale cu privire la dispoziţiile legale în temeiul cărora se stabileşte instanţa competentă a soluţiona litigiul.

Astfel, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a dat eficienţă prevederilor art. 1072 alin. (1) C.proc.civ., coroborate cu cele ale art. 117 C.proc.civ., şi cu cele ale art. 113 alin. (1) pct. 3 C.proc.civ.,, în timp ce Tribunalul Timiş, Secţia I civilă a făcut aplicarea art. 1072 alin. (2) C.proc.civ.

Se observă că niciuna dintre instanţele implicate în conflictul negativ de competenţă nu au făcut aplicarea normelor juridice realmente incidente în cauză, cu ignorarea dispoziţiilor art. 22 alin. (1) şi art. 252 alin. (1) C.proc.civ., respectiv ale art. 148 alin. (2) din Constituţie, obligaţia cunoaşterii şi aplicării din oficiu a dreptului în vigoare în România fiind de natură a include şi regulamentele Uniunii Europene, acte normative obligatorii în toate părţile lor şi direct aplicabile pe teritoriul României, întocmai ca şi legile.

Mai mult, însuşi Codul de procedură civilă atenţionează, în cuprinsul art. 4, că „în materiile reglementate de prezentul cod, normele obligatorii ale dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau de statutul părților.” Totodată, potrivit art. 1065 C.proc.civ. („Dispozițiile prezentei cărți se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaționale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel.”), prevederile Cărţii a VII-a privind procesul civil internaţional sunt unele de aplicare subsidiară, fiind înlăturate atunci când se aplică prevederile prioritare ale dreptului Uniunii Europene, aşa cum este cazul şi în speţă.

Astfel cum a relevat şi Tribunalul Bucureşti, în cauză se invocă în esenţă existenţa unui contract de mandat încheiat între numitul C., bunicul reclamantului, şi autoarea pârâtei, iar ca urmare a demersurilor efectuate de către bunicul acestuia, care au condus la restituirea imobilului situat în Timişoara, se afirmă că pârâtei îi revine obligaţia de a transmite cota de 1/4 din imobilul indicat, urmând să se dispună şi rectificarea corespunzătoare a cărţii funciare.

Pe calea acţiunii formulate, reclamantul a solicitat constatarea drepturilor sale, respectiv ale obligaţiilor corespunzătoare ce incumbă pârâtei şi pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de transmitere din patrimoniul pârâtei în patrimoniul său a cotelor de 1/4 din bunurile imobile indicate, precum şi rectificarea cărţilor funciare în care sunt înscrise cotele de 1/4 din imobile.

Această acţiune are în mod neîndoielnic o natură civilă, iar pârâta domiciliază în Germania, stat membru al Uniunii Europene.

Pe cale de consecinţă, în cauză se aplică dispoziţiile Regulamentului nr. 1215/2012, al cărui art. 1 alin. (1) prevede că „Prezentul regulament se aplică în materie civilă și comercială, indiferent de natura instanței. Acesta nu se aplică, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă și nici răspunderii statului pentru actele sau omisiunile sale în exercitarea autorității publice (acta jure imperii).”

În cauză nu este incidentă niciuna dintre excepţiile ratione materiae instituite de art. 1 alin. (2) din Regulament.

Totodată, potrivit art. 4 alin. (1), „sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor respectivului stat membru”.

După cum rezultă din prevederile art. 5, „(1) Persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru pot fi acționate în justiție în fața instanțelor unui alt stat membru numai în temeiul normelor enunțate în secțiunile 2-7 din prezentul capitol.

(2) În special, normele de competență națională pe care statele membre le comunică Comisiei în temeiul articolului 76 alineatul (1) litera (a) nu pot fi invocate împotriva persoanelor menționate la alineatul (1).”

Or, România a indicat drept prevederi inaplicabile atunci când se aplică Regulamentul tocmai dispoziţiile art. 1066 şi urm. C.proc.civ.; desigur, această informare are o natură pur indicativă, instanţele aflate în conflict fiind oricum obligate să aplice din oficiu prevederile Regulamentului nr. 1215/2012, ori de câte ori se află în sfera de aplicare a acestuia, fără a depinde în această privinţă de ceea ce invocă părţile, întrucât judecătorul este obligat să soluţioneze litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, pe care este dator să le cunoască şi să le dea eficienţă din oficiu [art. 22 alin. (1) şi art. 252 C.proc.civ.].

De vreme ce pârâta domiciliază în Germania, instanţelor germane le revine competenţa internaţională de drept comun în ceea ce priveşte judecarea prezentei cauze, cel puţin dacă în cauză nu sunt aplicabile normele de competenţă exclusivă.

Trebuie observat că, în cauză, o eventuală necompetenţă internaţională nu s-a acoperit, întrucât pârâta a invocat prin întâmpinarea, care reprezintă prima sa apărare, şi excepţia de necompetenţă internaţională, alături de cea a necompetenţei teritoriale şi de apărări de fond, condiţiile enunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Elefanten Schuh (C – 150/80, hotărârea din 26.06.1981) pentru contestarea competenţei internaţionale de către pârâtul care formulează apărări în proces fiind prin urmare îndeplinite.

Aşadar, chiar dacă instanţele aflate în conflict au pornit de la premisa potrivit căreia instanţele române ar fi competente, din prevederile Regulamentului, ca şi ale art. 1071 alin. (1) şi (2) C.proc.civ. (conforme cu sistemul Regulamentului) rezultă obligaţia deplină a instanţei învestite cu conflictul de competenţă să verifice în ce măsură condiţia primordială a competenţei internaţionale este îndeplinită.

Astfel, astfel cum rezultă din hotărârea Curţii de Justiţie pronunţată la 15 noiembrie 1983 în cauza Ferdinand Duijnstee/Lodewijk Goderbauer (C – 288/82), instanţa de recurs în casaţie este obligată să îşi verifice din oficiu competenţa internaţională şi să se declare necompetentă, dacă aceasta rezultă din Regulament, şi aceasta chiar dacă prevederile naţionale împiedică invocarea unor motive de recurs în casaţie de ordine publică (altele decât cele invocate de părţi). Or, aplicarea acestui raţionament în cadrul procedural de faţă implică verificarea deplină a regulilor de competenţă internaţională cu ocazia soluţionării conflictului negativ de competenţă, în condiţiile în care hotărârile prin care competenţa a fost declinată reciproc nu sunt supuse unor căi de atac distincte.

Tribunalul Bucureşti s-a raportat la dispoziţiile art. 1.080 alin. (1) şi ale art. 117 C.proc.civ. Desigur, aceste referiri sunt eronate, având în vedere că în cauză se aplică Regulamentul nr. 1215/2012, însă urmează a se examina dacă acţiunea de faţă are caracter real, în sensul dispoziţiilor acestui act normativ.

Potrivit art. 24 din Regulament, „următoarele instanțe dintr-un stat membru sunt competente exclusiv, indiferent de domiciliul părților: 1. în materie de drepturi reale imobiliare sau de închiriere a unor imobile, instanțele din statul membru pe teritoriul căruia este situat imobilul. (...)”

Sintagma „în materie de drepturi reale imobiliare” trebuie interpretată autonom, pentru ca interpretarea şi aplicarea regulilor de competenţă să nu depindă de categorii juridice naţionale.

Trebuie totuşi observat că, inclusiv în dreptul naţional, acţiunea de faţă nu este nicidecum una reală imobiliară, întrucât nu tinde nemijlocit la protecţia unui drept real despre care se pretinde că se află deja în patrimoniul reclamantului, cum sunt acţiunile la care se referă art. 117 C.proc.civ.

Dimpotrivă, acţiunea de faţă are ca obiect pretenţii de natură contractuală izvorâte din contractul încheiat între autorul reclamantului şi pârâtă, fiind aşadar deduse judecăţii veritabile drepturi de creanţă, iar nu drepturi reale. Aceeaşi calificare se impune şi cu privire la acţiunea în pronunţarea unei hotărâri care ţine loc de contract de vânzare a unui imobil, acţiune care are caracter personal întrucât tinde la realizarea creanţei creditorului promisiunii, astfel cum rezultă de altfel şi din jurisprudenţa obligatorie (şi deci presupusă a fi cunoscută) a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (decizia în interesul legii nr. 8/2013, potrivit cu care acţiunea prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a unui imobil are caracterul unei acţiuni personale imobiliare). De altfel, nu rezultă în acest stadiu dacă ceea ce cere reclamantul în realitate nu este plata unei sume de bani corespunzătoare măsurilor reparatorii care par acordate prin echivalent, aspect care va trebui verificat pe fond de către instanţa competentă; în această din urmă ipoteză, a fortiori acţiunea ar avea caracter personal (şi mobiliar).

Aceste repere, din care rezultă desăvârşita inaplicabilitate a art. 117 C.proc.civ., dar şi a art. 1080 alin. (1) C.proc.civ., chiar dacă prestaţiile promise de autorul reclamantului aveau ca finalitate dobândirea de măsuri reparatorii asupra unui imobil situat în Timişoara, au însă în contextul Regulamentului nr. 1215/2012 doar o valoare indicativă, noţiunile cu caracter autonom uzitate de acest act normativ urmând a fi interpretate în lumina doctrinei relevante, a scopurilor Regulamentului şi jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În jurisprudența Curții de Justiție s-a statuat că, pentru aplicabilitatea art. 16 pct. 1 din Convenția de la Bruxelles (echivalentul art. 24 pct. 1 din Regulament), nu este suficient ca acțiunea să aibă legătură cu un drept real imobiliar, ori cu un imobil, ci mai este necesar ca fundamentul pretenției să nu îl constituie un drept de creanță (cu excepția ipotezei locațiunii imobiliare), ci un drept real imobiliar. Distincția relevantă, potrivit Curții, care citează în acest punct raportul profesorului Peter Schlosser cu privire la Convenţia de la Bruxelles[1], este aceea că dreptul real este opozabil erga omnes, în vreme ce dreptul de creanță este opozabil doar debitorului (Hotărârea Curţii de Justiţie din 9 iunie 1994, pronunțată în cauza Norbert Lieber c. Willi S. Göbel şi Siegrid Göbel, C-292/93).

Sunt reale drepturile calificate astfel de ordinea juridică națională și care conferă titularului lor prerogative care se exercită nemijlocit asupra unui bun, fără ca pentru exercițiul dreptului să fie necesar concursul activ al altei persoane; dimpotrivă, subiectul pasiv, care este general și nedeterminat, trebuie să se abțină de la a face ceva care ar fi de natură să aducă atingere dreptului respectiv. Dispozițiile art. 24 pct. 1 teza I din Regulament trebuie interpretate restrictiv, în ce privește acțiunile în justiție care intră sub incidența acestora. Intră sub incidența textului cererile reale imobiliare, iar nu și cererile privitoare la un drept personal, chiar dacă acesta privește un imobil. Aşadar, pretenţiile născute dintr-un contract, chiar dacă au legătură cu un imobil, nu pot fi considerate acţiuni reale.

În jurisprudența Curții de Justiție s-a decis că prevederile art. 16 pct. 1 din Convenție (art. 24 pct. 1 din Regulament) trebuie interpretate într-o manieră restrictivă, care să asigure realizarea scopului acestei dispoziții cu caracter de excepție, respectiv proximitatea jurisdicției sesizate față de locul situării imobilului, pentru a asigura administrarea probelor în condiții lesnicioase și buna cunoaștere a regimului bunurilor, specific statului în care sunt situate imobilele. Numai aceste scopuri justifică derogarea de la regulile generale în materie de competență internațională, îndeosebi art. 4 (actor sequitur forum rei).

În cauza Reichert c. Dresdner Bank (I) (Hotărârea din 10 ianuarie 1990, C-115/88), Curtea de Justiţie a decis că nu orice acțiune având legătură cu un drept real imobiliar intră în câmpul de aplicare al art. 16 pct. 1 din Convenție, ci numai cererile care intră în câmpul de aplicare general al Convenției și care au ca obiect determinarea existenței și întinderii unui bun, proprietatea, posesia ori alte drepturi reale asupra respectivului bun, precum și asigurarea prerogativelor inerente acestor drepturi titularilor lor.

Astfel, s-a decis că o acțiune pauliană, introdusă de creditorul păgubit de un transfer patrimonial care cauzează insolvența debitorului (în speță, era vorba despre o donație făcută de debitorii bancari fiului acestora) are ca scop înlăturarea opozabilității doar față de creditor a actului fraudulos, temeiul acțiunii fiind realizarea drepturilor acestuia. Totodată, judecarea cererii nu implică probe și aprecieri specifice materiei imobiliare, care ar justifica competența instanței de la locul situării imobilului.

De asemenea, în cauza Webb c. Webb (Hotărârea din 17 mai 1994, C-294/92), Curtea de Justiție a statuat că în măsura în care reclamantul nu invocă faptul că este deja titular al unor drepturi care conferă prerogative nemijlocite asupra imobilului și sunt opozabile erga omnes, ci invocă doar o obligație personală a pârâtului față de el (de a-i remite înscrisurile necesare dobândirii calității nominale de proprietar),această cerere are caracter personal, iar nu real. Această speţă este de altfel apropiată de ipoteza regăsită în prezenta cauză.

Rezultă prin urmare, prin raportare la această jurisprudenţă care îşi păstrează relevanţa (considerentul nr. 34 din preambulul Regulamentului arată expres aceasta), că prevederile de excepţie ale art. 24 pct. 1 din Regulament nu sunt aplicabile (astfel cum nu ar fi aplicabile nici dispoziţiile art. 1080 alin. (1) C.proc.civ., dacă acesta ar fi incident).

Aşa fiind, numai în temeiul dispoziţiilor enunțate în secțiunile 2-7 din capitolul referitor la competenţă ar putea fi atrasă competenţa instanţelor române, astfel cum rezultă din art. 5 alin. (1) din Regulament.

În cauză, pentru stabilirea competenţei instanţelor române sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 pct. 1 din Regulament, potrivit cu care „O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într-un alt stat membru:

1. (a) în materie contractuală, în fața instanțelor de la locul de executare a obligației în cauză;

(b) în sensul aplicării prezentei dispoziții și în absența vreunei convenții contrare, locul de executare a obligației în cauză este:

- în cazul vânzării de mărfuri, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie livrate mărfurile;

- în cazul prestării de servicii, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile;

(c) în cazul în care nu se aplică litera (b), se aplică litera (a);

Una dintre noutăţile semnificative ale Regulamentului nr. 44/2001, apoi ale Regulamentului nr. 1215/2012 în raport cu Convenţia de la Bruxelles din 1968 o constituie determinarea autonomă a locului executării obligaţiei, în scopul determinării competenţei internaţionale (şi teritoriale) în materie contractuală; art. 7 lit. b) din actualul Regulament determină autonom locul executării obligaţiei pentru situaţiile cel mai frecvent întâlnite, respectiv vânzarea de mărfuri şi prestarea de servicii. S-a apreciat că este vorba despre locul executării prestaţiei caracteristice, determinat autonom, potrivit Regulamentului.

În ceea ce priveşte contractul de prestări servicii, acesta are caracter sinalagmatic și presupune realizarea unor prestații pozitive (desigur, altele decât livrarea și transferul proprietății asupra unui bun, reglementate distinct) contra unei remunerații, remunerație care, la rândul ei, poate îmbrăca și forma unor valori economice de natură diversă, iar nu numai forma plății unei sume de bani. Aceste trăsături sunt reținute de altfel și în doctrina relevantă.

Pretinsul contract de mandat fără reprezentare încheiat în cauză (existenţa şi întinderea sa reală, respectiv valabilitatea şi efectele sale urmează a fi examinate pe fondul cauzei de către instanţa competentă în această privinţă) are ca obiect prestarea unor activităţi menite a conduce la acordarea unor măsuri reparatorii pentru un imobil preluat abuziv în timpul regimului comunist, activităţi remunerate în forma specifică cuprinsă în convenţia părţilor din 2 mai 2023. Ca urmare, acest contract poate fi calificat drept unul de serviciu, în sensul art. 7 pct.1 lit. b) lin. a doua din Regulament.

Întrucât această convenţie nu cuprinde un loc specific convenit pentru prestarea de către numitul C. a activităţilor convenite, urmează a se avea în vedere jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu privire la determinarea locului în care serviciile au fost prestate, în scopul stabilirii competenţei.

Astfel, în cauza Wood Floor Solutions Andreas Domberger GmbH c. Silva Trade SA (Hotărârea Curţii de Justiţie pronunţată la data de 11.03.2010 în cauza C – 19/09), Curtea a statuat în esenţă că locul prestării serviciilor este locul expres convenit de părţi, ori, în lipsă, locul în care activităţile convenite au fost efectiv prestate (sub rezerva încălcării contractului prin prestarea activităţilor într-un loc necorespunzător), urmând a se ţine seama, pentru determinarea locului prestaţiei principale, de timpul petrecut în aceste locuri şi de importanţa activităţii exercitate.

Rezultă din actele dosarului că imobilul a făcut obiectul unor proceduri administrative şi judiciare de restituire prin echivalent, întâi în temeiul Legii nr. 10/2001, în faţa autorităţilor şi instanţelor din Timişoara, iar ulterior anului 2015, în temeiul Legii nr. 165/2013. Procedurile administrative prevăzute de această lege sunt de competenţa Comisiei Naţionale de Compensare a Imobilelor, iar emiterea şi valorificarea titlurilor de plată, în temeiul deciziilor de acordare a măsurilor compensatorii prin puncte, sunt de competenţa Autorităţii Naţionale de Restituire a Proprietăţilor, aceste două instituţii avându-şi sediul în capitala ţării.

În primul rând, trebuie aşadar reţinut că locul executării prestaţiilor convenite se află în România.

În al doilea rând, în raport de perioada în care se desfăşoară litigiul şi de apărările formulate, rezultă că locul preponderent al prestării serviciilor este Bucureşti, în raport de etapele prevăzute de Legea nr. 165/2013, la aceste etape raportându-se şi chestiunile disputate între părţi referitoare la îndeplinirea ori neîndeplinirea remunerării activităţilor prestate (chestiune care desigur este una în integralitate de fond).

Rezultă aşadar că, în vederea stabilirii definitive a competenţei în temeiul art. 7 pct. 1 lit. b) lin. a doua din Regulament, text care reglementează deopotrivă competenţa internaţională şi pe cea teritorială („instanţelor de la locul executării...”), se va avea în vedere locul prestării preponderente a serviciilor despre care se pretinde că ar fi fost convenite, loc care se apreciază a fi Bucureşti. Această chestiune ar fi putut desigur face obiectul unor solicitări de lămurire, potrivit art. 131 C.proc.civ., de către instanţa învestită iniţial, dacă aceasta ar fi determinat corect cadrul normativ aplicabil. În raport de procedura de soluţionare a conflictului de competenţă, care nu presupune citarea părţilor, competenţa urmează a fi stabilită în raport de actele dosarului.

Aşadar, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile de aplicare ale art. 1072 alin. (2) C.proc.civ., cum eronat a statuat Tribunalul Timiş, aceste prevederi fiind înlăturate de Regulamentul nr. 1215/2012, în cauză competenţa Tribunalului Bucureşti rezultă din art. 7 pct. 1 lit. b) lin. a doua ale acestui Regulament, în varianta normativă referitoare la contractele de prestări servicii.

Pentru considerentele expuse, în aplicarea dispoziţiilor art. 135 C.proc.civ., Înalta Curte a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, referirea la această secţie raportându-se la învestirea sa iniţială.

Înalta Curte a reamintit jurisprudenţa sa potrivit cu care, în urma pronunţării regulatorului de competenţă, reprezentat de prezenta decizie, nicio altă discuţie asupra competenţei (chiar în temeiul unor aspecte sau probe noi) nu ar mai putea determina o nouă verificare sau chiar declinare de competenţă, aceasta fiind stabilită în mod definitiv.

[1] Raportul explicativ al profesorului Peter Schlosser cu privire la Convenția de aderare a Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, a Regatului Danemarcei și al Irlandei la Convenția de la Bruxelles a fost publicat în J.O.C.E. C 59 din 5.03.1979.