Effective use of similar registered marks: Equivalence of usage in non-registered or differently registered forms under Article 55

Mărci combinate, similare aparţinând aceluiaşi titular. Acţiune în decădere. Utilizarea mărcii sub o formă care diferă de cea înregistrată prin elemente care nu alterează caracterul său distinctiv. Dovada utilizării efective

Cuprins pe materii: Dreptul proprietăţii intelectuale. Marca

Index alfabetic: decădere din drepturile conferite de marcă

utilizare efectivă a mărcii

marcă verbală

marcă combinată

Legea nr. 84/1998, art. 55

În ipoteza în care acelaşi titular a înregistrat mai multe mărci, dar dovedeşte folosirea numai a uneia sau a unora dintre acestea, nu este exclusă de plano concluzia unei folosiri efective în sensul art. 55 din Legea nr. 84/1998.

Astfel, în conformitate cu art. 55 alin. (2) din lege, „Este asimilată folosirii efective a mărcii: (...) a) utilizarea mărcii sub o formă care diferă de cea înregistrată prin anumite elemente ce nu alterează caracterul distinctiv al acesteia, indiferent dacă marca în forma utilizată este sau nu înregistrată în numele titularului”.

Pe acest temei, înregistrarea ca marcă a semnului folosit în comerţ de către titular sau cu acordul acestuia nu împiedică a se considera că folosirea acestui semn reprezintă concomitent o folosire efectivă a unei alte mărci aparţinând aceluiaşi titular, sub condiţia ca cele două semne să difere doar prin elemente ce nu alterează caracterul distinctiv al mărcii vizate de cererea de decădere.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în mod constant, în jurisprudenţa sa, că titularul unei mărci înregistrate se poate prevala de utilizarea acesteia într-o formă care diferă de cea sub care marca a fost înregistrată, în pofida faptului că forma diferită este, la rândul său, înregistrată ca marcă, şi chiar atunci când marca este utilizată numai prin intermediul unei alte mărci complexe sau numai împreună cu altă marcă, combinația acestor două mărci fiind, în plus, ea însăși înregistrată ca marcă, cu condiția ca diferenţele dintre forma sub care marca a fost înregistrată şi cea sub care este utilizată să altereze caracterul său distinctiv .

Prin urmare, interpretarea conformă a art. 55 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 este în sensul că utilizarea efectivă a unei mărci înregistrate poate fi dovedită prin folosirea mărcii sub o formă care diferă de cea înregistrată prin anumite elemente ce nu alterează caracterul distinctiv al acesteia, chiar dacă forma utilizată corespunde unei alte mărci înregistrate.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 555 din 4 martie 2025

Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secţia a IV-a civilă, la data de 28.03.2023, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii B. S.A. şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, a solicitat: decăderea pârâtei de rang I din dreptul asupra următoarelor mărci înregistrate la nivel naţional: Stejar Strong Beer, nr. marcă 088076, nr. depozit M 2005 01214, Stejar Strong, nr. marcă 121675, nr. depozit M 2012 02519, Stejar de Esenţa Tare, nr. marcă 132838, nr. depozit M 201403197, Stejar Strong, nr. marcă 132839, nr. depozit M 2014 03198; radierea mărcilor din Registrul Mărcilor şi publicarea de către pârâtul Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială – Secţiunea Mărci, a hotărârii judecătoreşti definitive de decădere a pârâtei de rang I din drepturile conferite de aceste mărci; să se constate faptul că pârâta B. S.A. nu foloseşte în mod efectiv, constant, cu titlu de marcă, într-o reprezentare stabilă, mărcile: Stejar Strong Beer, nr. marcă 088076, nr. depozit M 2005 01214, Stejar Strong, nr. marcă 121675, nr. depozit M 2012 02519, Stejar de Esenţă Tare, nr. marcă 132838, nr. depozit M 2014 03197, Stejar Strong, nr. marcă 132839, nr. depozit M 2014 03198; să fie declarată pârâta B. S.A. decăzută din drepturile asupra mărcilor Stejar Strong Beer, nr. marcă 088076, nr. depozit M 2005 01214, Stejar Strong, nr. marcă 121675, nr. depozit M 2012 02519, Stejar de Esenţa Tare, nr. marca 132838, nr. depozit M 2014 03197, Stejar Strong, nr. marcă 132839, nr. depozit M 2014 03198, înregistrate la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci pentru produsele din clasa 32: „Bere; ape minerale şi gazoase şi alte băuturi nealcoolice; băuturi din fructe şi sucuri din fructe; siropuri şi alte preparate pentru fabricarea băuturilor” şi 33 „Băuturi alcoolice (cu excepţia berii)” şi să se dispună: radierea mărcilor sus menţionate din Registrul Mărcilor şi publicarea hotărârii judecătoreşti definitive în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială – Secţiunea Mărci; să se constate că pârâta nu foloseşte în mod efectiv, constant şi cu titlu de marcă, într-o reprezentare stabilă, reală, publică, neechivocă, mărcile sus menţionate; să se declare decăderea pârâtei din drepturile conferite de mărcile sus menţionate; cu cheltuieli de judecată.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 968 din data de 10.09.2023, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii B. S.A. şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, ca neîntemeiată.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 934A din data de 2.10.2024, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de către reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 968/2023, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B. S.A. şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, ca nefondat.

A obligat-o pe apelanta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 4.617 lei cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 934A/2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L.

II.1. Motivele de recurs

Susţinând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, astfel cum acesta a fost motivat şi, în consecinţă, casarea în tot a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei Curţii de Apel Bucureşti în vederea rejudecării apelului pe care l-a formulat. Totodată, a solicitat obligarea intimaţilor-pârâţi, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea prezentei cauze, în toate etapele procesuale.

Astfel, a apreciat că raţionamentul instanţei de apel este unul eronat, fiind rezultatul unei greşite interpretări şi aplicări a normelor de drept material, prevăzute de art. 46 din Legea nr. 84/1998, dezlegările de drept date de către instanţa de apel fiind în contradicţie cu principiile obligatorii de interpretare statuate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a Tribunalului .

În opinia recurentei-reclamante, instanţa de apel a realizat o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 55 alin. (4) din Legea nr. 84/1998, referitoare la obligaţia titularului mărcii contestate de a face dovada utilizării efective a mărcii anterioare, în esenţă, prin hotărârea recurată, curtea de apel ignorând interpretările obligatorii oferite de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene sau, după caz, realizând o aplicare greşită a acestora la situaţia de fapt dedusă judecăţii.

Ca atare, a apreciat că instanţa de apel a ignorat principiul potrivit căruia dovada trebuie să conţină elemente de probă concrete şi obiective care să demonstreze utilizarea efectivă şi eficientă a mărcii, precum şi principiul în conformitate cu care dovezile prezentate pentru a demonstra utilizarea efectivă trebuie să prezinte indicaţii ale locului, duratei, amplorii şi naturii utilizării mărcii pentru produsele şi serviciile vizate de înregistrare, iar aceste cerinţe sunt, la nivel probatoriu, cumulative.

De asemenea, a afirmat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit principiile de interpretare statuate în jurisprudenţa obligatorie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi, în acest mod, a realizat o greşită interpretare a noţiunii de utilizare efectivă a mărcii.

A mai susţinut recurenta-reclamantă şi că instanţa de apel a realizat o greşită evaluare a dovezilor de utilizare propuse de intimata-pârâtă.

În dezvoltarea motivului de recurs prin care a pretins greşita interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a normei de drept material prevăzute de art. 55 alin. (3) din Legea nr. 84/1998, recurenta-reclamantă a arătat că, din cuprinsul acestui text de lege, rezultă că, în materia acţiunii în decăderea din drepturile conferite de marcă, legea instituie o inversare a sarcinii probei, pârâtul fiind cel obligat să probeze prin elemente concrete şi obiective, existenţa unei utilizări efective a mărcii sale, iar în absenţa unor dovezi de utilizare corespunzătoare, care să probeze dincolo de orice dubiu existenţa unei utilizări efective – a cărei durată, locaţie, natură şi amploare pot fi determinate cu certitudine –, trebuie validate susţinerile reclamantului referitoare la lipsa unei utilizări efective a mărcii.

Cu alte cuvinte, a arătat că, similar situaţiei reclamantului în procesul civil, în general, în cadrul proceselor al căror obiect constă într-o acţiune în decădere, pârâtul este cel chemat să producă probe fiabile, din care să rezulte în mod neechivoc utilizarea mărcii contestate.

Sub acest aspect, a învederat că, în ceea ce priveşte fiabilitatea dovezilor, norma citată are relevanţă şi din perspectiva standardului probatoriu impus titularului mărcii contestate (pârâtului) cu privire la dovezile de utilizare propuse.

A subliniat că, deşi art. 55 alin. (4) din Legea nr. 84/1998 permite ca dovada utilizării să fie realizată prin orice mijloc de probă, în mod practic, nu poate fi acceptată teza în care utilizarea efectivă ar fi dovedită prin intermediul unor probabilităţi, presupuneri şi prezumţii, aceasta trebuind demonstrată prin probe concrete si obiective care indică o exploatare efectivă şi suficientă a mărcii pe piaţă (Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 18 ianuarie 2011, în cauza T-382/08, Vogue, paragraful 22).

Mai mult, a arătat că, în materia decăderii din drepturile conferite de marcă, pentru a fi concludente şi, în consecinţă, pentru a fi primite într-un astfel de litigiu, probele de utilizare propuse de titularul mărcii contestate trebuie să conţină indicii suficiente referitoare la locul, durata, amploarea şi natura pretinsei utilizări, aceste cerinţe privind dovedirea utilizării fiind cumulative (Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 5 octombrie 2010, în cauza T-92/09, STRATEGI/Strategies, paragraful 43).

Ca atare, recurenta-reclamantă a învederat că, în concret, pentru a fi primită o anumită dovadă de utilizare, este necesar ca pe baza ei să poată fi individualizată o utilizare certă a mărcii, în sensul de a fi posibil să se stabilească: perioada în care această utilizare efectivă a avut loc; limitele teritoriale în cadrul cărora a fost utilizată marca; amploarea actelor de utilizare şi dacă această pretinsă utilizare a fost sau nu cu titlu de marcă.

În opinia recurentei-reclamante, din considerentele hotărârii recurate, rezultă ca instanţa de apel a aplicat de o manieră eronată aceste principii de interpretare la situaţia de fapt dedusă judecăţii.

Astfel, a arătat că, instanţa de apel, contrar principiilor de interpretare şi de valorificare a probelor în această materie, a apreciat că intimata-pârâtă a făcut dovada unei utilizări efective a mărcilor în litigiu, bazat pe o serie de prezumţii şi probabilităţi, cu luarea în considerare a unor probe neconcludente, care nu îndeplinesc cerinţele de conţinut referitoare la indicarea locului, duratei, amplorii şi naturii pretinsei utilizări.

Cu referire la înscrisurile cuprinse în Anexa 1, a susţinut că raţionamentul instanţei de apel este unul eronat, întrucât este integral fundamentat pe prezumţii şi, totodată, întrucât chiar şi în situaţia în care, ad absurdum, ar fi validată interpretarea instanţei de apel, aceste dovezi se referă cel mult la o activitate de promovare, iar nu la o utilizare efectivă.

În ceea ce priveşte Anexa 2, a considerat că instanţa de apel a ignorat chiar esenţa şi scopul sancţiunii decăderii din drepturile conferite de marcă, respectiv faptul că decăderea a fost concepută ca o modalitate de sancţionare a titularului mărcii pentru neutilizarea acesteia pe o perioadă de 5 ani, anterior înregistrării cererii de decădere, indiferent dacă anterior perioadei relevante marca a fost utilizată intens.

A apreciat că, tocmai de aceea, o dovadă de utilizare care s-ar referi la acte de utilizare anterioare perioadei relevante nu poate fi, în niciun caz, valorificată în favoarea pârâtului într-o acţiune în decădere.

Totodată, a considerat că, în privinţa Anexei 3, instanţa de apel a valorificat, în mod eronat, drept dovadă de utilizare înscrisuri care atestă, cel mult, existenţa unei promovări, în contextul în care, potrivit jurisprudenţei Tribunalului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, promovarea unei mărci (şi, cu atât mai puţin, promovarea unui brand) nu reprezintă utilizare efectivă a mărcii, întrucât nu îndeplineşte condiţia referitoare la natura utilizării, iar proba privind promovarea reprezintă în esenţă cel mult o probă indirectă în sensul unei potenţiale utilizări.

În plus, a susţinut că instanţa de apel şi-a fundamentat concluzia concludenţei acestei probe pe o prezumţie/presupunere – presupune că această promovare nu a încetat brusc şi, totodată, prezumă că promovarea a fost urmată de o utilizare efectivă, deşi nu există nicio altă dovadă în acest sens.

În privinţa Anexei nr. 4, a apreciat că instanţa de apel a ignorat faptul că, în condiţiile în care o dovada de utilizare nu îndeplineşte condiţiile de conţinut (existenţa unor indicaţii referitoare la durata, locaţia, amploarea şi natura utilizării), aceasta nu poate fi valorificată în niciun mod, întrucât, practic, nu reprezintă o dovadă de utilizare propriu-zisă.

De asemenea, a arătat că instanţa de apel recurge încă o dată la o serie de prezumţii şi probabilităţi, ceea ce este contrar principiului potrivit căruia dovezile de utilizare trebuie să conţină probe concrete şi obiective referitoare la exploatarea mărcii contestate.

Mai mult a menţionat recurenta-reclamantă că înscrisurile incluse în Anexa nr. 4 conţin referiri la sumele ce ar fi fost învestite de intimata-pârâtă în promovarea brandului STEJAR pe Facebook, precum şi detalii privind modalitatea de promovarea pe aceeaşi platformă în anul 2018, aspecte ce nu ar putea demonstra decât, cel mult, în mod indirect utilizarea, iar o astfel de probă indirectă nu permite determinarea locului, duratei, amplorii şi naturii utilizării pe care, în mod indirect, ar sugera-o.

Referitor la Anexa 5, a învederat că o primă eroare a instanţei de apel constă în confuzia între data înscrisului probator şi durata folosirii cu privire la care dovezile de utilizare trebuie să conţină indicii concrete.

Sub acest aspect, a susţinut că, indiferent dacă înscrisul este sau nu datat şi, respectiv, indiferent dacă acesta conţine elemente care ar permite delimitarea unei perioade la care se referă în cadrul analizei promovării produselor, acest înscris nu conţine niciun indiciu cu privire la perioada în care ar fi avut loc utilizare efectivă, anterior, promovării sau, dimpotrivă, ca efect al acesteia.

Totodată, a arătat că amploarea promovării nu este într-o relaţie de| proporţionalitate cu amploarea utilizării, întrucât succesul concret al unei campanii de promovare nu poate fi estimat în mod abstract, ci doar prin prezentarea unor rezultate concrete, în sinteză, documentul realizat de intimata-pârâtă împreună cu X, referitor la promovarea produselor Stejar prin intermediul broşurilor online ale marilor retaileri din România, în perioada 2018-2020 nu reprezintă o dovada efectivă de utilizare ci, cel mult, ar putea fi considerat o probă indirectă în acest sens.

În plus, a afirmat că acest document nu conţine nicio indicaţie ce ar putea servi determinării datei întocmirii sale, nu conţine informaţii privind sursele de informaţii utilizate pentru întocmirea sa şi, în consecinţă nu permite stabilirea duratei, locului, naturii, amplorii presupusei utilizări.

De asemenea, a subliniat că documentul sugerează, fără însă a proba efectiv, faptul ca, în cursul anumitor intervale de timp, în anul 2018, ar fi fost organizate campanii promoţionale de vânzare la preţ redus, în anumite lanţuri de retail, fără însă a se putea determina amploarea efectivă a vreuneia dintre campanii şi, cu atât mai puţin, amploarea – prin indicarea de cote procentuale – participării produselor purtând marca în litigiu, în respectivele campanii promoţionale.

În ceea ce privește Anexa 6 (centralizatorul facturilor emise de către intimata-pârâtă pentru vânzarea de produse diverse, printre care şi anumite cantităţi de bere Stejar sau Stejar Strong), recurenta-reclamantă a considerat că o primă eroare a curţii de apel constă în ignorarea faptului că, dincolo de a fi „un înscris utilizat în mod obişnuit în exerciţiul activităţii unei întreprinderi”, acesta este, în esenţă, un document intern care, în această calitate, nu probează în mod direct, ci doar sugerează o eventuală utilizare publică a unor mărci.

Mai mult, a arătat că acesta reprezintă un document cu relevanţă contabilă, făcând dovada cuprinsului său din perspectiva evidenţelor contabile ale societăţii, însă neputând proba în niciun caz modalitatea concretă în care anumite produse, incluse în facturile referite prin centralizator, ar fi fost comercializate – purtând mărcile contestate sau, dimpotrivă, fără a purta aceste mărci.

A mai susţinut că, în calitatea sa de document intern, acest centralizator are un grad redus de credibilitate, întrucât conţinutul său poate fi în orice moment alterat prin intervenţia intimatei-pârâte, cu atât mai mult cu cât nu există niciun element care i-ar oferi caracter oficial – semnătură, dovada înscrierii în evidenţele oficiale.

Totodată, a apreciat că este eronat şi considerentul instanţei de apel cu referire la Anexa nr. 8, prin care s-a reţinut că „aceasta demonstrează existenţa campaniei de promovare a produsului bere Stejar Strong, însă va primi o valoare probatorie mai redusă, având în vedere că perioada la care se referă nu rezultă din cuprinsul înscrisului”, întrucât, în contextul inexistenţei indiciilor referitoare la durata, locaţia, amploarea şi natura pretinsei utilizări, o astfel de dovadă nu poate fi valorificată în niciun mod, iar analiza instanţei de apel este superficială şi ignoră conţinutul real al înscrisurilor din această anexă.

Recurenta-reclamantă a subliniat că, din cuprinsul acestor documente rezultă tocmai absenţa produselor Stejar din circuitul comercial, la acest moment, astfel că, faţă de aceste înscrisuri, ar rezulta că, în prezent, niciunul dintre produsele din gama Stejar, nu mai este comercializat şi, mai mult, nici chiar produs în cadrul fabricilor operate de intimata-pârâtă.

În ceea ce priveşte existenţa menţiunii privind berea Stejar într-o singură listă de produse participante în programul „Cuponiada de Weekend”, organizat în hypermarket-urile Y., consideră că această împrejurare nu probează în mod concret o utilizare a mărcii, întrucât nu există niciun element care, prin coroborare cu această probă indirectă, să ofere certitudinea comercializării reale a produselor purtând marca în litigiu, în cadrul campaniei amintite.

Totodată, a susţinut şi că, în măsura în care această utilizare ar fi dovedită prin probe concludente, ea nu poate fi calificată drept o utilizare suficientă, care ar putea justifica respingerea unei cereri în decădere.

Recurenta-reclamantă a mai afirmat şi că Anexa nr. 9 este un document preconstituit, ce nu reprezintă o dovadă independentă şi provine de la titularul mărcii, astfel încât valoarea sa probatorie este redusă şi, în plus, respectiva declaraţie este dată exclusiv pentru a confirma conţinutul unei alte anexe, astfel că nu are valoare per se şi nici nu ar putea să amplifice valoarea probatorie a înscrisului pentru a cărui confirmare a fost întocmită.

Ca atare, contrar raţionamentului instanţei de apel, recurenta-reclamantă a apreciat că, din probatoriul propus de partea adversă, apreciat în ansamblu, nu este posibilă dovedirea utilizării efective, întrucât, pe de o parte, niciuna dintre probe nu îndeplineşte cerinţele privind indicarea cumulativă a locului, duratei, amplorii şi naturii utilizării, iar, pe de altă parte, mijloacele de probă nu conţin suficiente elemente care să poată fi corelate cu alte mijloace de probă pentru îndeplinirea cerinţelor amintite.

A subliniat că principiul de interpretare reţinut de către instanţa de apel – potrivit căruia dovezile de utilizare trebuie să conţină indicaţii privind durata, locaţia, amploarea şi natura pretinsei utilizări, însă este suficient dacă aceste elemente pot fi desprinse din evaluarea coroborată a mai multor dovezi de utilizare – a fost statuat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea pronunţată în 17 februarie 2011 în cauza T-324/09, Friboi, însă conţinutul acestui principiu, în concepţia Curţii, este fundamental diferit de abordarea propusă de instanţa de apel în prezenta cauză.

Astfel, a arătat că, potrivit raţionamentului dezvoltat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, caracterul suficient al indicaţiilor privind locul, durata, amploarea şi natura utilizării trebuie apreciat ţinând seama de ansamblul elementelor de probă furnizate, nefiind adecvată o evaluare separată a diferiţilor factori relevanţi. Cu toate acestea, aplicarea acestui principiu de interpretare a probatoriului nu exclude necesitatea ca fiecare dintre probele propuse să realizeze dovada concretă şi obiectivă a utilizării efective.

Sintetizând cele anterior susţinute, recurenta-reclamantă a precizat că, în opinia sa, din analiza probelor depuse de către partea adversă, rezultă că Anexele nr. 1 şi nr. 9 nu reprezintă veritabile dovezi de utilizare, iar celelalte anexe, cu excepţia Anexelor nr. 6 şi nr. 7 (centralizatorul facturilor comerciale emise de către intimata-pârâtă şi, respectiv, facturile respective, în sine) conţin date despre publicitatea şi promovarea realizată de către aceasta pentru produsele sale, iar nu despre o utilizare efectivă, în comerţ, în legătură cu produsele vizate de marcă.

A arătat şi că, mai mult, Anexa nr. 6 reprezintă un document intern, care nu este întocmit de către intimata-pârâtă în vederea prezentării publicului sau autorităţilor, acesta fiind lipsit de valoare probatorie şi, în esenţă, deşi reprezintă o probă admisibilă, nu reprezintă şi o probă relevantă în cauză.

Recurenta-reclamantă a subliniat şi că, în ceea ce priveşte Anexele nr. 2-5, niciuna dintre acestea nu reprezintă dovezi de utilizare efectivă în comerţ, ci dovezi – în mare parte, indirecte – privind utilizarea în publicitate/promovare, iar, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a Tribunalului Uniunii Europene, utilizarea în publicitate/promovare poate fi considerată a corespunde unei utilizări efective doar dacă se poate stabili o legătură între marcă şi produsele sau serviciile pentru care aceasta este înregistrată, ceea ce nu se verifică în speţă.

De asemenea, a afirmat şi că niciuna dintre probele propuse de intimata-pârâtă ca parte a Anexelor nr. 2-5 nu conţine indicii referitoare la factorii relevanţi ce trebuie avuţi în vedere cumulativ pentru ca probele respective să fie calificate ca relevante, nepermiţând determinarea amplorii, naturii şi locaţiei, pretinselor utilizări, iar determinarea duratei este doar indirect posibilă.

Totodată, în opinia sa, aceste înscrisuri sunt, cel puţin aparent, referitoare la utilizări distincte, aspect faţă de care nu ar putea fi realizată nici coroborarea acestora pentru determinarea celor patru factori relevanţi.

Cu referire la Anexa 8, recurenta-reclamantă a mai arătat şi că, în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, s-a reţinut că simplă prezenţă a mărcii pe un site nu este suficientă, în sine, pentru a demonstra utilizarea efectivă, cu excepţia cazului în care site-ul indică, de asemenea, locul, durata şi măsura în care a fost utilizată marca, întrucât, în lipsa unor astfel de menţiuni concrete nu poate fi stabilită vreo legătură între site-urile internet şi numărul de produse comercializate de către titularul mărcii.

Ca atare, a susţinut că niciuna dintre probele cuprinse în Anexele nr. 1-5, nr. 8 şi nr. 9 nu prezintă relevanţă şi nu sunt apte să demonstreze o utilizare efectivă a mărcilor în litigiu.

A susţinut recurenta-pârâtă că hotărârea instanţei de apel este nelegală şi prin raportare la modalitatea în care curtea de apel a înţeles să valorifice şi să interpreteze dovezile de utilizare prezentate de intimata-pârâtă, acest aspect având semnificaţia unei încălcări a normei de drept material conţinute de art. 55 alin. (4) din Legea nr. 84/1998.

Astfel, a subliniat că, din analiza hotărârii recurate, rezultă că totalitatea probelor valorificate de către instanţa de apel în analiza sa – cu excepţia facturilor fiscale, ce fac obiectul Anexei 7 – reprezintă cel mult probe cu caracter indirect sau circumstanţial cu privire la utilizarea mărcii, niciuna dintre acestea nedemonstrând propriu-zis utilizarea mărcii, ci doar anumite fapte care, la rândul lor fac probabilă o utilizare a mărcii.

De asemenea, a subliniat că aceste probe cu caracter indirect nu conţin indicaţii referitoare la locul, durata, amploarea sau natura presupusei utilizări.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă a susţinut greşita delimitare de către instanţa de apel a conţinutului noţiunii de utilizare efectivă a mărcii, respectiv aprecierea eronată cu privire la faptul că facturile fiscale depuse de către intimata-pârâtă demonstrează utilizarea efectivă a mărcilor în litigiu.

În opinia recurentei-reclamante, o primă eroare a instanţei de apel în evaluarea dovezilor de utilizare ce constituie Anexa nr. 7 (şi, implicit, sunt referite în Anexa nr. 6, care nu poate fi avută în vedere ca o dovadă distinctă, întrucât constă într-un document intern întocmit de intimata-pârâtă în cadrul activităţii sale) constă în aprecierea potrivit căreia facturile prezentate ca probe de către intimata-pârâtă în prezenta cauză ar fi apte să demonstreze utilizarea vreuneia dintre mărcile în litigiu în prezenta cauză.

Sub un prim aspect, a învederat că niciuna dintre facturile produse ca probe în prezenta cauză nu conţine o referire la vreuna dintre mărcile contestate, ci doar referiri la bere Stejar sau bere Stejar Strong, iar, în acest context, nu s-ar putea stabili care este exact marca presupus a fi fost utilizată în comercializarea produselor evidenţiate în fiecare factură în parte.

A apreciat că, în legătură cu această chestiune, instanţa de apel a realizat o analiză străină de obiectul prezentei cauze şi, totodată, străină de argumentele pe care le-a formulat, atât prin cererea introductivă, cât şi prin cererea de apel.

Recurenta-reclamantă a apreciat că instanţa de apel a argumentat în mod greşit că ar fi susţinut lipsa distinctivităţii necesare înregistrării pentru mărcile în litigiu, în contextul în care, în realitate a afirmat tocmai faptul că, având în vedere împrejurarea înregistrării de către intimata-pârâtă a mai multor mărci, trebuie concluzionat în sensul că între acestea există elemente de diferenţiere suficiente pentru a justifica înregistrarea lor ca mărci distincte.

Ca atare, arătat că utilizarea fiecărei mărci, în parte, nu va putea fi considerată ca reprezentând o utilizare a altei mărci într-o formă care diferă de cea înregistrată doar în privinţa unor elemente neesenţiale; în esenţă, dacă două semne sunt suficient de diferite pentru a justifica înregistrarea lor ca mărci distincte, în mod evident utilizarea unuia dintre acestea nu va putea fi valorificată ca utilizare a unei variante a celuilalt.

Prin aplicarea acestui raţionament în cauza dedusă judecăţii, în opinia recurentei-reclamante rezultă că fiecare act de utilizare, în parte, referit prin vreuna dintre facturile depuse la dosar de intimata-pârâtă trebuie apreciat ca fiind relevant doar pentru anumite mărci dintre cele contestate, neputând fi reţinută o utilizare în bloc a acestora.

A arătat şi că a susţinut şi faptul că, întrucât mărcile contestate sunt mărci combinate, cu componentă figurativă, iar intimata-pârâta deţine, în paralel, şi o marcă verbală Stejar, facturile prezentate ca dovezi de utilizare nu sunt apte a realiza proba utilizării efective a mărcilor figurative/combinate, întrucât elementele figurative ale mărcilor nu sunt niciodată incluse în cuprinsul facturilor, însă instanţa de apel, intepretând greşit susţinerile sale, a calificat această pretenţie a sa ca nerezonabilă, reţinând că de regulă facturile nu conţin reprezentări ale semnelor figurative, dar sunt acceptate ca dovezi de utilizare.

A subliniat că, referitor la facturile ce constituie Anexa nr. 7, a arătat că acestea nu pot fi avute în vedere ca dovezi de utilizare a mărcilor figurative în litigiu, întrucât, pe de o parte, nu conţin reproduceri ale elementelor figurative ale mărcilor în litigiu, iar, pe de altă parte, aceleaşi facturi au fost invocate de către intimata-pârâtă în cadrul dosarului nr. x/3/2023, ca dovezi de utilizare a mărcii verbale Stejar, M 2003 06057.

Prin urmare, având în vedere circumstanţele concrete ale cauzei, respectiv, faptul că intimata-pârâtă deţine atât o serie de mărci combinate, cu element figurativ şi cu denumiri care includ termenul verbal Stejar, cât şi o marcă verbală Stejar, a pretins că facturile prezentate ar putea face, cel mult, dovada unei utilizări a mărcii verbale, nu însă şi dovada utilizării mărcilor combinate.

Recurenta-reclamantă a solicitat instanţei de recurs să constate că instanţa de apel a reţinut în mod greşit faptul că o serie de facturi care demonstrează vânzarea unor produse pentru lichidarea stocurilor în condiţiile sistării producţiei produselor vizate de mărcile în litigiu ar reprezenta dovezi ale unei utilizări efective a mărcilor contestate.

A arătat că vânzarea în scopul lichidării stocurilor nu reprezintă comercializare în vederea menţinerii sau creării unei cote de piaţă pentru produsele purtând marca şi, în consecinţă, o astfel de comercializare nu ar putea fi calificată, de principiu, drept utilizare efectivă a mărcii.

În acest sens a menţionat că în Hotărârea din data de 11 martie 2003, pronunţată în cauza C-40/01, Minimax, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit mai multe principii, printre acestea numărându-se şi cele potrivit cărora: utilizarea efectivă înseamnă utilizarea reală a mărcii; utilizarea efectivă trebuie să facă referire la produsele sau serviciile care sunt deja (sau sunt pe cale să fie) comercializate şi pentru care întreprinderea face pregătiri pentru a atrage clienţi; exploatarea comercială a mărcii este reală dacă utilizarea respectivă este considerată a fi justificată în sectorul economic vizat, în vederea menţinerii sau creării unor cote de piaţă în beneficiul produselor sau serviciilor protejate de marca respectivă.

A susţinut recurenta-reclamantă că instanţa de apel nu a verificat frecvenţa sau regularitatea utilizării mărcilor contestate – factori relevanţi pentru determinarea utilizării efective, astfel cum ar rezulta din facturile prezentate ca dovezi de utilizare, deşi prin Ordonanţa din data de 27 ianuarie 2004, pronunţată în cauza C-259/02, Laboratoire de la mer, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că verificarea dacă utilizarea este suficientă pentru a menţine sau a crea cote de piaţă pentru produsele sau serviciile respective depinde de o serie de factori şi de o evaluare de la caz la caz, printre aceştia fiind menţionaţi în mod expres frecvenţa sau regularitatea utilizării mărcii.

De asemenea, a afirmat că instanţa de apel a apreciat că facturile prezentate de pârâtă fac dovada utilizării efective, exclusiv prin aplicarea unui criteriu cantitativ în evaluarea sa, contrar jurisprudenţei Curţi de Justiţie a Uniunii Europene, prin care s-a stabilit că amploarea utilizării necesară pentru ca utilizarea să fie considerată efectivă, nu impune stabilirea sau observarea unui prag cantitativ, ci a unor circumstanţe precum frecvenţa sau regularitatea utilizării, acestea fiind în egală măsură relevante pentru a aprecia dacă utilizarea invocată de titularul mărcii în litigiu este sau nu o utilizare serioasă şi, în consecinţă, efectivă, a respectivei mărci.

Totodată, învederează că instanţa de apel a reţinut că nu ar fi probat realitatea ipotezei susţinute în sensul posibilităţii înlocuirii denumirii anumitor articole din cuprinsul facturii, în condiţiile în care, în materia acţiunii în decădere, sarcina probei este inversată, potrivit art. 55 alin. (4) din Legea nr. 84/1998. În plus, a menţionat că nu a susţinut că anumite înscrisuri ar fi fost alterate de către intimata-pârâtă, ci că o astfel de posibilitate există, împrejurare în raport cu care partea adversă putea, în mod concret, să facă dovada realităţii menţiunilor din cuprinsul facturilor cu privire la denumirea produselor comercializate, prin suplimentarea înscrisurilor depuse.

Recurenta-reclamantă a mai arătat şi că, deşi instanţa de apel a insistat cu privire la volumul semnificativ de facturi fiscale, aferente perioadei de referinţă, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene relevă că volumul tranzacţiilor cu produse vizate de marca contestată nu reprezintă în toate cazurile o indicaţie suficientă privind amploarea utilizării, fiind necesară evaluarea tuturor circumstanţelor relevante.

Sub acest aspect, a subliniat că toate facturile prezentate vizează tranzacţii realizate anterior lunii aprilie 2021, neexistând nicio dovadă de utilizare comercială a mărcii, prin intermediul facturilor, pentru intervalul subsecvent, de 2 ani (aprilie 2021 – martie 2023).

În plus, a susţinut că instanţa de apel a ignorat declaraţia reprezentantului convenţional al intimatei-pârâte, în sensul că aceasta a sistat producţia de bere Stejar încă de la nivelul anului 2020, sistare în contextul căreia, în opinia sa, toate utilizările ulterioare nu privesc vânzări ale unor produse pentru care partea adversă să facă pregătiri pentru a atrage sau menţine clientela, ceea ce face ca utilizarea respectivă să nu fie serioasă şi, totodată, să fie echivocă din perspectiva naturii sale.

II.2. Apărările formulate în cauză

II.2.1. Întâmpinarea

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică.

Combătând criticile recurentei-reclamante prin care aceasta a susţinut că instanţa de apel a nesocotit principiile ce se desprind din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, intimata-pârâtă a arătat că situaţia din prezenta speţă este una diferită de cele din cauzele la care a făcut trimitere partea adversă.

Astfel, a menţionat că niciuna dintre dovezile administrate de oponent în cazul Vogue nu demonstrează că produsele fabricate au ajuns pe piaţă la consumatorul final, ci arătau doar efectuarea unor tranzacţii între fabricant şi titular, în timp ce dovezile pe care le-a depus în prezentul litigiu nu lasă vreo urmă de tăgadă cu privire la faptul că produsele Stejar au ajuns la consumatorul final, cu atât mai mult cu cât cele peste 1.500 de facturi depuse sunt emise de către cele mai mari lanţuri de hypermarket-uri şi supermarket-uri din România, precum Y., Z., W. sau X.

Ca atare, în opinia sa, curtea de apel nu avea niciun motiv să îşi întemeieze decizia pe probabilităţi sau supoziţii şi nici nu a făcut acest lucru, simpla lecturare a deciziei recurate arătând că instanţa a luat o decizie bazată pe dovezi clare şi evidente, iar nu pe unele circumstanţiale şi indirecte.

Cu referire la hotărârea pronunţată în cauza Strategi, precum şi la jurisprudenţa citată în cuprinsul acesteia (Cauza La Mer T-418/03, paragraful 52), intimata-pârâtă a arătat că, în conformitate cu prevederile Regulii 22 (2) din Regulamentul 2868/95, dovezile de folosire trebuie să vizeze locul, timpul, întinderea şi natura folosirii mărcii.

Sub acest aspect, afirmă că partea adversă a procedat la o analiză detaliată şi ruptă din context a fiecărei anexe depuse la dosar, fără a puncta legătura şi tabloul general ce se conturează prin cumularea acestor dovezi.

Astfel, în ceea ce priveşte Anexa 1, a menţionat că broşurile şi cataloagele de produse reprezintă dovezi general acceptate pentru dovedirea utilizării efective a unei mărci, fiind chiar menţionate în mod expres în Regula 22 (3) a Regulamentului nr. 2868/95, alături de ambalaje, etichete, liste de preţuri, facturi, fotografii, reclame din ziare şi declaraţii (aspect consfinţit şi de decizia din 13 mai 2009 în Cauza T-183/08, jello SCHUHPARK, paragraful 25).

Totodată, a arătat că, aşa cum a fost stabilit în practica la nivel european, dovezile de folosire pot avea o natură indirectă sau circumstanţială, cum ar fi cele privind cota de piaţă, importul produselor relevante, aprovizionarea cu materialele brute sau ambalajele necesare, sau data de expirare a produselor relevante, valoarea lor probatorie trebuind să fie apreciată cu atenţie (spre exemplu, în Cauza T-30/09, Peerstorm, tribunalul a decis că inclusiv doar cataloagele – în anumite circumstanţe – pot fi considerate dovezi concludente şi suficiente de folosire efectivă).

Ca atare, a apreciat că în mod corect instanţa de apel, făcând referire la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a reţinut că suficienţa indicaţiilor şi dovezilor în ceea ce priveşte locul, timpul, întinderea şi natura folosirii trebuie privită în raport cu ansamblul dovezilor depuse, iar o analiză separată a diverşilor factori relevanţi nu este potrivită.

Totodată, a apreciat că este nefondată susţinerea recurentei-reclamante în sensul că utilizarea în publicitate nu reprezintă, per se, o utilizarea efectivă a mărcii şi a subliniat că, în practica europeană, folosirea efectivă trebuie să fie în legătură cu produsele sau serviciile deja puse pe piaţă sau care sunt pe cale să fie puse pe piaţă şi pregătirile pentru atragerea clientelei este în curs, în mod special prin realizarea de campanii publicitare (C-40/01, Minimax, paragraful 37).

A arătat că, în speţă, campaniile publicitare pe care le-a efectuat au vizat produse Stejar care se aflau deja pe piaţă, scopul fiind creşterea cotei de piaţă, publicitatea fiind, de altfel, o funcţie a mărcii.

Faţă de critica părţii adverse referitoare la articolul din Anexa 3 la întâmpinarea depusă la fond, învederează, pe de o parte, că acesta nu trebuie analizat în mod izolat, iar, pe de altă parte, că acest articol provine dintr-o sursă independentă de titularul mărcii, identifică locul (mediul online din România), perioada (luna mai 2008), identifică brandul Stejar şi categoria de produse „bere” şi plasează brandul într-un top pe o piaţă cu mulţi jucători şi cu o concurenţă destul de mare.

În ceea ce priveşte aspectul vizând întinderea în timp a utilizării, a menţionat faptul că utilizarea efectivă nu trebuie să acopere întreaga perioadă relevantă, ci poate să acopere doar o parte a acesteia, din materialul probator pe care l-a administrat rezultând că produsele Stejar încă se mai aflau pe piaţă chiar şi în cursul anului 2023 (Anexa 8 la întâmpinarea depusă la fond).

Intimata-pârâtă a susţinut că este contrară tabloului global al materialului probator afirmaţia părţii adverse în sensul că participarea produsului STEJAR în cadrul campaniei Cuponiada de Weekend, iar comercializarea unor produse sub mărcile contestate pentru o perioadă de 3 zile în cursul unei perioade de referinţă de 5 ani nu poate fi suficientă.

Sub acest aspect, a subliniat că nu a administrat ca probă doar extrasul acestei campanii, ci acesta vine în completarea celor peste 1.500 de facturi, perioada de referinţă nefiind întreaga perioadă de 5 ni, ci doar cea care a rămas neacoperită de facturile ataşate ca Anexa7.

De asemenea, a menţionat că produsele Stejar nu au fost prezente la raft în Y. numai pe parcursul celor 3 zile cât a durat campania, promoţia referindu-se doar la o scădere de preţ, iar nu la o prezenţă ocazională a produselor aflate în campanie.

În plus, a arătat că o întrerupere temporară în producţie nu conduce la o dispariţie instantanee de pe piaţă, fiind nevoie de foarte mult timp pentru ca stocurile deja existente să se epuizeze efectiv.

A mai precizat intimata-pârâtă şi că instanţa de apel a rezolvat în mod corect şi complet problema privind lipsa semnăturilor de pe facturile ataşate în Anexa 7, neexistând obligaţia legală de semnare a acestora, iar, în situaţia în care titularul unei mărci ar trebui să solicite partenerilor comerciali efectuarea unor formalităţi neprevăzute de legea aplicabilă doar pentru a putea utiliza acele documente în faţa instanţei este de natură a împovăra în mod nejustificat sarcina acestuia în încercarea de a dovedi utilizarea efectivă a mărcii sale.

Intimata-pârâtă a considerat că dacă s-ar accepta standardul de probă pe care recurenta-reclamantă îl consideră necesar pentru demonstrarea utilizării unei mărci, acesta ar fi atât de greu de atins încât ar constitui o piedică importantă în exercitarea drepturilor la marcă.

În concluzie, a susţinut că dovezile pe care le-a depus îndeplinesc toate standardele de probă impuse de legislaţia şi jurisprudenţa europeană pentru demonstrarea utilizării efective, iar instanţa de apel a aplicat întocmai prevederile legale şi jurisprudenţa aferentă în acest sens.

II.2.2. Răspunsul la întâmpinare

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă.

II.3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În speţă, intimata-pârâtă B. S.A. este titulara mărcilor Stejar Strong Beer, nr. marcă 088076, nr. depozit M 2005 01214, Stejar Strong, nr. marcă 121675, nr. depozit M 2012 02519, Stejar de Esenţa Tare, nr. marcă 132838, nr. depozit M 201403197 şi Stejar Strong, nr. marcă 132839, nr. depozit M 2014 03198.

Prin acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 55 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 [fostul art. 46 alin. (1) lit. a)] şi ale Regulamentului de aplicare a acesteia, recurenta-reclamantă a solicitat decăderea intimatei-pârâtei din drepturile conferite de mărcile anterior enumerate, înregistrate la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci pentru clasele de produse 32 şi 33, invocând că aceasta nu le foloseşte în mod efectiv.

Prin sentinţa pronunţată în cauză, tribunalul a respins cererea de chemare în judecată, constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 55 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 pentru a se putea dispune decăderea intimatei-pârâte din drepturile conferite de mărcile al cărui titular este, soluţia primei instanţe fiind menţinută de către curtea de apel, prin respingerea căii de atac declarate de reclamantă.

Recurenta-reclamantă a criticat decizia curţii de apel, invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. şi susţinând, în esenţă, că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 55 alin. (3) şi alin. (4) din Legea nr. 84/1998, precum cu nesocotirea standardelor de probă pentru dovedirea utilizării efective a mărcii, stabilite prin jurisprudenţa Tribunalului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, precum şi ignorarea interpretărilor realizate de instanţele europene cu privire la conţinutul noţiunii de utilizare efectivă.

Prioritar, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 483 alin. (3) C.proc.civ., atributul instanţei de recurs este acela de a examina, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Ca atare, criticile formulate prin cererea de recurs care tind la reaprecierea probelor şi la stabilirea altor aspecte de fapt decât cele reţinute de către instanţa de apel sau de către tribunal nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs.

A proceda altfel ar avea semnificaţia unei convertiri a judecăţii în recurs într-una specifică apelului, ceea ce, cu evidenţă, nu poate fi primit prin raportare la dispoziţiile legale care guvernează judecata în recurs.

Prin urmare, Înalta Curte urmează a examina pe fondul lor doar acele critici cuprinse în cererea de recurs care pot fi subsumate motivelor de recurs limitativ prevăzute de art. 488 C.proc.civ., în vreme ce cu privire la celelalte nu se va putea trece la cercetarea pe fond, ele fiind lovite de nulitate.

Astfel, susţinerile recurentei-reclamante vizând valorificarea de către instanţa de apel a probelor depuse la dosar de către intimata-pârâtă vor fi analizate doar în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea normelor de drept material pretins a fi încălcate şi respectarea criteriilor ce rezultă din jurisprudenţa europeană în materie, fără a se proceda la o reapreciere a acestora sau a situaţie de fapt stabilite de către instanţele devolutive.

Afirmând greşita interpretare şi aplicare a art. 55 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 84/1998, precum şi nerespectarea criteriilor ce se desprind din jurisprudenţa Tribunalului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene referitoare la analiza existenţei unei utilizări efective a mărcii, precum şi a standardelor impuse probelor ce se administrează în asemenea litigii, recurenta-reclamantă a susţinut, pe de o parte, că, în contextul în care obiectul prezentului proces este reprezentat de o acţiune în decădere din drepturile conferite de marcă, sarcina probei aparţine intimatei-pârâte, iar, pe de altă parte, că nu poate fi acceptată teza în care utilizarea efectivă poate fi dovedită prin intermediul unor probabilităţi, presupuneri şi prezumţii, cum, în mod greşit, a procedat instanţa de apel.

În concret, a considerat că pentru a face dovada unei utilizări efective, este necesar ca prin proba administrată să se stabilească: perioada în care această utilizare efectivă a avut loc, limitele teritoriale în cadrul cărora a fost utilizată marcă, amploarea actelor de utilizare şi dacă această pretinsă utilizare a fost sau nu cu titlul de marcă.

Potrivit art. 55 alin. (3) din Legea nr. 84/1998, titularul mărcii nu poate fi decăzut din drepturile sale dacă, în perioada neîntreruptă de 5 ani, socotită de la data încheierii procedurii de înregistrare şi până la prezentarea cererii de decădere, marca a fost folosită efectiv, însă, dacă începerea sau reluarea folosirii mărcii a avut loc cu 3 luni înainte de prezentarea în justiţie a cererii de decădere, folosirea mărcii nu este luată în considerare dacă pregătirile pentru începerea sau reluarea folosirii au intervenit numai după ce titularul a luat la cunoştinţă de faptul că ar putea fi introdusă o cerere de decădere.

Totodată, alin. (4) al aceluiaşi articol prevede că dovada folosirii mărcii incumbă titularului acesteia şi poate fi făcută prin orice mijloc de probă, astfel că, aşa cum a susţinut şi recurenta-reclamantă, în speţă, sarcina probei folosinţei efective revine intimatei-pârâte.

Considerând că, în speţă, criticile recurentei-reclamante vizând probele administrate în cauză pot fi analizate exclusiv în coordonatele unor susţineri privind încălcarea dispoziţiilor de drept material aplicabile cauzei, instanţa de recurs observă că, atât timp cât norma evocată de recurenta-reclamantă nu introduce restricţii cu privire la tipul probelor admisibile sau alte limite în privinţa dovedirii actelor de folosire a mărcii, se poate lua în discuţie în acest context dacă jurisprudenţa europeană, obligatorie pentru instanţa naţională, cuprinde un standard de probaţiune necesar a fi îndeplinit de titularul mărcii pentru a evita decăderea.

Nici Legea nr. 84/1998 şi nici Regulamentul de punere în aplicare a acesteia nu prevăd expres condiţiile specifice ale utilizării efective sau care sunt criteriile precise pentru a stabili dacă o marcă a fost sau nu folosită efectiv.

Cu toate acestea, jurisprudenţa europeană a stabilit principiile esenţiale de interpretare a acestei noţiuni.

Astfel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că folosirea efectivă înseamnă utilizarea concretă a mărcii în activităţile comerciale, ce trebuie să se refere la produsele şi serviciile deja scoase la vânzare sau care urmează să fie scoase la vânzare şi cu privire la care s-au făcut pregătiri de către comerciant către un consumator stabil.

În plus, marca trebuie să fie utilizată corespunzător funcţiei sale esenţiale, de a garanta provenienţa produselor sau serviciilor pentru care a fost înregistrată, cu scopul de a crea o cotă de piaţă pentru acestea.

S-a reţinut că, la analiza folosirii efective trebuie să se aibă în vedere toţi factorii relevanţi pentru a se stabili dacă exploatarea comercială a mărcii este reală, în particular dacă această folosire se poate interpreta ca o asigurare pentru sectorul economic relevant pentru a menţine sau a crea o cota de piaţă pentru produsele sau serviciile protejate de marcă, circumstanţele analizei trebuind să includă, printre altele, natura produselor şi serviciilor în cauză, caracteristicile pieţei şi dimensiunea şi frecvenţa utilizării mărcii. Nu este necesar ca folosirea mărcii să fie întotdeauna importantă cantitativ, întrucât caracterul efectiv al acesteia depinde de ansamblul factorilor relevanţi (cauza C-40/01, Ansul).

În acelaşi sens, prin Hotărârea pronunţată în cauza T-358/21 Hotel Cipriani SpA/EUIPO, s-a arătat că, în cadrul procedurii de decădere a unei mărci, revine, în principiu, titularului mărcii sarcina de a demonstra utilizarea serioasă a acesteia (a se vedea Hotărârea din 23 ianuarie 2019, Klement v EUIPO, C-698/17 P, nepublicată, EU:C:2019:48, paragraful 57 și jurisprudența citată).

Există o utilizare serioasă a unei mărci atunci când aceasta este utilizată în conformitate cu funcția sa esențială, care este de a garanta identitatea originii produselor sau serviciilor pentru care este înregistrată, în scopul de a crea sau de a menține un debușeu pentru aceste produse sau servicii; utilizarea serioasă nu include utilizarea simbolică în scopul unic de a conserva drepturile conferite de marcă [a se vedea Hotărârea din 8 iulie 2004, Sunrider v OHIM – Espadafor Caba (VITAFRUIT), T-203/02, EU:T:2004:225, paragraful 39 și jurisprudența citată].

Atunci când se evaluează caracterul serios al utilizării mărcii, trebuie să se țină cont de toate faptele și împrejurările relevante pentru a stabili dacă exploatarea comercială a mărcii este reală, în special dacă o astfel de utilizare este considerată justificată în sectorul economic în cauză pentru a menține sau a crea o cotă de piață pentru produsele sau serviciile protejate de marcă, de natura acestor produse sau servicii, de caracteristicile pieței, precum și de amploarea și frecvența utilizării mărcii (Hotărârea din 8 iulie 2004, VITAFRUIT, T-203/02, EU:T:2004:225, paragraful 40; a se vedea, de asemenea, prin analogie, Hotărârea din 11 martie 2003, Ansul, C-40/01, EU:C:2003:145, paragraful 43).

S-a reţinut că, pentru a examina dacă o marcă anterioară a făcut obiectul unei utilizări serioase, trebuie efectuată o evaluare globală, care să ia în considerare toți factorii relevanți ai cazului respectiv. Această evaluare implică un anumit grad de interdependență între factorii luați în considerare.

Utilizarea serioasă a unei mărci nu poate fi dovedită prin intermediul probabilităților sau al presupunerilor, ci trebuie demonstrată prin dovezi solide și obiective ale utilizării efective și suficiente a mărcii pe piața în cauză [Hotărârea din 12 decembrie 2002, Kabushiki Kaisha Fernandes v OHIM – Harrison (HIWATT), T-39/01, EU:T:2002:316, paragraful 47, și Hotărârea din 6 octombrie 2004, Vitakraft-Werke Wührmann v OHIM – Krafft (VITAKRAFT), T-356/02, EU:T:2004:292, punctul 28].

Ca atare, instanţa europeană a statuat că, în cadrul aprecierii probelor privind utilizarea serioasă a unei mărci, fiecare probă nu trebuie analizată separat, ci împreună cu celelalte, pentru a determina semnificația cea mai probabilă și coerentă. Astfel, chiar dacă valoarea probantă a unei probe este limitată în măsura în care, individual, nu demonstrează cu certitudine dacă și cum au fost introduse pe piață produsele în cauză și, prin urmare, această probă nu este decisivă în sine, ea poate fi totuși luată în considerare în cadrul aprecierii globale privind caracterul serios al utilizării mărcii în cauză. Acesta este și cazul, de exemplu, atunci când această probă este însoțită de alte probe [a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 9 decembrie 2014, Inter-Union Technohandel v OHIM – Gumersport Mediterranea de Distribuciones (PROFLEX), T-278/12, EU:T:2014:1045, paragrafele 64-69, și Hotărârea din 7 septembrie 2016, Victor International v EUIPO – Ovejero Jiménez și Becerra Guibert (VICTOR), T-204/14, nepublicată, EU:T:2016:448, punctul 74].

Cu alte cuvinte, potrivit jurisprudenţei europene în materie, pentru a se tranşa asupra caracterului utilizării şi a aprecia dacă acesta este unul efectiv sau dimpotrivă simbolic, analiza probelor cu care se apără titularul mărcii trebuie să fie una globală şi nu presupune o cercetare individuală a fiecărei probe în parte.

În speţă, instanţa de apel, validând soluţia pronunţată de tribunal, a reţinut că înscrisurile depuse de intimata-pârâtă dovedesc că folosirea de către aceasta a mărcilor în litigiu este una efectivă, neputând opera sancţiunea decăderii, astfel cum a solicitat recurenta-reclamantă.

Analizând considerentele deciziei recurate care au dus la soluţia respingerii, ca nefondat, a apelului declarat de reclamantă şi, respectiv, la concluzia că, din înscrisurile depuse în apărare de către intimata-pârâtă, rezultă că folosirea de către aceasta a mărcilor a fost una efectivă, Înalta Curte constată respectarea de către instanţa de apel atât a normelor edictate de Legea nr. 84/1998, cât şi a principiilor şi standardelor privitoare la probe, ce se desprind din jurisprudenţa europeană în materia acţiunilor în decădere, anterior redate.

Astfel, instanţa de apel, în acord cu prevederile art. 55 alin. (3) din Legea nr. 84/1998, a constatat că, în speţă, sarcina de a proba folosinţa efectivă a mărcilor incumbă titularului acestora, respectiv intimatei-pârâte, şi, ca atare, a procedat la analiza înscrisurilor depuse de către aceasta, reţinând, pe de o parte, că trebuie să conţină indicaţii privind locul, perioada, volumul şi natura folosirii mărcii, iar, pe de altă parte, că probele prezentate trebuie apreciate în cadrul unei evaluări globale şi în mod coroborat. În plus, a avut în vedere că, potrivit art. 55 alin. (4) din Legea nr. 84/1998, această dovadă se poate face prin orice mijloc de probă.

Curtea de apel a reţinut că evaluarea realizată de prima instanță asupra probatoriului nu este superficială, ci suficient de clar și succint expusă încât să releve temeinicia apărărilor intimatei-pârâte, iar, în contextul depunerii, în format electronic, a unui număr mare de facturi doveditoare ale utilizării mărcii, demersul pretins de recurenta-reclamantă, de analiză minuțioasă a acestor înscrisuri, este nerezonabil. În plus, necesitatea evaluării probelor nu doar separat, ci și în ansamblu, susține abordarea utilizată de către prima instanță.

Totodată, a constatat că recurenta-reclamantă a pretins că prima instanță nu a verificat efectiv dacă fiecare factură menționează efectiv vreuna dintre mărcile în litigiu şi, făcând propriile verificări, a observat că facturile depuse de intimata-pârâtă menționează berea Stejar în mod distinct față de alte produse facturate, ceea ce permite constatarea unui flux de vânzări constant și semnificativ pe toată durata intervalului 2018-2021.

A apreciat că este nefondată critica formulată prin apel, potrivit căreia folosirea efectivă a mărcilor figurative ar putea fi demonstrată doar prin eventuale probe care conțin o reproducere a elementului figurativ al mărcilor, iar nu, astfel cum este cazul facturilor prezentate de către intimata-pârâtă, care includ o simplă denumire generică - bere Stejar.

În ceea ce priveşte susţinerile din recurs în sensul că dovada folosirii efective a mărcii se poate face doar cu dovezi care conţin reprezentarea grafică a mărcii, Înalta Curte reţine că, pentru a evita sancţiunea decăderii, este necesar să se dovedească utilizarea mărcii înregistrate, totuşi, acest fapt nu presupune ca marca, aşa cum a fost înregistrată, să se regăsească pe facturi, atât timp cât, aşa cum a reţinut instanţa de apel, uzanţele pieţei pe care se comercializează produsele în cauză nu sunt în acest sens.

Proba utilizării mărcii în forma în care a fost înregistrată sau într-o formă care diferă prin elemente care nu alterează caracterul distinctiv al mărcii în forma în care aceasta a fost înregistrată se poate face cu alte mijloace de probă care să fie coroborate, printre altele, cu facturi/contracte.

De altfel, se observă că recurenta-reclamantă, contestând raţionamentul juridic expus prin decizia recurată în ce priveşte utilizarea efectivă a mărcilor, a reiterat apărarea formulată în cursul judecăţii, potrivit căreia utilizarea fiecărei mărci în parte nu va putea fi considerată ca reprezentând o utilizare a altei mărci într-o formă care diferă de cea înregistrată doar în privinţa unor elemente neesenţiale, din moment ce mărcile au fost considerate suficient de diferite pentru a justifica înregistrarea lor ca mărci distincte.

Contrar acestei susţineri a recurentei-reclamante, în ipoteza în care acelaşi titular a înregistrat mai multe mărci, dar dovedeşte folosirea numai a uneia sau a unora dintre acestea, nu este exclusă de plano concluzia unei folosiri efective în sensul art. 55 din Legea nr. 84/1998.

În conformitate cu art. 55 alin. (2) din lege, „Este asimilată folosirii efective a mărcii: (...) a) utilizarea mărcii sub o formă care diferă de cea înregistrată prin anumite elemente ce nu alterează caracterul distinctiv al acesteia, indiferent dacă marca în forma utilizată este sau nu înregistrată în numele titularului”.

Pe acest temei, înregistrarea ca marcă a semnului folosit în comerţ de către titular sau cu acordul acestuia nu împiedică a se considera că folosirea acestui semn reprezintă concomitent o folosire efectivă a unei alte mărci aparţinând aceluiaşi titular, cu condiţia ca cele două semne să difere doar prin elemente ce nu alterează caracterul distinctiv al mărcii vizate de cererea de decădere.

Aşa cum este formulat, art. 55 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 este armonizat cu dreptul Uniunii Europene, fiind echivalent cu art. 16 alin. (5) lit. a) din Directiva (UE) 2015/2436 a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2015 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci şi art. 18 alin. (1) lit. a) din Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2017 privind marca Uniunii Europene.

Partea finală din normele menţionate „indiferent dacă marca în forma utilizată este sau nu înregistrată în numele titularului” nu se regăsea în directivele ori regulamentele privind marca Uniunii Europene anterioare, fiind introdusă ca urmare a dezlegărilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în interpretarea normelor relevante.

Astfel, CJUE a statuat în mod constant că titularul unei mărci înregistrate se poate prevala de utilizarea acesteia într-o formă care diferă de cea sub care marca a fost înregistrată, în pofida faptului că forma diferită este, la rându-i, înregistrată ca marcă, şi chiar atunci când marca este utilizată numai prin intermediul unei alte mărci complexe sau numai împreună cu altă marcă, combinația acestor două mărci fiind, în plus, ea însăși înregistrată ca marcă, cu condiția ca diferenţele dintre forma sub care marca a fost înregistrată şi cea sub care este utilizată să altereze caracterul său distinctiv (hotărârea din 25 octombrie 2012, cauza C‑553/11 Rintisch; hotărârea din 18 aprilie 2013, cauza C‑12/12 Colloseum Holding; hotărârea din 18 iulie 2013, cauza C‑252/12 Specsavers).

În hotărârea C‑553/11 Rintisch, Curtea a arătat următoarele:

„21. Referitor la finalitatea articolului 10 alineatul (2) litera (a) din Directiva 89/104, trebuie să se sublinieze că această dispoziție, evitând să impună o conformitate strictă între forma utilizată în comerț și cea sub care a fost înregistrată marca, vizează să permită titularului acesteia din urmă să opereze asupra semnului, cu ocazia exploatării comerciale a acestuia, variațiile care permit, fără să îi modifice caracterul distinctiv, să fie mai bine adaptat la exigențele privind comercializarea și promovarea produselor sau a serviciilor în cauză.

22. Or, această finalitate ar fi compromisă în cazul în care, pentru a dovedi utilizarea mărcii înregistrate, s‑ar impune o condiție suplimentară potrivit căreia forma diferită sub care este utilizată această marcă nu ar trebui să fi făcut de asemenea obiectul unei înregistrări ca marcă. Astfel, înregistrarea unor noi forme ale unei mărci permite eventual să se anticipeze schimbările susceptibile să aibă loc în imaginea mărcii și, prin urmare, să o adapteze la realitățile unei piețe în evoluție.”

În mod similar a decis Curtea şi în interpretarea art. 15 alin. (1) al doilea paragraf lit. (a) din Regulamentul nr. 207/2009 privind marca UE, în cauza C‑252/12 Specsavers (pct. 29 din hotărâre), aceste dezlegări conducând, după cum s-a arătat, la forma actuală a directivei referitoare la mărci, transpusă în legea naţională prin preluarea ad litteram a art. 16 alin. (5) lit. a) din directivă.

Prin urmare, interpretarea conformă a art. 55 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 este în sensul că utilizarea efectivă a unei mărci înregistrate poate fi dovedită prin folosirea mărcii sub o formă care diferă de cea înregistrată prin anumite elemente ce nu alterează caracterul distinctiv al acesteia, chiar dacă forma utilizată corespunde unei alte mărci înregistrate.

Pentru aceste considerente, este nefondată critica recurentei–reclamante prin care se tinde la neaplicarea art. 55 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 în ipoteza din speţă, cu atât mai mult cu cât, contrar celor susţinute, faptul înregistrării ca mărci distincte nu prezumă diferenţierea între mărcile înregistrate de către acelaşi titular prin elemente ce alterează caracterul distinctiv, ci dimpotrivă, mărcile înregistrate beneficiază de o prezumţie de distinctivitate, în sensul că permit să se identifice produsele sau serviciile vizate de înregistrare ca provenind de la o întreprindere determinată și, așadar, să le distingă de cele ale altor întreprinderi.

Este de subliniat, totodată, că în urma analizei efectuate, curtea de apel, în acord cu susţinerea recurentei-reclamante în sensul că doar acele probe care conțin elemente suficiente pentru determinarea locului, duratei, amplorii şi naturii pretinsei utilizări ar putea fi avute în vedere ca dovezi de utilizare efectivă, a apreciat că dintre dovezile administrate, Anexa 1 (prezentare campanie publicitară nedatată) și Anexa 10 (procură autentificată) nu sunt apte să susțină evaluarea condițiilor decăderii, întrucât acestea fie nu conțin date suficiente cu privire la volumul și perioada relevantă de utilizare a mărcii (Anexa 1), fie nu au scopul dovedirii acestor elemente (Anexa 10). În rest, a considerat că toate celelalte înscrisuri sunt relevante, în grad mai mare sau mai mic, pentru a stabili utilizarea mărcilor în cauză.

Astfel, instanţa de apel a stabilit folosinţa efectivă a mărcilor pe baza înscrisurilor din Anexele 2-9 la întâmpinarea depusă de intimata-pârâtă în faţa primei instanţe, pe care le-a analizat în mod global, coroborând aspectele pe care le-a apreciat a rezulta din cuprinsul acestora şi înlăturând criticile prin care recurenta-reclamantă a tins să le combată, reţinând că, luate punctual, criticile părţii asupra valorii probatorii a înscrisurilor sunt neîntemeiate.

Prin urmare, nu se verifică afirmaţia, formulată prin cererea de recurs, potrivit căreia instanţa de apel a nesocotit standardul probatoriu ce rezultă din jurisprudenţa europeană în materie, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de apel nevalorificând înscrisurile cu privire la care a apreciat că dovedesc doar împrejurarea că, după anul 2019, a existat cel puţin o intenţie de promovare a berii Stejar, fără a se putea stabili cum şi în ce perioadă a fost folosită această prezentare.

Este nefondată şi critica recurentei-reclamante prin care aceasta a susţinut că instanţa de apel a reţinut utilizarea efectivă a mărcii de către partea adversă doar pe baza unor probabilităţi, presupuneri şi prezumţii, având în vedere că instanţa de apel a procedat la o evaluare proprie a înscrisurilor depuse de către intimata-pârâtă şi a apreciat asupra acestora, concluzionând că a fost dovedită utilizarea efectivă a mărcilor în raport cu perioada relevantă, prin coroborarea aspectelor ce rezultă din cuprinsul înscrisurilor din Anexele 2-9.

Astfel, curtea de apel a apreciat că Anexa 2 demonstrează faptul că, în speţă, cel puțin în perioada 2015 – 2018, a existat o colaborare între B. și Federația Română de Rugby, în vederea promovării brandului de bere Stejar, în schimbul sponsorizării de către intimata-pârâtă a echipei naționale, fiind de notorietate promovarea în media de specialitate sportivă a colaborării între intimata-pârâtă, prin marca Stejar, și echipa națională de rugby, așa cum rezultă și din extrasele de articole atașate.

Totodată, instanţa de apel a constatat că Anexa 3 relevă că intimata-pârâtă promovase în mod eficient mărcile Stejar pe piața relevantă, cel puțin la nivelul anului 2018, că înscrisul din Anexa 4 are un grad redus de pertinență în ansamblul probelor nedemonstrând suficient efortul de investiție raportat strict la mărcile în litigiu, dar nici nu îl exclude, iar, din cuprinsul Anexei 5, rezultă că aceasta se referă la perioada 2018 – 2020, campaniile de discount vizate fiind relevante în perspectiva utilizării efective a mărcii, întrucât acestea sporesc interesul consumatorilor pentru un anumit produs și facilitează lărgirea cotei de piață, nu numai în perioada desfășurării campaniei, ci și ulterior.

Cu referire la Anexa 6, curtea de apel a reţinut că aceasta conține centralizatorul facturilor emise cu privire la berea Stejar și Stejar Strong, care, împreună cu facturile cuprinse în Anexa 7, fac dovada utilizării mărcilor în perioada relevantă.

Instanţa de apel a constatat şi că Anexa 8 demonstrează existența campaniei de promovare a produsului bere Stejar Strong, coroborând celelalte înscrisuri depuse la dosar, însă a arătat că această anexă va primi totuși o valoare probatorie mai redusă, având în vedere că perioada la care se referă (data la care produsul era disponibil pentru vânzare online) nu rezultă din cuprinsul înscrisului.

Totodată, a apreciat că Anexa 9, reprezentând declarația Head of Local Brands referitoare la volumul vânzărilor, trebuie luată în considerare întrucât confirmă volumul de vânzări ce pare să fie conturat de anexele 6 și 7, neputând fi în niciun caz înlăturată în totalitate din cadrul probatoriului, chiar dacă este un document preconstituit.

Ca atare, analiza efectuată de către instanţa de apel nu relevă o argumentare a soluţiei realizată prin intermediul unor probabilităţi sau presupuneri, ci o coroborare a aspectelor reţinute a rezulta din probele depuse la dosar, sub aspectul criteriilor stabilite prin jurisprudenţa europeană cu referire la folosirea efectivă a mărcii, fiind avute în vedere dovezile aduse de titularul mărcilor pentru a proba o utilizare neechivocă, publică şi serioasă, ce vizează actele de exploatare ale acestora în scopul funcţiei esenţiale a mărcii, de a garanta originea comercială a produselor.

Nu sunt de natură a determina concluzia caracterului fondat al recursului nici criticile recurentei-reclamante prin care aceasta a pretins că înscrisurile depuse în Anexele 2-5 nu reprezintă dovezi de utilizare efectivă în comerţ, ci dovezi, în mare parte indirecte, privind utilizarea în publicitate/promovare, care nu pot demonstra nici amploarea distribuţiei şi nici volumul vânzărilor gerate prin această promovare/publicitate.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, astfel cum a statuat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin Hotărârea din 11 martie 2003, pronunţată în cauza Minimax, C-40/01, utilizarea mărcii trebuie să se refere la produse sau servicii deja comercializate sau care urmează să fie comercializate și pentru care întreprinderea face pregătiri pentru a atrage clienți, în special sub formă de campanii publicitare.

Astfel, prin reţinerea acestor probe în analiza globală a întregului probatoriu administrat în cauză, instanţa de apel nu a nesocotit standardele impuse de criteriile stabilite prin jurisprudenţa europeană, atare probe fiind permise, neexistând niciun motiv pentru înlăturarea de plano a acestora.

În ceea ce priveşte relevanţa probelor sub aspectul determinării amplorii, naturii, locaţiei şi duratei utilizării, Înalta Curte nu poate proceda la o apreciere proprie a acesteia, întrucât o atare analiză, aşa cum s-a mai arătat, nu este permisă de lege instanţei de recurs, vizând aspecte de temeinicie şi nu de legalitate a hotărârii recurate.

Aceeaşi concluzie se impune şi cu privire la critica recurentei-reclamante formulată cu privire la Anexa nr. 8, în raport cu neindicarea de către site a locului, duratei şi a măsurii în care a fost utilizată marca, proba fiind permisă, iar prezenta instanţa neputând cenzura cele reţinute de către curtea de apel cu privire la aceste aspecte.

În plus, instanţa de apel a arătat că Anexa nr. 8 va primi o valoare probatorie mai redusă, având în vedere că perioada la care se referă nu rezultă din cuprinsul înscrisului şi, reţinând că acesta demonstrează existenţa campaniei de promovare a produsului bere Stejar Strong, a coroborat această probă cu celelalte înscrisuri depuse de intimata-pârâtă, în cadrul unei aprecieri globale asupra probatoriului, în acord cu cele statuate sub acest aspect prin jurisprudenţa europeană.

În ceea ce priveşte critica recurentei-reclamante prin care aceasta a susţinut nelegalitatea deciziei recurate în raport cu valorificarea Anexei nr. 9, în sensul că dovada folosirii mărcii poate fi făcută prin intermediul declaraţie Head of Local Brands referitoare la volumul vânzărilor, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acesteia în raport cu împrejurarea că instanţa de apel, contrar celor afirmate de recurenta-reclamantă, nu a avut în vedere acest înscris ca pe o dovadă independentă, ci a arătat că trebuie luat în considerare întrucât confirmă volumul de vânzări ce pare a fi conturat de Anexele nr. 6 şi nr. 7, conduită care, de asemenea, denotă o apreciere globală a probelor.

În plus, referitor la susţinerilor recurentei-reclamante prin care aceasta a subliniat că nu poate fi avută în vedere Anexa nr. 2, întrucât se referă la o altă perioadă decât cea relevantă în speţă, Înalta Curte reţine că pot avute în vedere înscrisuri care să ateste activitatea comercială desfășurată în preajma acestei perioade, imediat anterior sau ulterior, ca probe indirecte ale faptului că marca a fost folosită efectiv în perioada relevantă, pentru a confirma sau a aprecia mai bine întinderea folosirii mărcii în perioada relevantă și adevăratele intenții ale titularului mărcii din acea perioadă de timp (C-259/02, Laboratoire la Mer, Hotărârea din 27 ianuarie 2004), dar coroborat cu mijloacele de probă care dovedesc utilizarea efectivă a mărcii în cauză în cadrul perioadei relevante.

Or, în acord cu cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza anterior menţionată, instanţa de apel a dat eficienţă acestui înscris, arătând că, deşi nu se încadrează în perioada relevantă în speţă, proba trebuie reţinută în favoarea intimatei-pârâte, întrucât poate susţine şi poate fi coroborată cu celelalte înscrisuri depuse.

Este nefondată şi critica prin care recurenta-reclamantă impută instanţei de apel luarea în considerare a Anexei nr. 5, în condiţiile în care aceasta nu este datată, întrucât materialele depuse ca probe fără a avea indicată data folosirii, pot, în contextul evaluării de ansamblu, să fie relevante și să poată fi luate în considerare în coroborare cu alte probe care sunt datate (Hotărârea din data de 17 februarie 2011, T-324/09, Friboi, paragraful 33), în special în cazul în care se obișnuiește pe o anumită piață ca acest gen de materiale să nu fie datate.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă a afirmat greşita delimitare de către instanţa de apel a conţinutului noţiunii de utilizare efectivă, respectiv aprecierea eronată cu privire la faptul că facturile fiscale depuse de intimata-pârâtă demonstrează utilizarea efectivă a mărcilor în litigiu, pentru că, pe de o parte, acestea nu cuprind reproduceri ale elementelor figurative în litigiu, iar, pe de altă parte, intimata-pârâtă deţine atât mărci combinate, cu element figurativ şi cu denumiri care includ termenul verbal Stejar, cât şi o marcă verbală Stejar.

Or, aşa cum s-a mai arătat, dovada utilizării mărcii înregistrate prin intermediul unor facturi nu presupune ca marca, aşa cum a fost înregistrată, să se regăsească în cuprinsul acestora, atât timp cât atare uzanţe nu se regăsesc pe piaţa pe care se comercializează produsele.

Sunt nefondate şi susţinerile recurentei-reclamante referitoare la sistarea producţiei produselor vizate de mărcile în litigiu şi la împrejurare că vânzarea în scopul lichidării stocurilor nu ar reprezenta o utilizare efectivă a mărcilor, precum şi cele prin care se afirmă că instanţa de apel nu a avut în vedere că facturile depuse la dosar vizează tranzacţii realizate anterior lunii aprilie 2021.

Astfel, instanţa de apel, cu referire la sistarea producției de bere Stejar în anul 2020, a constatat că nu rezultă nici din lege, nici din jurisprudența națională și nici din cea a organismelor europene de profil că punerea pe piață a produselor rămase în stoc, după sistarea producției, nu ar putea fi valorificată drept dovadă a utilizării efective.

În plus, a reţinut că decizia sistării producției, dincolo de faptul că poate avea doar un caracter temporar, ar putea fi întemeiată tocmai pe existența unor stocuri suficient de mari încât să susțină vânzările pentru o perioadă importantă de timp, cu intenția menținerii pe piață a produsului atât cât este posibil.

Totodată, a arătat că din Anexa nr. 6 depusă de intimata-pârâtă rezultă că în perioada celor 5 luni ale anului 2021 ,,în care au mai avut loc vânzări de bere Stejar, volumul înregistrat este de cca 300.000 litri, ceea ce în sine susține continuarea unei utilizări serioase, în coordonate comparative cu cele din anii în care producția era încă deschisă.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată, pe de o parte, că recurenta-reclamantă, prin aceste critici, pune în discuţie valoarea probatorie dată de instanţa de apel facturilor emise cu ocazia vânzării stocurilor de produse, ceea ce nu poate fi primit, iar, pe de altă parte, faptul că în mod corect instanţa de apel a reţinut utilizarea efectivă a mărcilor şi după sistarea producţiei, în contextul în care, din probele administrate – contracte de promovare/sponsorizare, broşuri online, facturi, declaraţia Head of Local Brands –, a rezultat că, şi ulterior acestui moment, folosirea pe piață de către intimata-pârâtă a mărcilor este una serioasă, în forma în care au fost înregistrate, pentru a desfășura activități comerciale legate de produsele pentru care au fost protejate.

Nu poate fi primită nici susţinerea recurentei-reclamante în sensul că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că ne aflăm în prezenţa unei folosiri serioase a mărcilor fără a analiza aspectele privind frecvenţa sau regularitatea utilizării.

Este adevărat că o analiză sub aspectul criteriului utilizării pentru a crea sau a menţine cote de piaţă se realizează în raport cu caracteristicile pieţei în cauză, cu natura produselor sau a serviciilor protejate de mărcile în discuţie, cu întinderea cantitativă a utilizării, precum şi cu frecvenţa şi cu regularitatea acesteia, însă, în acord cu cele arătate sub acest aspect de către instanţa de apel, Înalta Curte reţine că pe o piaţă extinsă, de larg consum, o cotă redusă de piaţă nu poate înlătura caracterul efectiv al utilizării.

De altfel, în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, s-a reţinut că utilizarea mărcii nu trebuie să fie întotdeauna semnificativă din punct de vedere cantitativ pentru a fi considerată autentică, deoarece acest lucru depinde de caracteristicile produselor sau serviciilor în cauză pe piața corespunzătoare (Hotărârea din 11 martie 2003, C-40/01, Minimax, paragraful 39).

Sunt nefondate şi criticile prin care, cu referire la Anexele nr. 6 şi nr. 7, recurenta-reclamantă a susţinut, pe de o parte, că, în speţă, centralizatorul facturilor emise de către intimata-pârâtă este un document intern, nesemnat, care nu probează în mod direct, ci doar sugerează o eventuală utilizare publică a mărcilor, iar, pe de altă parte, că există posibilitatea ca anumite înscrisuri să fie alterate de către intimata-pârâtă, context în care aceasta din urmă ar fi trebuit să facă dovada realităţii menţiunilor din cuprinsul facturilor cu privire la denumirile produselor comercializate, prin suplimentarea înscrisurilor depuse.

Aceste susţineri au fost formulate şi prin cererea de apel şi au primit o dezlegare din partea primei instanţe de control judiciar, care, în raport cu caracterul devolutiv al apelului, a procedat la o analiză şi la o apreciere a probelor depuse la dosar, relevanţa dată acestora de către curtea de apel neputând face obiect al judecăţii în calea extraordinară de atac a recursului, nevizând legalitatea hotărârii recurate.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că Anexa nr. 6 conține centralizatorul facturilor emise cu privire la berea Stejar și Stejar Strong, iar, potrivit art. 277 alin. (2) C.proc.civ., înscrisul nesemnat, dar utilizat în mod obişnuit în exerciţiul activităţii unei întreprinderi pentru a constata un act juridic, face dovada cuprinsului său, cu excepţia cazului în care legea impune forma scrisă pentru însăşi dovedirea actului juridic.

Cum în cazul de față legea nu limitează la forma scrisă dovada utilizării mărcii, a apreciat că nu poate primi susținerile părţii referitoare la caracterul de document de uz intern și, deci, alterabil, al acestei anexe, centralizatorul făcând dovada utilizării mărcilor în perioada relevantă.

Totodată, în ceea ce priveşte argumentul potrivit căruia în cuprinsul facturilor ar fi putut interveni alterări, în sensul înlocuirii berii comercializate sub altă denumire și cu același preț, cu berea Stejar, l-a apreciat a fi contrar oricărei prezumții de bună-credință, nefiind credibil, din moment ce pe multe dintre aceste facturi apare nu numai berea Stejar, ci și alte branduri de bere produsă de pârâtă, fiind astfel greu de susținut ipoteza că pe aceeași factură ar fi figurat în mod real, distinct, de mai multe ori un anumit tip de produs, pentru ca ulterior să fie înlocuit cu berea Stejar.

În plus, Înalta Curte, contrar celor susţinute de către recurenta-reclamantă, constată că instanţa de apel nu a inversat sarcina probei în cadrul acţiunii în decădere, ci raportat la aceste critici ale părţii a arătat şi că recurenta-reclamantă a avut acces la toate înscrisurile, iar dacă avea suspiciunea că ele nu reflectă vânzarea produsului în cauză, era datoare să semnaleze instanței acest aspect şi nu doar să critice omisiunea instanței de a verifica pagină cu pagină miile de documente aflate la dosar.

Prin urmare, considerentele deciziei recurate relevă o analiză a curţii de apel care respectă atât normele interne de drept material, cât şi criteriile stabilite de jurisprudenţa europeană în raport cu înţelesul noţiunii de utilizare efectivă a mărcii şi cu standardele impuse materialului probatoriu prin care se tinde a se demonstra o atare utilizare, în cadrul acţiunilor prin care se solicită decăderea titularului mărcii din drepturile conferite de aceasta.

Astfel, reţinând caracterul nefondat al criticilor recurentei-reclamante, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C.proc.civ., a respins, ca atare, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 934A/2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.