Trademark counterfeiting at customs: non-justiciable 10-day deadline and inapplicability of exhaustion doctrine to non-EEA imports

Produse purtând o marcă înregistrată, reţinute de autorităţile vamale. Acţiune în contrafacere. Inaplicabilitatea termenului prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 344/2005

Cuprins pe materii: Dreptul proprietăţii intelectuale. Marcă

Index alfabetic: import

mărfuri contrafăcute

acţiune în contrafacere

Legea nr. 84/1998, art. 39

Legea nr. 344/2005, art. 10, art. 11

Regulamentul (UE) nr. 608/2013, art. 23

Deşi atât dispoziţiile art. 11 alin. 1 din Legea nr. 344/2005, cât şi cele ale art. 23 din Regulamentul (UE) nr. 608/2013 stabilesc, în cazul mărfurilor reţinute de autorităţile vamale, un termen de 10 zile lucrătoare pentru ca titularul cererii de intervenţie să sesizeze instanţa pentru a se determina încălcarea unui drept de proprietate intelectuală, nedepunerea acţiunii în acest termen nu poate fi sancţionată cu decăderea din dreptul de a formula o acţiune în contrafacere grefată pe prevederile Legii nr.84/1998.

Din interpretarea dispoziţiilor art.10, ale art.11 din Legea nr. 344/2005 şi ale art. 23 din Regulamentul (UE) nr. 608/2013 rezultă că depunerea în termen de 10 zile lucrătoare a acţiunii ce are ca scop să se determine dacă a existat o încălcare (necesară atunci când declarantul sau deţinătorul mărfurilor nu îşi dă acordul pentru distrugere) este o condiţie pentru a se menţine suspendarea acordării liberului de vamă (deci pentru reţinerea în continuare a bunurilor), iar sancţiunea ce poate interveni nu este, în nici un caz, decăderea titularului mărcii din dreptul de a iniţia o acţiune în contrafacere, ci cel mult ridicarea suspendării liberului în vamă.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1553 din 23 septembrie 2025

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. şi înregistrată la 08.05.2023 pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a civilă s-au solicitat în contradictoriu cu pârâta B. SRL următoarele: să se constate că produsele reţinute de către autorităţile vamale, conform notificării Direcţiei Regionale Vamale București nr. 828ot/BM/04.04.2023, aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală deţinute de reclamantă asupra mărcii nr. 1377651 APPLE, asupra mărcii grafice nr.1378087 și asupra mărcii nr. 1192765 DESIGNED BY APPLE IN CALIFORNIA; să se dispună interzicerea importului şi a comercializării neautorizate, de către pârâtă, a produselor reţinute de către autorităţile vamale conform notificării Direcţiei Regionale Vamale București nr. 828ot/BM/04.04.2023, care încorporează mărcile reclamantei; să se dispună interzicerea producerii, importului, distribuirii, comercializării, publicităţii şi a oricăror acte de folosinţă, în activitatea comercială a pârâtei, a produselor care încorporează mărcile reclamantei; să se dispună obligarea pârâtei la suportarea costurilor de manipulare, depozitare, transport și distrugere a produselor reținute de către autoritățile vamale conform notificării; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1200 din 21.11.2023, pronunţată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, s-a admis cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.

S-a constatat că produsele reținute conform ARB nr. 65, 66/30.03.2023 de către BVF Otopeni-Călători, de autorităţile vamale, conform notificării Direcţiei Regionale Vamale București nr. 828ot/BM/04.04.2023 aduc atingere drepturilor reclamantei: Marca internațională cu desemnare UE nr. 1378087 reprezentantă grafic, marca internațională cu desemnare UE nr. 1377651 APPLE, Marca UE nr. 1192765 DESIGNED BY APPLE în CALIFORNIA.

S-a interzis importul şi comercializarea neautorizate de către pârâtă a produselor reţinute de autorităţile vamale, conform notificării Direcţiei Regionale Vamale București nr. 828ot/BM/04.04.2023, purtând semne identice sau similare mărcilor ce aparţin reclamantei.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 1015 din 16.10.2024, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă B. SRL împotriva sentinţei civile nr. 1200/2023, pronunţate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, ca nefondat.

A respins cererea intimatei de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

4. Căile de atac formulate în cauză

Împotriva deciziei nr. 1015/2024 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă au declarat recurs recurenta-pârâtă B. SRL şi recurenta-reclamantă A.

4.1. Recursul declarat de recurenta-pârâtă B. SRL

Recurenta-pârâtă a arătat că decizia civilă atacată este afectată de motivele de nelegalitate reglementate la art. 488, alin. 1 pct. 5, 6 şi respectiv 8 C.proc.civ.

În argumentarea motivelor de nelegalitate prevăzute la pct. 5 și 6 ale art. 488 alin. 1 C.proc.civ., susține că soluţia pronunţată de instanţa de apel cu privire la excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant este nelegală.

Se arată că în faţa instanţei de apel, SCA X, reprezentanţii convenţionali ai A., au depus 2 împuterniciri avocaţiale diferite cu serii şi numere diferite, pentru aceeaşi etapă procesuală; deși în cuprinsul celei de-a doua împuterniciri se menţionează contractul nr. x din 2024, nu a fost încuviințată cererea pârâtei de a se depune acest înscris, în raport de dispozițiile art. 293 alin. 2 C.proc.civ.

Susține că prin depunerea de către societatea de avocatură a unor procuri este întărită contradicția în motivare, în condiţiile în care, potrivit dispoziţiilor art. 151 alin. 1 şi 2 C.proc.civ., procura o poate depune doar un mandatar neavocat, deoarece avocatul este obligat să depună împuternicirea întocmită potrivit dispoziţiilor Legii nr. 51/1995 şi Statutul profesiei de avocat

Consideră că, din moment ce SCA X depune facturi de cheltuieli de judecată din unde rezultă că nu compania A. i-ar fi achitat onorariul, ci o altă firmă, Y., care nu are calitate în prezenta cauză, această acţiune a fost introdusă de o persoană ce nu avea calitatea de reprezentant.

Tot subsumat motivului prevăzut de art. 488 pct. 6 C.proc.civ. critică decizia atacată în sensul că instanța nu a analizat motivele invocate de pârâtă cu privire la neregularităţile procedurale care conduc la admiterea excepţiei lipsei dovezii de reprezentant, respectiv faptul că prin cererea de chemare în judecată nu au fost indicate datele de identificare ale reclamantei, cele privitoare la statutul său juridic şi nici numele persoanei care reprezintă societatea.

Invocă dispozițiile art. 122. alin. 7 din Statutul profesiei de avocat și susține că raportul juridic de reprezentare avocat - client se dovedeşte doar cu contractul de asistentă juridică și că există obligaţia legală de a fi depus, în cazul în care partea adversă contestă existența acestuia, astfel că este nelegală şi neargumentată soluţia instanţelor anterioare, de a nu se pune în vedere intimatei să depună aceste contracte de asistenţă juridică.

Consideră că soluţia dată de instanţa de apel criticii referitoare la respingerea suspendării facultative în temeiul art. 413 C.proc.civ., a fost nelegală, tot în sensul dispoziţiilor art. 488 pct. 5 C.proc.civ.; arată că suspendarea trebuia dispusă, întrucât a făcut dovada existenţei unui alt dosar, penal, a cărui soluţionare avea înrâurire asupra cauzei de fată, fiind vorba de cercetarea unor infracţiuni de fals material şi intelectual.

Mai susține că, pentru a nu se încălca dublul grad de jurisdicție, pricina ar trebui trimisă în rejudecare la prima instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 497 cu trimitere la art. 480 alin. 3 C.proc.civ., având în vedere şi soluţia nelegală a respingerii probei cu expertiza de specialitate, hotărârea instanţei de apel fiind nemotivată sub acest aspect.

Arată că nu există nici o dispoziţie legală care să impună că în cadrul unei acţiuni în contrafacere se administrează doar proba cu înscrisuri; pe de o parte, se susţine că sarcina probei incumbă pârâtei, iar, pe de altă parte, instanţele inferioare o pun în imposibilitate de a dovedi acest lucru, respingând în mod nelegal proba cu expertiză.

Prin respingerea probei cu expertiza de specialitate s-a produs o încălcare a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ce garantează accesul la o instanţă judecătoreasca, la un tribunal independent şi imparţial, precum şi o încălcare a art. 13 ce garantează dreptul la un remediu efectiv; este, de asemenea, şi o încălcare a Protocolului 1 al Convenţiei ce garantează dreptul de proprietate, întrucât bunurile pârâtei urmează a fi distruse fără a se dovedi dincolo de orice îndoială, că ar fi fost contrafăcute ori că s-ar fi încălcat vreun drept de proprietate intelectuală.

Contrar susţinerilor instanţei, proba cu expertiza este una relevantă, utilă şi pertinentă deoarece doar în acest mod poate proba caracterul original al produselor, iar în situaţia când se va constata acest caracter original va deveni întemeiată apărarea privind epuizarea dreptului la marcă.

Invocă dispoziţiile art. 7 alin. 1 din Directiva 2008/95/CE, art.13. alin. 1 din Regulamentul nr. 207/2009, art. 44 alin. 1 din Legea nr. 94/1998 și susține că teoria epuizării dreptului a fost formulată în dreptul german pentru brevete de invenţie şi a fost ulterior extinsă şi în domeniul mărcilor, odată cu Hotărârea Curţii Europene de Justiţie din 8 iunie 1971, pronunţată în cauza Deutsche Grammophon, prin care s-a decis că un producător nu poate avea dreptul exclusiv de a distribui articolul protejat şi nu poate să îşi exercite acest drept de maniera în care să interzică punerea în circulaţie în statul respectiv a produsului care a fost deja pus în circulaţie pe teritoriul Uniunii, de către el însuşi sau cu consimţământul său.

Acest lucru înseamnă că titularul mărcii nu poate interzice dobânditorilor produselor sale să le revândă. Astfel, prin punerea produsului în circulaţie şi folosirea normală a mărcii înregistrate, dreptul titularului se epuizează.

Consecinţa epuizării dreptului este că, odată puse în circulaţie produsele acoperite de marcă, dreptul la marcă nu poate împiedica libera circulaţie a produselor marcate şi nu constituie un obstacol pentru tranzacţiile ulterioare.

Susține că aceste consideraţii cu privire la momentul epuizării dreptului la marcă, odată cu prima punere în circulaţie a produsului pe piaţa Uniunii, au fost dezvoltate pe larg în jurisprudenţa consacrată a CJUE; invocă hotărârea Consten şi Grundig (cauzele conexate C-56/64 şi C-58/64K) pronunțată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene și arată că, în momentul primei vânzări pe piaţa Uniunii Europene, dreptul exclusiv, prevăzut de art. 44 din Legea nr. 84/1998, al titularului mărcii înregistrate de a pune în circulaţie un produs purtând marca înregistrată este epuizat, iar marca nu asigură monopolul desfacerii până la consumatorul final, ci doar un drept exclusiv de utilizare ce poate fi folosit împotriva concurenţilor titularului şi nu a subdobânditorilor.

Arată că a învederat și hotărârea pronunţată de Curtea Europeană de Justiţie în cauza C-655/21, unde într-o procedură similară privind contrafacerea se poate observa că a fost administrată în cauză proba cu expertiza în vederea dovedirii caracterului produselor, dacă erau sau nu contrafăcute.

Tot în argumentarea incidenţei art. 488 pct. 6 și 8 C.proc.civ., susține că instanța de apel nu a analizat noţiunea de „importuri paralele”; Comisia Europeană dă o definiţie acestora, în comunicarea comisiei - Ghid privind articolele 34-36 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) nr. 2021/C 100/03; de asemenea, prin Decizia nr. 216 din 06.11.2006 emisă de Consiliul Concurenţei într-o speţă similară, s-a transmis Autorităţii Naţionale ale Vămilor că nu este permisă o interpretare a art. 2 alin 1 coroborat cu art. 6, alin. 2 litera h din Legea nr. 344/2005 care ar conduce la o interdicţie de facto a importurilor paralele, întrucât acest lucru ar însemna clar o denaturare nelegală a concurenţei şi o încălcare a Directivelor şi legislaţiei europene în materie.

Recurenta mai consideră că instanţa de apel a dat o greşită soluţionare excepţiei tardivităţii introducerii acţiunii; arată că în condiţiile existenţei termenului de 10 zile prevăzut imperativ de Regulamentul 608/2013, nu se poate afirma că un titular de marcă cum este reclamanta, ar avea la dispoziţie 3 ani de zile pentru a formula o astfel de acţiune.

Chiar dacă intimata reclamantă a formulat o cerere de prelungire a termenului cu încă 10 zile, adresată autorităţilor vamale, termenul la care aceasta a luat la cunoştinţă despre reţinerea bunurilor în vamă şi despre opoziţia formulată de pârâtă la această reţinere, este 05.04.2023, astfel că ultima zi în care ar fi putut depune reclamanta acţiunea ar fi fost 26.04.2023. Aşadar, este cert că raportat la data înregistrării acţiunii la Tribunalul Bucureşti (08.05.2023) acţiunea apare ca fiind tardivă în raport de termenul de 10 zile prevăzut de art. 11, alin. 1 din Legea nr. 344/2005, lege care constituie o transpunere a prevederilor art. 23 alin. 5 din Regulamentul CE nr. 608/2013.

Considerațiile instanţei de apel cu privire la indicarea destinaţiei în vederea căreia sunt folosite acele produse accesorii, ca limitare a efectelor mărcii, sunt de asemenea nelegale în înţelesul art. 488 pct. 6 și 8 C.proc.civ.

Astfel, potrivit art. 13 alin. l lit. c şi alin. 2 din Regulamentul 207/2009, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE) 2015/2424 al Parlamentului European şi al Consiliului din 16 decembrie 2015 (text similar cu art.14 din actualul Regulament, nr. 2017/2001): „O marca UE nu conferă titularului său dreptul de a interzice terţilor utilizarea în comerţ: (c) a mărcii UE dacă acest lucru este necesar pentru a identifica sau a face o trimitere la produse sau servicii ca fiind ale titularului respectivei mărci, mai ales atunci când utilizarea mărcii în cauză se impune pentru indicarea destinaţiei unui produs sau a unui serviciu, în special ca accesorii sau piese detaşate.

(2) Alineatul (1) se aplică numai în cazul în care utilizarea de către un terţ se face în conformitate cu practicile loiale în materie industrială sau comercială”.

O reglementare similară este cuprinsă în art. 14 alin.1 lit.c şi alin.2 din Directiva (UE) 2015/2436 a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 decembrie 2015 de apropiere a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci.

Recurenta pârâtă susține că jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene referitoare la limitarea efectelor mărcii comunitare (mărcii UE în noua reglementare) este în sensul că terţul poate utiliza marca pentru a oferi publicului o informaţie inteligibilă şi completă cu privire la destinaţia produsului comercializat, cu alte cuvinte pentru a informa publicul despre compatibilitatea produsului pe care a aplicat marca în discuţie şi care face obiectul comerţului terţului, cu produsul care poartă mărcile titularului, iar indicaţia specificată de terţ trebuie să privească una din caracteristicile produsului comercializat sau a serviciului furnizat de terţul respectiv - cu alte cuvinte, terţul poate să aplice marca în legătură cu activitatea de comerţ pe care o desfăşoară, respectiv cu privire la propriile produse şi servicii.

În Hotărârea din 8 iulie 2010. Portakabin Ltd. BV, Primakabin BV. C-558/08, CJUE a arătat că „obiectivul articolului 6 alineatul 1 lit.c din Directiva 89/104 este de a permite furnizorilor de produse sau de servicii care sunt complementare unor produse sau servicii oferite de titularul unei mărci să utilizeze această marcă pentru a informa publicul cu privire la legătura utilitară care există între produsele sau serviciile acestora şi cele ale titularului mărcii".

De asemenea, s-a arătat că: „Constituie o utilizare care indică destinaţia unui produs în sensul articolului 6 alin. 1 lit.c) al Directivei 89/104 utilizarea unei mărci pentru informarea publicului că persoana căreia îi aparţine reclama este specializată în vânzarea, repararea sau întreţinerea produselor care poartă aceasta marcă, comercializate sau marca respectivă de către titular sau cu acordul acestuia”(...) „Este această situaţie când mărcile al căror titular este Gillette Company sunt utilizate de un terţ pentru a oferi publicului o informaţie inteligibilă şi completă cu privire la destinaţia produsului comercializat, cu alte cuvinte compatibilitatea cu cel care poartă mărcile respective” - Hotărârea din 17 martie 2005, Gillette Company şi Gillette Group Finland, C-228/03.

În Hotărârea din 23 februarie 1999, BMW, C-63/97 CJUE a arătat că, pentru ca un terţ să poată invoca limitarea prevăzută la art. 6 alin. 1 lit. b din Directivă, trebuie ca indicaţia utilizată de acesta să privească una dintre caracteristicile produsului comercializat sau a serviciului furnizat de terţul respectiv. Relevant este şi alineatul 2 al art. 13 din Regulament privitor la utilizarea în conformitate cu practicile loiale.

Astfel, atâta vreme cât utilizarea mărcii a fost făcută în scopul prevăzut de lege şi în conformitate cu bunele practici comerciale, în sensul art. 39 alin.2 din Legea 84/1998 , nu există o încălcare a dreptului la marcă, chiar dacă există şi alte posibilităţi de a evidenţia compatibilitatea produselor.

Folosirea loială şi onestă a mărcii terţe în scopul prevăzut de lege rezultă şi din faptul că indicaţia de compatibilitate/marcă nu îl vizează pe consumatorul final, întrucât nu acesta alege produsul, ci pe un profesionist în domeniul reparaţiilor de telefoane şi accesorii pentru telefoane mobile.

Pentru toate aceste motive, solicită admiterea recursului, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, pe care le va solicita pe cale separată.

4.2. Recursul declarat de recurenta-reclamantă A.

Recurenta reclamantă a arătat, în argumentarea recursului său, că această cale de atac se referă la soluţia instanţei de apel de respingere a solicitării sale privind plata cheltuielilor de judecată.

Au fost invocate dispoziţiile art. 453 C.proc.civ., arătându-se că din economia reglementării destinate acordării cheltuielilor de judecată reiese în mod explicit caracterul accesoriu al cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, a cărei soartă depinde de soluţia dată cererii principale şi de etapa procesuală în care au fost generate. Prin urmare, culpa procesuală înţeleasă în mod obiectiv se face doar prin raportare la soluţia pronunţată de către instanţa învestită cu soluţionarea unei etape procesuale.

În ceea ce priveşte hotărârile pronunţate în cauză, recurenta-reclamantă arată că Tribunalul Bucureşti a admis în totalitate cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, iar apelul pârâtei a fost respins ca nefondat. Astfel, prima instanţă a admis în parte cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantumul pentru care s-a depus dovada plăţii facturilor aferente, respectiv 7472,98 lei.

Referitor la caracterul real al cheltuielilor de judecată din apel, arată că însăşi instanţa de apel a reţinut prin considerentele hotărârii faptul că „pe cuprinsul facturii este menţionat numărul prezentului dosar, precum şi numele părţilor între care se poarta prezentul litigiu''. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile în materie ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru a fi acordate cheltuielile de judecată în cadrul facturii trebuie să fie menţionat „numărul dosarului pentru care au fost achitate aceste sume".

Se susţine de către recurenta-reclamantă că instanţa a încălcat dispoziţiile art. 453 şi 454 C.proc.civ. şi 1474 alin. 3 C.civ.

Curtea de Apel Bucureşti a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în apel, motivând faptul că „serviciile au fost facturate pe numele unei terţe societăţi, Y., iar nu pe numele intimatei A.". De asemenea, instanţa de apel a apreciat faptul că nu se aplică dispoziţiile art. 1474 alin. 3 C.civ. referitoare la plata efectuată de un terţ în numele şi pentru debitor sub pretextul că raporturile juridice care au generat plata, respectiv dintre Y., A. şi SCA X. ar fi incerte.

Cu privire la aspectele invocate mai sus, arată că în jurisprudenţa naţională s-a stabilit că dovada cheltuielilor de judecată se face prin orice mijloc de probă, iar în acest sens Curtea de Apel Bucureşti a stabilit în decizia civilă nr. 723/2016 următoarele: „Contrar susţinerilor apelantei, facturile fiscale depuse de reclamantă la dosar şi extrasele de cont aferente fac dovada efectuării cheltuielilor de judecată de către reclamant, în totalitate. Mai mult decât dispoziţiile art.1504 C.civ., relevanţă în acest context au dispoziţiile art.1499 C.civ., în sensul că dovada plăţii se face cu orice mijloc de probă. Oricum, extrasele de cont în discuţie atestă încasarea de către avocat a sumelor de bani indicate în facturile depuse, deoarece în cuprinsul lor se menţionează plata totală pentru intervale mai mari de numere de facturi, în aceste intervale regăsindu-se şi acele facturi cu privire la care apelantul a formulat critici. Plata de către reclamant a tuturor facturilor emise de avocat rezultă şi din desfăşurătorul facturilor aferent fiecărui virament bancar."

Aşadar, argumentele instanţei de apel nu pot fi primite, având în vedere că aceste condiţii instituite de lege au fost îndeplinite în prezenta cauză, fapt ce rezultă în mod evident din actele depuse la dosarul cauzei, aceste sume fiind plătite de recurentă prin intermediul unei organizaţii anti-contrafacere a cărei membră este, respectiv Y, care realizează inclusiv astfel de operaţiuni în numele şi pe seama membrilor săi pe care îi reprezintă. Aceste precizări au fost aduse şi în faţa instanţei de apel, astfel că nu se poate considera în niciun caz că raporturile dintre părţi ar fi incerte.

Cu privire la dispoziţiile legale aplicabile, arată că art. 453 C.proc.civ. reglementează exclusiv cine suportă cheltuielile de judecată, nu şi condiţiile în care se va face proba suportării lor de către partea care a câştigat procesul. Acestea decurg din condiţiile generale privind plata (inclusiv art. 1474 alin. (3) C.civ. în cazul plăţii efectuate de un terţ) şi din dispoziţiile art. 454 C.proc.civ.

Astfel, plata efectuată de Y. este valabilă, iar hotărârea instanţei de fond consfinţeşte acest aspect, Tribunalul Bucureşti obligând intimata-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată pentru care recurenta a depus dovada plăţii facturilor care a fost efectuată de către aceeaşi organizaţie anti-contrafacere,Y.

Interesul în promovarea acestei căi de atac este justificat de soluţia de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, demersul judiciar având ca finalitate acoperirea cuantumului cheltuielilor suportate ca urmare a culpei pârâtei. în acelaşi timp, raţiunea prezentei căi de atac este şi de a se împotrivi ferm faţă de posibilitatea formării unei jurisprudenţe total nefavorabile titularilor de drepturi şi membri ai unor organizaţii anti-contrafacere care s-ar găsi în imposibilitatea de a-şi recupera cheltuielile de judecată cauzate de culpa exclusivă a contrafăcătorilor, în condiţiile în care astfel de hotărâri sunt complet accidentale prin raportare la multitudinea acţiunilor în contrafacere admise de instanţele de judecată..

Nu în ultimul rând, prin prezentul recurs, recurenta-reclamantă înţelege să conteste exclusiv legalitatea hotărârii instanţei de apel prin care s-a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată; în condiţiile în care dispoziţiile legale erau îndeplinite. Astfel, prin această cale de atac, recurenta-reclamantă înţelege să aducă critici care se subsumează exclusiv sferei de nelegalitate a hotărârii recurate.

În drept: art. 453,454,488 alin. (1) pct. 8 şi urm. C.proc.civ., art. 1474 alin. (3) C.civ. şi toate celelalte dispoziţii legale invocate în prezentul.

5. Apărările formulate în cauză

Recurenta-reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a invocat inadmisibilitatea recursului, solicitând şi respingerea sa ca nefondat, iar recurenta-pârâtă B. SRL a depus răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prealabil, se reţine că excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtă este nefondată prin raportare la art.489 alin.1-2 C.proc.civ. şi va fi respinsă ca atare, deoarece dezvoltarea motivelor de critică expuse în memoriul depus la dosar de această parte permite încadrarea lor în cazurile de casare prevăzute de art.488 alin.1 pct.5, 6 şi 8 C.proc.civ., după cum se va arăta în cadrul analizei ce succede.

II.1 În privinţa recursului declarat de pârâta B. SRL, o serie de motive dezvoltate pot fi examinate din perspectiva cazului de casare prevăzut de art.488 alin.1 pct. 5 C.proc.civ. cu referire la art.85 alin.3, art.413 alin.1 pct.2 şi respectiv art.249 şi următ. C.proc.civ., după cum urmează:

Într-o primă critică, s-a invocat greşita dezlegare de către instanţa de apel (şi totodată şi de către tribunal) a excepţiei privind lipsa dovezii calităţii de reprezentant a avocatului ce a formulat acţiunea şi a efectuat acte de procedură în numele reclamantei, cu argumentul esenţial că în cauză nu s-a depus contractul de asistenţă juridică ce a stat la baza emiterii împuternicirilor avocaţiale aflate la dosar; totodată, s-a arătat că avocatul nu îşi poate justifica dreptul de reprezentare prin procură.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 28 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, „Avocatul înscris în tabloul baroului are dreptul să asiste şi să reprezinte orice persoană fizică sau juridică, în temeiul unui contract încheiat în formă scrisă, care dobândeşte dată certă prin înregistrarea în registrul oficial de evidenţă.”

Totodată, potrivit art.126 din Statutul profesiei de avocat, „Contractul de asistenţă juridică prevede, în mod expres, întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului. În baza acestuia, avocatul se legitimează faţă de terţi prin împuternicirea avocaţială întocmită conform anexei nr. II.”

Din aceste dispoziţii, coroborate cu cele ale art.121-122 din acelaşi Statut, care prevăd cerinţele de formă ale contractului de asistenţă juridică, instanţa de recurs reţine că acestea sunt impuse de lege pentru proba contractului între părţile acestuia.

În raport cu terţii, însă, norma mai sus citată arată că proba raportului juridic dintre avocat şi client se face cu împuternicirea avocaţială emisă de avocat în baza contractului, înscris care a fost depus la dosar de avocatul care o reprezintă pe reclamanta-recurentă.

De aceea, în mod corect au fost înlăturate de instanţa de apel susţinerile referitoare la greşita soluţionare de către Tribunal a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant, iar criticile din recurs care valorifică din nou această critică, fără argumente suplimentare care să combată cele reţinute de Curtea de apel, nu pot fi primite.

Nefondată este şi critica referitoare la greşita respingere a cererii de suspendare a judecăţii întemeiată pe prevederile art.413 alin.1 pct.2 C.proc.civ., până la soluţionarea unei cauze penale.

Înalta Curte constată că nu se poate identifica o nelegalitate în legătură cu această măsură, cât timp, pe de-o parte, cazul de suspendare invocat are natură facultativă, revenind instanţei aprecierea generală a oportunităţii suspendării judecăţii, iar pe de altă parte, contrar afirmaţiilor recurentei, la dosarul cauzei nu se găseşte dovada formulării unei plângeri penale pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce va fi pronunţată în cauză şi cu atât mai puţin a începerii urmăririi penale ca urmare a unei atare plângeri.

În cadrul unui alt motiv de critică, s-a susţinut – tot prin prisma prevederilor art.488 alin.1 pct. 5 C.proc.civ. – respingerea nelegală a probei cu expertiză cerută de pârâtă pentru a dovedi originalitatea produselor, în condiţiile în care i s-a imputat prin decizie că nu a dovedit că produsele sunt originale, aşa cum a susţinut.

Înalta Curte constată că pe parcursul soluţionării cauzei în faţa primei instanţe, pârâta a solicitat administrarea probei cu expertiză judiciară în specialitatea proprietate intelectuală pentru a dovedi că produsele ce au făcut obiectul reţinerii în vamă sunt originale.

O asemenea teză semnifica, în ipoteza speţei, că ele au fost produse de însuşi titularul dreptului asupra mărcii – reclamanta A. – sau cu acordul acesteia – spre exemplu, în temeiul unei licenţe.

Prima instanţă a respins proba cu expertiză, apreciind că ea nu este utilă soluţionării cauzei, iar prin apelul declarat împotriva sentinţei tribunalului, pârâta a criticat această măsură procesuală.

Cu toate acestea, după cum în mod pertinent a constatat instanţa de apel, proba cu expertiză nu a fost solicitată prin cererea de apel, astfel cum permiteau prevederile art.476 alin.1, art.478 alin.2 şi respectiv art.479 alin.1 şi 2 C.proc.civ.

În susţinerea acestei teze, este utilă menţionarea dezlegării cuprinse în decizia nr.9/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că: „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 470, art. 478 alin. (2) şi a art. 479 alin. (2) C.proc.civ., prin raportare la art. 254 alin. (1) şi (2) C.proc.civ., în noţiunea de probe noi ce pot fi propuse şi încuviinţate în faza apelului se includ atât probele propuse în faţa primei instanţe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât şi acelea care nu au fost propuse în faţa primei instanţe sau au fost propuse tardiv, iar în privinţa lor prima instanţă de fond a constatat decăderea.”

Se observă însă că în cauză recursul critică în realitate conduita primei instanţe de a respinge proba în discuţie şi totodată motivarea pentru care Curtea de apel a înlăturat acest motiv al apelului declarat de pârâtă.

Or, o eventuală vătămare survenită din greşita respingere a probei cu expertiză în faţa Tribunalului ar fi putut să fie reparată prin încuviinţarea probei în etapa apelului, dar numai în prezenţa unei solicitări a părţii, formulată în condiţiile art.470 alin.1 lit.d şi alin.3 teza I C.proc.civ., respectiv prin cererea de apel.

Distinct de aceasta, se constată că, evaluând legalitatea şi temeinicia sentinţei apelate prin prisma motivelor invocate, Curtea de apel a constatat că proba cu expertiză nu era utilă soluţionării cauzei din perspectiva analizei similarităţii sau a identităţii semnelor aplicate produselor cu marca, pentru că un asemenea demers este rezervat instanţei, dar nici din perspectiva verificării caracterului original al produselor, pentru că un atare aspect trebuia să fie probat cu înscrisuri.

Înalta Curte reţine că ambele aceste aserţiuni sunt legale.

În privinţa chestiunii disputate – dacă bunurile provin de la reclamantă sau nu – titularul mărcii a afirmat că produsele reţinute în vamă nu îi aparţin şi nu au fost fabricate cu acordul său – ambele fiind fapte negative – ceea ce transfera sarcina probei faptului pozitiv contrar părţii adverse, cum corect au statuat instanţele.

De asemenea, în privinţa provenienţei bunurilor, relevant era fabricantul acestora – dacă este el reclamanta sau un licenţiat ori alt terţ care acţionează cu acordul său – şi aceste chestiuni, din perspectivă practică, nu puteau face obiectul unei probe cu expertiză, ci în mod primar a unei probe cu înscrisuri, respectiv documente de provenienţă, pe baza cărora ar fi putut să se realizeze cercetări suplimentare.

Deşi pârâta a afirmat că necesitatea probei cu expertiză a rezultat din aceea că nu poate obţine atare documente de provenienţă de la vânzător, Înalta Curte constată că această dificultate nu a fost argumentată sau dovedită de recurenta-pârâtă.

Nu este relevant din această perspectivă faptul că într-o cauză aflată pe rolul altei instanţe naţionale (în exemplul recurentei, din Bulgaria) instanţa a administrat o probă cu expertiză judiciară pentru a verifica dacă anumite produse poartă o marcă sau nu, deoarece fiecare cauză are circumstanţe particulare şi necesitatea unei expertize într-un alt dosar nu face ca proba să fie admisibilă sau chiar utilă în orice altă cauză ce priveşte contrafacerea unei mărci.

De asemenea, afirmaţia recurentei că din fotografii rezultă că semnul purtat de produse este identic cu mărcile reclamantei, ceea ce face evidentă concluzia că produsele sunt originale ignoră împrejurarea că în această materie caracterul original al produsului semnifică provenienţa sa de la titularul mărcii sau de la un terţ care a aplicat marca cu acordul acestuia, iar contrafacerea nu rezultă numai din împrejurarea că produsele poartă un semn asemănător cu marca, ci şi din aceea că respectivele produse poartă fără drept întocmai semnul protejat.

Nu în ultimul rând, astfel cum au consemnat corect instanţele şi cum se va argumenta în cadrul motivelor de recurs privitoare la aplicarea corectă a normelor de drept substanţial, chestiunea caracterului original al produselor nu era determinantă pentru existenţa în cauză a încălcării, deoarece şi dacă produsele proveneau de la titularul dreptului, pârâta era ţinută a face dovada acordului acestuia pentru punerea lor pe piaţa Uniunii Europene.

Legat de aceste dezlegări, sunt nefondate şi toate argumentele dezvoltate de recurenta-pârâtă legate de pretinsa încălcare a dreptului la un proces echitabil (prin prisma art.6 din Convenţia EDO), pentru că, aşa cum s-a arătat mai sus, sarcina probei puse în sarcina pârâtei nu a fost supusă unui standard nerezonabil şi partea chemată a-şi proba susţinerile nu a prezentat nici măcar indiciile unei imposibilităţi de a furniza elemente de dovadă adecvate, astfel că nici din această perspectivă respingerea probei cu expertiză de către prima instanţă nu îmbracă forma unei nelegalităţi care să atragă nulitatea hotărârii instanţei de apel, ce a menţinut această măsură.

În acest context, includerea în conduita cerută în mod rezonabil unui profesionist diligent cu afacerile sale a unei obligaţii de a furniza documente de provenienţă pentru bunurile pe care le importă pe teritoriul statului de reşedinţă în vederea revânzării nu constituie o cerinţă disproporţionată cu scopul urmărit – protejarea comerţului licit şi a drepturilor terţilor.

În acest context, obligaţia de a se asigura că produsele ce fac obiectul importului respectă dispoziţiile legale aplicabile pe teritoriul statului unde ele sunt introduse revine celui care realizează operaţiunea de import.

Prin motivele de recurs ce pot fi analizate în cadrul cazului de casare de la art.488 alin.1 pct. 8 C.proc.civ. sunt dezvoltate extensiv consideraţii legate de pretinsa epuizare a dreptului la marcă al reclamantei.

Înalta Curte constată că toate aceste argumente sunt improprii cauzei de faţă, pentru că circumstanţele particulare ale cauzei nu permit examinarea lor prin prisma normelor referitoare la epuizarea dreptului la marcă.

Potrivit art.44 alin.1 din Legea nr.84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, „Dreptul asupra mărcii se epuizează, iar titularul nu poate interzice altor persoane folosirea acesteia pentru produse care au fost puse în comerţ în Uniunea Europeană şi în Spaţiul Economic European sub această marcă de titularul însuşi sau cu consimţământul său.”

De asemenea, Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2017 privind marca Uniunii Europene prevede în art.15, intitulat „Epuizarea drepturilor conferite de marca UE” că „(1) O marcă UE nu acordă titularului dreptul să interzică folosirea acesteia pentru produse care au fost introduse pe piață în Spațiul Economic European sub această marcă de către titularul mărcii sau cu acordul său.”

Rezultă cu claritate din aceste norme legale că pretinsa epuizare a dreptului la marcă la care se referă recurenta-pârâtă priveşte ipoteza în care titularul mărcii şi-a dat acordul pentru introducerea pe piaţa Uniunii Europene sau a SEE a produselor sub marca sa, caz în care el nu se poate opune la folosirea mărcii pentru acele produse ulterior.

Prin urmare, cât timp rezultă din situaţia de fapt – consemnată de instanţele de fond – că produsele reţinute în vamă erau importate direct din China, ipoteza premisă a aplicării normelor privind epuizarea dreptului la marcă nu se regăseşte în speţă.

Or, tocmai acordul titularului la punerea pe piaţa UE a produselor în discuţie trebuia să fie dovedit de pârâtă, ceea ce nu s-a întâmplat, şi în absenţa unei alte operaţiuni anterioare de import, nu se poate reţine teza epuizării dreptului la marcă prin prezentul import, provenit din afara SEE sau UE.

Legat de această chestiune, prin cererea de recurs se arată că din punerea pe piaţa UE la un moment anterior a telefoanelor cărora le erau destinate adaptoarele pentru încărcătoare importate de pârâtă, rezultă în mod rezonabil o prezumţie că şi acestea din urmă au fost puse pe piaţă anterior.

O astfel de susţinere este speculativă şi nefundamentată obiectiv, pentru că nu se poate identifica o legătură concretă din perspectiva dreptului la marcă între alte produse purtând respectiva marcă (în teza recurentei, telefoanele purtând marca Apple) şi produsele reţinute în vamă (încărcătoare), care la rândul lor purtau aceeaşi marcă.

Dimpotrivă, cum s-a subliniat anterior, epuizarea dreptului la marcă operează pentru chiar produsele care au intrat pe piaţă cu acordul sau din iniţiativa titularului, care nu se mai poate opune revânzării acelor produse şi nu unor operaţiuni comerciale privitoare la alte produse, fie ele şi strâns legate din perspectiva utilizării de cele deja aflate pe piaţă.

Corelativ, nu se poate reţine nici omisiunea imputată instanţei de apel de a evalua chestiunea importului paralel, pentru că în cauză nu s-a pus o atare problemă; dimpotrivă, în absenţa probelor privind faptul că produsele reţinute în vamă provin de la reclamantă, ele poartă fără drept marca protejată legal şi nu se poate discuta despre un import paralel în sensul argumentat prin cererea de recurs.

Un alt motiv de recurs argumentat sub cazul de casare prevăzut de art.488 alin.1 pct. 8 C.proc.civ. priveşte pretinsa tardivitate a formulării acţiunii, cu depăşirea termenului de 10 zile lucrătoare pus la dispoziţia titularului mărcii pentru sesizarea instanţei.

Conform art.10 din Legea nr.344/2005 privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire:

„Art. 10. (1) În cazul în care autoritatea vamală a reţinut mărfurile susceptibile a aduce atingere unui drept de proprietate intelectuală şi/sau a suspendat operaţiunea de vămuire, mărfurile pot fi distruse, fără să se urmeze procedura prevăzută la art. 11, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) titularul dreptului informează în scris autoritatea vamală, în termen de 10 zile lucrătoare de la data primirii notificării prevăzute la art. 9, că mărfurile reţinute aduc atingere unui drept de proprietate intelectuală; în cazul mărfurilor perisabile, termenul este de 3 zile lucrătoare;

b) titularul dreptului depune la autoritatea vamală, în termenul prevăzut la lit. a), acordul scris al declarantului/deţinătorului/destinatarului mărfurilor că abandonează aceste mărfuri, în vederea distrugerii; acest acord poate fi transmis autorităţii vamale direct de către declarantul/deţinătorul/destinatarul mărfurilor.

(2) Condiţia prevăzută la alin. (1) lit. b) se prezumă a fi îndeplinită dacă în termenul prevăzut la alin. (1) lit. a) declarantul/deţinătorul/destinatarul mărfurilor nu se opune în mod expres, în scris, reţinerii şi/sau suspendării operaţiunii de vămuire ori distrugerii mărfurilor.

(3) Autoritatea vamală prelevează în mod obligatoriu eşantioane din mărfurile care urmează să fie distruse, conform reglementărilor vamale, urmând ca acestea să fie păstrate în vederea constituirii de probe în instanţă, dacă va fi cazul.

(4) Cheltuielile de distrugere vor fi suportate de titularul dreptului.

(5) Dacă declarantul/deţinătorul/destinatarul mărfurilor contestă măsura reţinerii şi/sau a suspendării operaţiunii de vămuire ori se opune distrugerii mărfurilor, se urmează procedura prevăzută la art. 11.”

Conform art.11 din acelaşi act normativ, „(1) Dacă, în termen de 10 zile lucrătoare de la data primirii notificării privind reţinerea mărfurilor şi/sau suspendarea operaţiunii de vămuire, titularul dreptului nu face dovada formulării unei acţiuni civile în justiţie sau a unei plângeri penale şi dacă dispoziţiile art. 10 nu sunt aplicabile, autoritatea vamală dispune eliberarea mărfurilor şi/sau acordarea liberului de vamă, dacă celelalte condiţii legale sunt îndeplinite.

(2) În cazuri întemeiate, la cererea scrisă a titularului dreptului, Autoritatea Naţională a Vămilor poate prelungi termenul prevăzut la alin. (1) cu cel mult 10 zile lucrătoare.

(3) În cazul mărfurilor perisabile, susceptibile a aduce atingere unui drept de proprietate intelectuală, perioada la care se face referire la alin. (1) este de 3 zile lucrătoare, fără posibilitatea de a fi prelungită.

(4) În situaţia în care titularul dreptului formulează o acţiune civilă în instanţă sau o plângere penală, autoritatea vamală reţine mărfurile până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă şi irevocabilă.”

De asemenea, Regulamentul (UE) nr. 608/2013 al Parlamentului European și al consiliului din 12 iunie 2013 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală de către autoritățile vamale și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1383/2003 al Consiliului prevede în art.23, intitulat „Distrugerea mărfurilor și inițierea procedurii”:

„(1) Mărfurile suspectate că sunt mărfuri care încalcă un drept de proprietate intelectuală pot fi distruse sub control vamal, fără a fi necesar să se determine dacă un drept de proprietate intelectuală a fost încălcat în conformitate cu dreptul statului membru în care sunt găsite bunurile, în cazul în care sunt îndeplinite toate condițiile de mai jos:

(a) titularul deciziei a confirmat în scris autorităților vamale, în termen de 10 zile lucrătoare sau, în cazul mărfurilor perisabile, în termen de trei zile lucrătoare de la notificarea suspendării acordării liberului de vamă pentru mărfuri sau de la reținerea acestora, faptul că este convins că un drept de proprietate intelectuală a fost încălcat;

(b) titularul deciziei a confirmat în scris autorităților vamale, în termen de 10 zile lucrătoare sau, în cazul mărfurilor perisabile, în termen de trei zile lucrătoare de la notificarea suspendării acordării liberului de vamă sau de la reținerea mărfurilor, acordul său privind distrugerea mărfurilor;

(c) declarantul sau deținătorul mărfurilor a confirmat în scris autorităților vamale, în termen de 10 zile lucrătoare sau, în cazul mărfurilor perisabile, în termen de trei zile lucrătoare de la notificarea suspendării acordării liberului de vamă sau de la reținerea mărfurilor, acordul său privind distrugerea mărfurilor. În situația în care declarantul sau deținătorul mărfurilor nu a confirmat autorităților vamale, în termenele respective, acordul său privind distrugerea mărfurilor, nici nu a notificat autorităților vamale opoziția sa în acest sens, autoritățile vamale pot să considere că declarantul sau deținătorul mărfurilor a confirmat acordul său față de distrugerea mărfurilor respective.

Autoritățile vamale acordă liberul de vamă mărfurilor sau pun capăt reținerii lor, imediat după încheierea tuturor formalităților vamale, în situația în care în perioada menționată la primul paragraf literele (a) și (b) acestea nu au primit nici confirmarea scrisă din partea titularului deciziei conform căreia este convins că un drept de proprietate intelectuală a fost încălcat, nici acordul său referitor la distrugere, dacă respectivele autorități nu au fost informate în mod corespunzător cu privire la inițierea procedurii pentru a stabili dacă un drept de proprietate intelectuală a fost încălcat.

(2) Distrugerea mărfurilor se efectuează sub control vamal și pe răspunderea titularului deciziei, cu excepția cazului în care se prevede altfel în dreptul intern al statului membru în care mărfurile sunt distruse. Înainte de distrugerea mărfurilor, se pot preleva mostre de către autoritățile competente. Mostrele luate înaintea distrugerii pot fi utilizate în scopuri educative.

(3) În situația în care declarantul sau deținătorul mărfurilor nu a confirmat în scris acordul său cu privire la distrugere și în situația în care declarantul sau deținătorul mărfurilor nu se consideră că și-a confirmat acordul cu privire la distrugere, în conformitate cu alineatul (1) primul paragraf litera (c), în perioadele prevăzute la litera respectivă, autoritățile vamale informează imediat titularul deciziei în acest sens. În termen de 10 zile lucrătoare sau în termen de trei zile lucrătoare, în cazul mărfurilor perisabile, de la notificarea suspendării acordării liberului de vamă pentru mărfuri sau de la reținerea acestora, titularul deciziei inițiază procedura pentru a stabili dacă un drept de proprietate intelectuală a fost încălcat.

(4) Cu excepția cazului mărfurilor perisabile, autoritățile vamale pot prelungi perioada menționată la alineatul (3) cu maximum 10 zile lucrătoare, la cererea justificată corespunzător a titularului deciziei, în cazuri justificate.

(5) Autoritățile vamale acordă liberul de vamă mărfurilor sau pun capăt reținerii lor imediat după încheierea tuturor formalităților vamale în cazul în care nu au fost corespunzător informați, în termenele prevăzute la alineatele (3) și (4), în conformitate cu alineatul (3), cu privire la inițierea procedurii de determinare a încălcării unui drept de proprietate intelectuală.”

Înalta Curte reţine că este adevărat că aceste norme stabilesc un termen de 10 zile lucrătoare pentru ca titularul cererii de intervenţie să sesizeze instanţa pentru a se determina încălcarea unui drept de proprietate intelectuală (respectiv prezenta acţiune).

Nedepunerea acţiunii în acest termen nu poate fi însă sancţionată cu decăderea titularului din dreptul de formula cererea de faţă, pentru că ea este grefată şi pe art.39 din Legea nr.84/1998 – ca acţiune prin care se cere încetarea încălcării şi interzicerea sa pentru viitor – care este temeiul de drept comun al acţiunii, neînlăturat de la aplicare de legea specială, text care nu supune acţiunea vreunui termen de decădere.

Dimpotrivă, din interpretarea textelor (art.10 şi art.11 din legea naţională şi art.23 din Regulament) rezultă că depunerea în termen de 10 zile lucrătoare a acţiunii ce are ca scop să se determine dacă a existat o încălcare (necesară atunci când declarantul sau deţinătorul mărfurilor nu îşi dă acordul pentru distrugere) este o condiţie pentru a se menţine suspendarea acordării liberului de vamă (deci pentru reţinerea în continuare a bunurilor, iar sancţiunea ce poate interveni este numai aceea prevăzută de dispoziţiile legale analizate şi în nici un caz decăderea din dreptul de a iniţia o acţiune în contrafacere.

Incidental, se constată că, de vreme ce termenul de 10 zile este edictat pentru introducerea acţiunii în faţa instanţei atunci când deţinătorul sau destinatarul mărfurilor refuză distrugerea, în această ipoteză (iar în speţă s-a exprimat acest refuz prin formularea unei opoziţii) termenul nu poate curge de la data reţinerii, ci de la data comunicării refuzului (sau, după caz, a opoziţiei) de către autorităţile vamale titularului cererii de intervenţie.

În caz contrar, s-ar cere titularului să depună o acţiune înainte de a cunoaşte dacă sunt sau nu întrunite cerinţele cumulative prevăzute de Regulament pentru distrugerea bunurilor fără intervenţia instanţei (astfel cum prevede art.15 alin.1), ce presupun şi acordul deţinătorului bunurilor, lăsând astfel fără substanţă dreptul de a obţine totuşi distrugerea mărfurilor ca rezultat al procedurii judiciare desfăşurate la iniţiativa titularului.

O altă interpretare nu poate rezulta nici din prevederile art.10 şi art.11 din legea naţională, deoarece teza eliberării mărfurilor este subsumată situaţiei în care nu se face dovada intentării acţiunii şi totodată când nu sunt îndeplinite nici cerinţele art.10 – or acest text face referire în alineatul final la formularea unei opoziţii.

În tot cazul, pentru argumentele de mai sus, sancţiunea eventualei nerespectări a termenului analizat nu este decăderea titularului din dreptul de a sesiza instanţa cu acţiunea în contrafacere, ci cel mult ridicarea suspendării liberului în vamă.

Chiar cercetând pe fond chestiunea, pentru o deplină edificare, se observă că titularul a fost notificat despre existenţa opoziţiei pârâtei la data de 26.04.2023 printr-un mesaj de poştă electronică, iar cele 10 zile lucrătoare se împlineau pe data de 11 mai (ţinând cont şi de existenţa în interval a unei sărbători legale pe data de 1.05.2023), ulterior depunerii acţiunii de faţă la data de 8.05.2023.

Nefondate sunt şi susţinerile recurentei pârâte legate de existenţa în speţă a situaţiei reglementate legal de excepţie de la interzicerea folosirii mărcii, când este necesară pentru a indica destinaţia unei piese de schimb sau a unui accesoriu, criticile fiind întemeiate de parte pe cazurile de casare de la art. 488 alin.1 pct. 6 şi 8 C.proc.civ.

Potrivit art.45 alin.1 lit.c şi alin.2 din Legea nr. 84/1998, „(1) Titularul mărcii nu poate cere să se interzică unui terţ utilizarea în activitatea sa comercială: (…) marca, dacă acest lucru este necesar pentru a identifica sau a face o trimitere la produse sau servicii ca fiind ale titularului respectivei mărci, mai ales atunci când utilizarea mărcii în cauză se impune pentru indicarea destinaţiei unui produs sau a unui serviciu, în special pentru accesorii sau piese de schimb. (2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile cu condiţia ca utilizarea de către un terţ a elementelor prevăzute la lit. a)-c) ale acestuia să fie în conformitate cu practicile loiale în materie industrială sau comercială.”

Norma corespunzătoare din EUTMR 2017/1001 este art.14, potrivit cu care:

„O marcă UE nu conferă titularului său dreptul de a interzice terților utilizarea în comerț: (…)

(c) a mărcii UE dacă acest lucru este necesar pentru a identifica sau a face o trimitere la produse sau servicii ca fiind ale titularului respectivei mărci, mai ales atunci când utilizarea mărcii în cauză se impune pentru indicarea destinației unui produs sau a unui serviciu, în special ca accesorii sau piese detașate.

(2) Alineatul (1) se aplică numai în cazul în care utilizarea de către un terț se face în conformitate cu practicile loiale în materie industrială sau comercială.”

În primul rând, faţă de invocarea art.488 alin.1 pct.6 C.proc.civ., Înalta Curte reţine că nu se identifică în acest contextul aplicării acestor dispoziţii nicio omisiune din partea instanţei de apel de a analiza chestiuni relevante pentru cauză cu care fusese învestită.

Dimpotrivă, Curtea de apel a consemnat în decizia recurată că nu a avut loc o utilizare prin care pârâta să indice destinaţia unui accesoriu sau a unei piese detaşabile, cum prevede textul de excepţie, ci producătorul îşi asumă atribuirea bunului către titularul mărcilor reclamantei prin aplicarea pur şi simplu a mărcii pe produse.

De aceea, condiţiile utilizării permise (astfel cum rezultă ele din Hotărârea CJUE Gilette, inclusiv practicile loiale) nu sunt analizate pentru că nu există situaţia premisă a normei invocate de pârâtă.

Corelativ, aplicarea de către instanţa de apel a normelor legale evocate este realizată în mod corect, deoarece ipoteza avută în vedere de acestea presupunea că producătorul accesoriilor (în speţă adaptoare pentru încărcătoare de telefon) ar fi aplicat pe produse marca exclusiv în scopul de a indica publicului destinaţia produselor sale.

Or, din situaţia de fapt reţinută de instanţe rezultă că produsele poartă marca reclamantei într-o modalitate care indică cu claritate că ele sunt atribuite titularului mărcii – nu prin exemplificare, nu prin aplicarea pe ambalaj sau pe o etichetă, ci în mod vizibil pe produs – ceea ce înlătură o altă analiză în drept a aplicării dispoziţiilor în discuţie şi totodată exclude teza unei utilizări conforme cu practicile comerciale loiale.

Pentru ansamblul acestor argumente, recursul declarat de pârâtă a fost respins ca nefondat.

Recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei instanței de apel vizează exclusiv respingerea solicitării de acordare a cheltuielilor de judecată și a fost întemeiat de această parte pe dispozițiile art.488 alin 1 pct.8 C.proc.civ.

Discutându-se despre aplicarea în cauză şi a dispoziţiilor art.453 C.proc.civ., criticile vor fi însă analizate şi prin prisma cazului de casare prevăzut de art.488 alin.1 pct.5 C.proc.civ.

Acest recurs urmează a fi respins ca nefondat, Înalta Curte observând că instanța de apel a soluționat cererea accesorie în discuție cu respectarea dispozițiilor legale aplicabile.

În esență, Curtea de apel a considerat că nu poate face aplicarea prevederilor art. 453 C.proc.civ. în sensul obligării apelantei pârâte la plata contravalorii onorariului avocațial achitat pentru reprezentarea în această etapă procesuală a intimatei reclamante, deoarece dovezile depuse la dosar relevă că suma reprezentând un onorariul avocațial a fost achitată de un terț, respectiv Y.

În dezvoltarea criticilor formulate împotriva acestei soluții, recurenta a invocat încălcarea art.1474 alin.3 C.civ., normă din care rezultă că plata unei datorii poate fi efectuată în mod valabil și de un terț.

Potrivit art.1474 C.civ., ce poartă denumirea marginală „Plata obligaţiei de către un terţ”:

„(1) Creditorul este dator să refuze plata oferită de terţ dacă debitorul l-a încunoştinţat în prealabil că se opune la aceasta, cu excepţia cazului în care un asemenea refuz l-ar prejudicia pe creditor.

(2) În celelalte cazuri, creditorul nu poate refuza plata făcută de un terţ decât dacă natura obligaţiei sau convenţia părţilor impune ca obligaţia să fie executată numai de debitor.

(3) Plata făcută de un terţ stinge obligaţia dacă este făcută pe seama debitorului. În acest caz, terţul nu se subrogă în drepturile creditorului plătit decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.

(4) Dispoziţiile prezentului capitol privind condiţiile plăţii se aplică în mod corespunzător atunci când plata este făcută de un terţ.”

Instanța de recurs constată că aceste prevederi de drept material statuează în sensul valabilităţii plății realizate de un terț în numele debitorului și al stingerii obligației pentru executarea căreia s-a făcut plata atunci când debitorul nu se opune expres la aceasta şi când natura obligaţiei nu impune ca plata să fie realizată numai de debitor.

Prin urmare, plata onorariului avocaţial în beneficiul reclamantei, efectuată de un terţ către reprezentantul convenţional, stinge obligaţia rezultată din raportul juridic de reprezentare.

Cu toate acestea, în absența, reținută de Curtea de Apel, a unor informații sau dovezi privind raporturile juridice dintre terţul plătitor –Y.– și debitorul obligației de plată a onorarului avocațial – recurenta-reclamantă – validitatea plății din perspectiva raportului obligaţional dintre avocat şi clientul său nu este suficientă pentru a atrage aplicarea prevederilor art.453 C.proc.civ.

În acest sens, având în vedere că fundamentul obligării la plata cheltuielilor de judecată este necesitatea ca cel vinovat de inițierea procesului civil să suporte prejudiciul suferit de cel care câștigă procesul, pentru obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în etapa apelului era necesar a se constata că reclamanta este cea care a suportat, direct sau indirect, cheltuiala în discuție, indiferent dacă plata onorariului avocaţial a fost realizată personal de reclamantă sau de un terţ în numele său.

Deşi prin recursul reclamantei se afirmă că Y. este o organizaţie anti-contrafacere a cărei membră este şi reclamanta, realizând astfel operaţiuni în numele şi pe seama membrilor săi – ceea ce sugerează teza unui raport de mandat, neafirmat explicit însă – aceste repere nu sunt suficiente ca argumente în drept şi nici probate în cauză, astfel încât din perspectiva verificării realizate de instanţa de apel – ca cheltuiala cu procesul să fie suportată de reclamantă – nu se identifică un viciu argumentativ sau legal.

De aceea, fără a fi justificat în cauză raportul juridic concret ce a determinat plata onorariului de către un terț străin de proces (mandat, liberalitate, etc), nu poate fi reținută existența unei pagube în patrimoniul reclamantei, iar respingerea cererii privind plata cheltuielilor de judecată s-a realizat cu respectarea normelor aplicabile, atât a celor de drept procesual cât și a celor de drept material.

În consecință, recursul reclamantei, analizat prin prisma cazurilor de casare prevăzute de punctele 5 și 8 ale art. 488 alin.1 C.proc.civ., a fost respins ca nefondat.

Având în vedere că ambele recurente au căzut în pretenţii, fiecare dintre acestea îşi va suporta cheltuielile aferente prezentei etape procesuale.