Contractual breach: effect of prior specific performance suit on interruption of prescription for damages claim

Obligaţie de a face stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă. Imposibilitatea executării în natură. Executare prin echivalent. Efectul întreruptiv de prescripţie în privinţa dreptului la daune-interese al acţiunii prin care s-a solicitat executarea silită în natură a obligaţiei

Cuprins pe materii: Drept civil. Prescripția extinctivă

Index alfabetic: întreruperea cursului prescripţiei

- răspundere civilă contractuală

- obligaţie de a face

- titlu executoriu

- executare în natură a obligaţiei

- executare prin echivalent

Decretul nr. 167/1958, art. 7, art. 16 lit. b

Din coroborarea dispoziţiilor art. 1073 cu cele ale art. 1075 din vechiul Cod civil rezultă că, în situaţia în care executarea silită în natură a unei obligaţii (inclusiv de a face) nu este sau nu mai este posibilă, fiind exclusă „îndeplinirea exactă” a obligaţiei, creanţa iniţială este înlocuită cu o altă creanţă, aceea de daune-interese, pentru repararea prejudiciului suferit prin fapta debitorului, creditorul având deschisă doar calea executării prin echivalent. În schimb, dacă executarea silită în natură este posibilă, creditorul nu este obligat să recurgă la executarea directă a obligaţiei, ci este doar îndreptățit la acest remediu, ceea ce înseamnă că ambele remedii sunt viabile pentru creditor, la libera sa alegere.

Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti prin care a fost soluţionată cererea ce relevă opţiunea creditorului pentru unul dintre remediile în discuţie, este incert dacă executarea în natură este posibilă şi, prin urmare, dacă este deschisă calea executării prin echivalent.

Ca atare, formularea acţiunii, având ca finalitate executarea silită în natură a obligaţiei contractuale asumate, sub condiţia admiterii cererii, are efect întreruptiv de prescripţie nu numai pentru executarea silită în natură a obligaţiei, ci şi pentru executarea prin echivalent.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 104 din 21 ianuarie 2025

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 08.04.2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamantul Centrul Român pentru Educaţie şi Dezvoltare Umană a solicitat obligarea Ministerul Investițiilor şi Proiectelor Europene la:

- plata sumei de 852.839,64 lei cu titlu de daune-interese pentru neexecutarea obligaţiei de a emite Instrucţiuni care să îi permită să beneficieze de dispoziţiile art. 9A alin. (28) paragraful 1 din Contractul de Finanţare şi de prevederile art. 2 alin. (1) şi art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 606/23.06.2010 cu privire la cheltuielile de achiziţie a imobilului situat în Bucureşti, , cu destinaţia de Centru Regional de Incluziune Socială pentru regiunea Bucureşti Ilfov şi a cheltuielilor aferente acestei achiziţii;

- plata sumei de 537.348,46 lei cu titlu de dobândă legală penalizatoare, calculată de la data de 06.11.2014 până la data de 15.02.2021 conform dispoziţiilor art. 3 alin. (2') din O.G. nr. 13/2011;

- plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 1803 din 21.12.2022, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâtul Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene (Fost Ministerul Fondurilor Europene – Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane) să plătească reclamantului suma de 852.839,64 lei daune interese la care se adaugă dobânda legală penalizatoare începând cu data de 06.11.2014 şi până la data efectuării plăţii debitului principal.

Hotărârile pronunţate în apel

Prin încheierea de şedinţă din data de 06.11.2023, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a apreciat că este neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii motivului de apel constând în critica legată de nemotivarea în cuprinsul hotărârii apelate a soluţiilor pronunţate asupra excepţiilor invocate, întrucât vizează însăşi hotărârea ce face obiectul apelului.

Prin decizia civilă nr. 231A din 04.03.2024, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de pârâtul Ministerul Investițiilor şi Proiectelor Europene (fost Ministerul Fondurilor Europene – Autoritatea de Management Pentru Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane) împotriva sentinţei menţionate şi, în consecinţă:

A schimbat în parte încheierea din data de 14.02.2022 şi în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis excepţia prescripţiei şi a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 231A/2024 şi a încheierii de şedinţă din 06.11.2023, pronunţate de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate, pe temeiul art. 488 alin. 1 pct. 5 şi 8 C.proc.civ., după cum urmează:

1. Recurentul-reclamant a susţinut nelegalitatea încheierii din data de 06.11.2023, în raport cu dispoziţiile art. 466 alin. (4) coroborate cu cele art. 477 C.proc.civ.

Astfel, a arătat că, potrivit art. 466 alin. (1) şi (4) C.proc.civ., obiectul apelului poate fi reprezentat atât de hotărârile pronunţate în primă instanţă, cât şi de încheierile premergătoare.

A apreciat că pentru aplicarea judicioasă a dispoziţiilor art. 466 alin. (4) C.proc.civ. este relevantă interpretarea istorico-teleologică a acestei norme juridice şi, în esenţă, a subliniat că, ulterior adoptării Legii nr. 219/2005, dispoziţiile art. 282 alin. (3) din vechiul Cod de procedură civilă au fost abrogate, iar forma nouă a acestei norme juridice consacră faptul că obiectul apelului poate fi reprezentat de „încheierile premergătoare”, care nu puteau fi atacate decât odată cu fondul.

Totodată, a menţionat că doctrina a reţinut, pe de o parte că „în Noul Cod, legiuitorul a dorit să-l oblige pe apelant să identifice, dacă este cazul, şi încheierile premergătoare pe care le consideră netemeinice sau nelegale şi doreşte să le atace”, iar, pe de altă parte, că „neatacarea încheierii premergătoare are drept efect că aceasta rămâne definitivă, iar chestiunea soluţionată prin aceasta nu mai poate fi supusă în discuţie nici măcar în instanţa de control judiciar”.

În concret, a afirmat că partea adversă a îndreptat cererea de apel exclusiv împotriva sentinţei civile nr. 1803 din data de 21.12.2022, solicitând în principal, admiterea apelului aşa cum a fost formulat, anularea hotărârii apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, iar, în subsidiar, admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii apelate în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.

Recurentul-reclamant a susţinut că, exercitându-şi dreptul de dispoziţie, intimatul-pârât a stabilit limitele rejudecării fondului, în sensul că aceasta va viza doar sentinţa apelată, respectiv doar măsura de admitere ca întemeiată a cererii de chemare în judecată. Or, faţă de aceste limite ale apelului, raţionamentul logico-juridic pe care se fundamentează încheierea premergătoare - prin care Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că încheierile prin care au fost soluţionate excepţiile fac în mod implicit obiect al apelului şi că motivul de apel constând în critica legată de nemotivarea în cuprinsul hotărârii apelate a soluţiilor pronunţate asupra excepţiilor invocate vizează însăşi hotărârea ce face obiect al apelului-, încalcă atât dispoziţiile art. 466 alin. (4) C.proc.civ., cât şi pe cele ale art. 477 coroborate cu prevederile art. 9 din acelaşi cod.

A subliniat că, pe lângă faptul că încheierea din data de 14.02.2022 nu a fost indicată ca obiect al cererii de apel, prin intermediul acestei căi de atac, intimatul-pârât nu a învestit Curtea de Apel Bucureşti cu modificarea sentinţei apelate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă sau ca prescrisă, ci a solicitat în mod expres doar schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.

Recurentul-reclamant a afirmat că singura critică ridicată de partea adversă, care confirmă că încheierea din 14.02.2022 nu a făcut obiectul cererii de apel, a fost reprezentată de faptul că sentinţa apelată nu este motivată din perspectiva măsurii de respingere ca neîntemeiate a excepţiilor inadmisibilității cererii de chemare în judecată şi a prescripţiei dreptului material la acţiune.

Astfel, consideră că, în contextul în care intimatul-pârât a limitat apelul la o singură soluţie, silogismul Curţii de Apel Bucureşti încalcă dispoziţiile art. 477 alin. (2 C.proc.civ., care consacră regula potrivit căreia devoluțiunea va opera asupra întregii cauze numai atunci când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil.

2. În ceea ce priveşte recursul împotriva deciziei civile nr. 231A/2024, recurentul-reclamant a susţinut că aceasta a nesocotit dispoziţiile art. 7 coroborate cu cele ale art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, în cadrul întâlnirilor de conciliere, partea adversă a susţinut în permanenţă faptul că nu există o clauză contractuală sau o normă juridică care să impună obligaţia A.M. P.O.S.D.R.U. de a emite instrucţiuni pentru a stabili criteriile prin care să beneficieze de dreptul de a se constata ca eligibile cheltuielile efectuate pentru implementarea Proiectului.

Recurentul-reclamant a susţinut că a ieşit din pasivitate, solicitând, prin cererea de chemare în judecată care a făcut obiectul dosarului nr. x/2/2016, pe de o parte obligarea A.M.P.O.S.D.R.U. la emiterea de instrucţiuni potrivit prevederilor art. 9 A alin. (28) paragraful 1 din Contractul de Finanţare şi de prevederile art. 2 alin. (1) şi art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 606/2010, iar, pe de altă parte, la recunoaşterea ca eligibile a cheltuielilor aferente achiziţionării imobilului, în valoare de 852.839,64 lei.

În dosarul respectiv, prin sentinţa civilă nr. 3858 din 05.12.2016, Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte cererea de chemare în judecată pe care a formulat-o, reţinând următoarele: (i) A.M.P.O.S.D.R.U. i-a creat o vătămare în accepţiunea art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, privând-o de posibilitatea de a se prevala de prevederilor art. 9A alin. 28 din Contractul de finanţare şi de dispoziţiile art. 2 din H.G. nr. 606/23.06.2010; (ii) „instanţa nu poate aprecia ea însăşi asupra caracterul eligibil al cheltuielilor efectuate întrucât ar însemna să interfereze cu sfera de putere discreţionară în care se poate manifesta autoritatea administrativă”.

Totodată, prin decizia nr. 1789 din 27.04.2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că din analiza acestor dispoziţiile legale şi contractuale rezultă fără echivoc, astfel acum corect a reţinut şi instanţa de fond, atât dreptul intimatului-reclamant de a putea obţine resursele necesare implementării proiectului (resurse care vor face, ulterior, obiectul rambursării), de a constitui garanţii în favoarea unei instituţii de credit, sub forma gajării sau ipotecării asupra activelor fixe, cât şi obligaţia pârâtului de a stabili termenii şi condiţiile în care reclamantul aflat în ipoteza menţionată anterior să aibă vocaţia de a i se rambursa cheltuielile efectuate pentru implementarea proiectului.

Aşadar, din motivarea sentinţei nr. 3858/2016 şi a deciziei nr. 1789/2020 rezultă că, în lipsa emiterii instrucţiunilor instituite de dispoziţiile art. 9 A alin. (28) din Contractul de finanţare, reclamantul nu poate beneficia de rambursarea costurilor de achiziţie a imobilului şi a celor aferente acestei operaţiuni.

Astfel, pretenţiile sale, care decurg din modalitatea de executare a Contractului de finanţare, puteau fi deduse judecăţii doar ulterior soluţionării definitive a dosarului nr. x/2/2016, deoarece partea adversă a susţinut în permanenţă că, din textele de lege şi din clauzele contractuale invocate de instanţa de fond, nu rezultă în mod imperativ în sarcina A.M.P.O.S.D.R.U. obligaţia de a emite instrucţiuni, ci că se prevede faptul că termenii şi condiţiile specifice se pot stabili de A.M.P.O.S.D.R.U.

Recurentul-reclamant a susţinut că, numai după ce Curtea de Apel Bucureşti şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au constatat definitiv că, în temeiul clauzei 9 A alin. 28 paragraful 1 din Contractul de finanţare şi a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) coroborate cu dispoziţiile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 606/2010, intimatul-pârât are obligaţia contractuală de a emite Instrucţiuni pentru rambursarea costurilor de achiziţie a imobilului şi a celor aferente acestei operaţiuni, s-a născut dreptul său de a invoca neexecutarea acestei prestaţii şi repararea prejudiciului generat de această împrejurare.

Prin urmare, din data de 12.06.2020 (moment în care a fost comunicată decizia nr. 1789/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), a început să curgă un nou termen de prescripţie în care putea obţine fie executarea în natură a obligaţiei intimatului-pârât de a rambursa cheltuielile eligibile pe care le-a efectuat pentru implementarea Proiectului, fie executarea prin echivalent a acestei obligaţii.

Întrucât la momentul 12.06.2020, chiar şi în ipoteza emiterii instrucţiunilor, nu se mai putea obţine în natură executarea obligaţiei de rambursare a cheltuielilor eligibile efectuate pentru implementarea Proiectului (deoarece, în data de 31.03.2017, programul european de finanţare 2007-2013 prin Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European, Fondul de Coeziune şi Fondul European de Pescuit, aferent Contractului de Finanţare s-a încheiat în data de 08.04.2021), a înregistrat cererea de chemare în judecată, care face obiectul prezentului dosar.

Totodată, a menţionat că această împrejurare a fost susţinută şi de către partea adversă, prin precizările depuse în etapa apelului, în data de 29.11.2023.

Totodată, a afirmat că nu trebuie omis nici faptul că, în pofida soluţiilor pronunţate în dosarul nr. x/2/2016, intimatul-pârât, prin întâmpinarea la cererea de chemare în judecată, a arătat că „în plus, în legătură cu prevederile invocate ale art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 606/2010, respectiv ale art. 9A alin. (28) modificat din Contractul de finanţare încheiat între părţi, trebuie spus că acestea stipulează, fără echivoc, faptul că, (...) termenii şi condiţiile specifice conform cărora Centrul poate beneficia de prevederile prezentului articol se pot stabili prin instrucţiune emisă de A.M. P.O.S.D.R.U. din cadrul Ministerului, aşadar care implică o posibilitate (opţiune), nu o obligaţie de a emite respectiva instrucţiune”.

A subliniat recurentul-reclamant că, în ciuda acestor afirmaţii, intimatul a emis Instrucţiunea nr. 122/26.08.2022 pro causa, pe parcursul derulării prezentului litigiu.

De asemenea, a apreciat că, în speţă, considerentul Curţii de Apel Bucureşti, potrivit căruia cererea de chemare în judecată care a făcut obiectul dosarului nr. x/2/2016, „având ca finalitate executarea silită în natură a obligaţiei nu reprezintă o cauză de întrerupere a prescripţiei cu privire la executarea silită prin echivalent a aceleiaşi obligaţii”, este eronat deoarece dreptul său de a solicita executarea prin echivalent s-a născut abia în data de 12.06.2020, întrucât executarea obligaţiei de emitere a instrucţiunilor nu mai putea avea ca efect executarea în natură a obligaţiei de rambursare a cheltuielilor eligibile pe care le-a efectuat pentru implementarea Programului, întrucât acesta s-a finalizat în data de 31.03.2017.

A subliniat că nu putea solicita executarea prin echivalent în perioada 2013-2016, întrucât obligaţia de rambursare a cheltuielilor eligibile depindea de emiterea de către intimatul-pârât a instrucţiunilor, însă acesta a susţinut în permanenţă că, în temeiul prevederilor art. 9 A alin. (28) paragraful 1 din Contractul de finanţare şi de dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi ale art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 606/2010, nu este debitorul unei astfel de obligaţii.

Ca atare, recurentul-reclamant a susţinut că, din perspectiva dispoziţiilor art. 7 şi ale art. 16 lit. b) din Decret, cererea de chemare în judecată care a făcut obiectul dosarului nr. x/2/2016 a avut ca efect întreruperea prescripţiei, dreptul său de a solicita daune interese pentru imposibilitatea executării în natură a obligaţiei de rambursare a cheltuielilor eligibile pentru implementarea Programului, născându-se în data de 12.06.2020, la momentul definitivării dosarului nr. x/2/2016.

III. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene a depus întâmpinare prin care a combătut susţinerile recurentului-reclamant şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinând că hotărârile recurate nu au fost date cu încălcarea regulile de procedură a căror nerespectare ar fi putut atrage sancţiunea nulităţii şi nici cu interpretarea ori aplicarea greşită a normelor de drept material/legislaţia aplicabilă.

Astfel, a arătat că dispoziţiile art. 174 alin. (1) C.proc.civ. constituie dreptul comun în materia actelor de procedură şi, ca atare, vizează o singură ipoteză de nulitate, constând în încălcarea formelor procedurale, condiţionată, însă, de producerea unei vătămări, ce trebuie demonstrată, constatată şi declarată de instanţa de control judiciar, fiind analizată în strânsă corelaţie cu diferitele acte de procedură pe care instanţa şi părţile le îndeplinesc pe parcursul judecăţii litigiului de faţă.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentului-reclamant, în sensul că Ministerul ar fi îndreptat cererea de apel exclusiv spre sentinţa apelată, a apreciat că aceasta nu are nici relevanţă, dar nici efect juridic, în economia soluţionării căii de atac, câtă vreme, inclusiv, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal a statuat sub acest aspect, prin Decizia nr. 1850 din 31.03.2023, că „(...) este adevărat că, prin recursurile care au învestit instanţa de reformare, cele două recurente nu au atacat, în mod expres, şi această încheiere interlocutorie, dar acest fapt nu împiedică analizarea sentinţei, din această perspectivă, câtă vreme stabilirea lacunară a situaţiei de fapt, ca efect al respingerii obiecţiunilor s-a perpetuat şi reflectat în nelegalitatea hotărârii de fond recurată, potrivit argumentelor anterior expuse (...).”

Totodată, a considerat că simpla nemulţumire ori interpretare proprie dată de recurentul-reclamant situaţiei de fapt şi de drept incidente nu sunt suficiente pentru a răsturna realitatea juridică constatată şi reţinută de instanţa de apel, precum şi realitatea administrativă constatată de autoritatea publică redată în cuprinsul cererii de apel, cu privire la actele şi faptele părţii adverse înfăptuite în derularea contractului de finanţare agreat şi asumat, pe care t-a ignorat.

IV. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând hotărârile recurate, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

1. În ceea ce priveşte recursul împotriva încheierii de şedinţă din data de 06.11.2023 a Curţii de Apel Bucureşti, recurentul–reclamant Centrul Român pentru Educaţie şi Dezvoltare Umană (CREDU) a reproşat instanţei de apel nerespectarea dispoziţiilor art. 466 alin. 4 şi art. 477 C.proc.civ., coroborate cu art. 9 C.proc.civ., prin greşita respingere a excepţiei inadmisibilităţii motivului de apel ce viza încheierea de şedinţă din data de 14.02.2022, cu toate că aceasta nu a fost atacată pe calea apelului.

Critica astfel formulată nu este fondată.

În conformitate cu art. 477 alin. 1 C.proc.civ., „Instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.”

Pe acest temei, limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat presupun ca instanţa de apel să se raporteze la criticile apelantului şi să nu rejudece cauza dincolo de aceste limite, norma citată transpunând pentru etapa căii ordinare de atac principiul disponibilităţii în procesul civil, consacrat de art. 9 C.proc.civ., la care a făcut, de asemenea, referire recurentul.

Or, în mod necontestat, prin cererea de apel s-au formulat şi critici vizând încheierea de şedinţă din data de 14.02.2022, astfel încât, în mod corect, instanţa de apel s-a considerat învestită şi cu cercetarea legalităţii şi temeiniciei acestei încheieri, pronunţându-se în acest sens prin hotărârea asupra apelului.

Din acest motiv, nu se poate reţine încălcarea prevederilor art. 477 şi art. 9 C.proc.civ., dar nici a celor ale art. 466 alin. 4 C.proc.civ.

Potrivit acestei din urmă norme, „Împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel”.

Or, din moment ce apelantul-pârât a formulat critici şi împotriva încheierii premergătoare, învestind instanţa de apel cu verificarea legalităţii şi temeiniciei acelei hotărâri, în mod corect a fost respinsă, prin încheierea recurată, excepția invocată prin întâmpinare de către reclamantul CREDU.

Se poate observa, totuşi, că reclamantul a subliniat prin întâmpinarea din apel atât faptul neindicării încheierii de şedinţă a primei instanţe din data de 14.02.2022 ca obiect al cererii de apel, cât şi solicitarea expresă a apelantului-pârât din cererea de apel de schimbare exclusiv a sentinţei, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată, iar nu şi a respectivei încheieri, în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Cu toate acestea, la termenul de judecată din 6.11.2023, la interpelarea instanţei de apel, apărătorul intimatului-reclamant a precizat că a înţeles să invoce excepţia inadmisibilității criticilor vizând încheierea de şedinţă a tribunalului din data de 14.02.2022, iar instanţa de apel s-a pronunţat în consecinţă asupra acestei excepţii, prin încheierea recurată în cauză.

Aşadar, reclamantul nu a pretins că ar fi invocat prin întâmpinare excepţia nulităţii cererii de apel formulate împotriva încheierii din 14.02.2022, pe temeiul art. 470 alin. 3 raportat la art. 470 alin. 1 lit. b C.proc.civ. şi nici nu a criticat prin cererea de recurs o eventuală calificare juridică greşită, de către instanţa de apel, a excepţiei invocate.

În absenţa unei învestiri a instanţei de recurs în acest sens, nu este posibilă cercetarea legalităţii încheierii recurate din această perspectivă, iar susţinerea vizând neindicarea de către apelantul-pârât a încheierii de şedinţă din data de 14.02.2022 ca obiect al cererii de apel nu reprezintă altceva decât un argument în sprijinul excepţiei inadmisibilității unui motiv de apel, aşa cum excepţia a fost în mod explicit denumită de către parte.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că nu este întrunit motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., a respins ca nefondat recursul împotriva încheierii de şedinţă din data de 06.11.2023, în temeiul art. 496 alin. 1 C.proc.civ.

2. În ceea ce priveşte recursul împotriva deciziei civile nr. 231A din 04.03.2024, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte constată că este fondat, pentru considerentele ce succed.

În prealabil analizei motivelor de recurs, este necesară precizarea conţinutului acestora prin raportare la considerentele deciziei recurate, pentru conturarea limitelor învestirii acestei instanţe de control judiciar.

Prin decizia recurată, s-a arătat că instanţa de judecată a fost învestită în cauză cu soluţionarea unei cereri având drept obiect acordarea de daune-interese pentru repararea prejudiciului creat reclamantului CREDU prin neexecutarea de către pârât a obligaţiei de a emite instrucţiuni care să permită reclamantului să beneficieze, în condiţiile art. 9A alin. 8 din contractul de finanţare încheiat între părţi şi art. 2 din HG nr. 606/2010, de rambursarea unor cheltuieli efectuate în cursul derulării contractului.

Instanţa de apel a reţinut că reclamantul a invocat răspunderea civilă contractuală şi a apreciat, la fel ca prima instanţă, că cererea este admisibilă, respingând motivul de apel al pârâtului Ministerului Fondurilor Europene - AM POSDRU (actualmente Ministerul Investițiilor şi Proiectelor Europene). Acest aspect reprezintă lucru judecat, deoarece pârâtul nu a declarat recurs împotriva deciziei de apel.

În ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune, instanţa de apel a considerat că aceasta este împlinită în cauză, motiv pentru care a admis apelul pârâtului şi, evocând fondul, a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă.

În motivarea soluţiei astfel pronunţate, s-a constatat că prescripţia extinctivă a început să curgă de la momentul asumării de către pârât a obligaţiei pretins neexecutate, respectiv de la data de 13.01.2011, fiind, astfel, aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, iar la data de 19.12.2013 a operat recunoaşterea dreptului şi, deci, întreruperea cursului prescripţiei, moment de la care a început să curgă un nou termen de prescripţie de 3 ani. De la acea dată şi până la 6.04.2021, când a fost formulată cererea de chemare în judecată de faţă, nu au intervenit alte cauze de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei cu privire la dreptul material de a cere executarea în echivalent a obligaţiei, chiar dacă introducerea cererii de chemare în judecată în dosarul nr. x/2/2016 a avut efect întreruptiv de prescripţie cu privire la dreptul material de a cere executarea silită în natură a obligaţiei.

Prin motivele de recurs, reclamantul a susţinut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 7 coroborate cu dispoziţiile art. 16 lit. b din Decretul nr. 167/1958, deoarece prescripţia dreptului de a cere repararea prejudiciului pentru neexecutarea obligaţiei contractuale de a emite instrucţiuni pentru rambursarea cheltuielilor eligibile s-a născut abia la data de 12.06.2020, când a fost comunicată decizia nr. 1789/2020 pronunţată de către ÎCCJ în dosarul nr. x /2/2016, în condiţiile în care executarea în natură a obligaţiei de rambursare a cheltuielilor nu mai este posibilă.

Aşadar, recurentul–reclamant nu a contestat aplicabilitatea Decretului nr. 167/1958 şi nici a prevederilor art. 7 din Decret, determinată de către instanţa de apel prin plasarea exigibilităţii obligaţiei pretins neexecutate la o dată anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil şi faţă de dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011, în conformitate cu care „Prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.”

De asemenea, partea nu a contestat nici incidenţa art. 16 lit. b din acest act normativ, potrivit căruia prescripţia se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, sub condiţia admiterii acesteia. Referirea la decizia nr. 1789/27.04.2020 a Înaltei Curţi a fost făcută în contextul art. 17 din Decret, referitor la efectele întreruperii prescripţiei, în sensul că după întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie, iar aceasta nu începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a cererii nu a rămas definitivă.

Ceea ce s-a reproşat instanţei de apel rezidă în circumscrierea efectului întreruptiv al cursului prescripţiei extinctive, produs prin formularea cererii de chemare în judecată în dosarul nr. x/2/2016, doar dreptului de a cere executarea silită în natură a obligației neexecutate de bunăvoie, cu toate că acest efect a operat şi în privinţa dreptului la daune-interese.

Critica, astfel cum a fost formulată, este fondată.

Prin sentinţa civilă nr. 3858 din 5.12.2016 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, definitivă prin respingerea recursului prin decizia nr. 1789 din 27.04.2020 pronunţată de ÎCCJ – SCAF în dosarul nr. x/2/2016, a fost admisă acţiunea formulată de către reclamantul CREDU, în sensul că AMPOSDRU a fost obligată să emită instrucţiuni care să permită să se beneficieze de dispoziţiile art. 9A alin. 8 din contractul de finanţare POSDRU/96/6.2/S/52980.

Prin urmare, după cum s-a reţinut în fapt prin decizia recurată, reclamantul CREDU a obţinut un titlu executoriu pentru executarea în natură a obligaţiei contractuale asumate.

Or, cel puţin în asemenea circumstanţe, formularea cererii de chemare în judecată admise prin hotărâre definitivă are efect întreruptiv de prescripţie nu numai pentru executarea silită în natură a obligaţiei, ci şi pentru executarea prin echivalent, distincţia operată în motivarea deciziei recurate nefiind justificată.

Astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, creditorul unei obligaţii de a face are, în caz de neexecutare, un drept de opţiune între executarea silită în natură şi executarea prin echivalent, atunci când executarea în natură este posibilă.

Acest drept potestativ transpare chiar din dispoziţiile legale ce consacră remediile posibile în caz de neexecutare (sau executare defectuoasă) a obligaţiei asumate de către debitor, anume dispoziţiile art. 1073 şi art. 1075 din vechiul Cod civil, în conformitate cu care „Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare”, respectiv „Orice obligație de a face sau de a nu face se schimbă în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului.”

Din coroborarea acestor norme rezultă că, în situaţia în care executarea silită în natură a unei obligaţii (inclusiv de a face) nu este sau nu mai este posibilă, fiind exclusă „îndeplinirea exactă” a obligaţiei, creanţa iniţială este înlocuită cu o altă creanţă, aceea de daune-interese, pentru repararea prejudiciului suferit prin fapta debitorului, creditorul având deschisă doar calea executării prin echivalent. În schimb, dacă executarea silită în natură este posibilă, creditorul nu este obligat să recurgă la executarea directă a obligaţiei, ci este doar îndreptățit la acest remediu, ceea ce înseamnă că ambele remedii sunt viabile pentru creditor, la libera sa alegere.

În oricare dintre aceste ipoteze, nerespectarea obligaţiei asumate prin contract atrage răspunderea contractuală a debitorului, reprezentând o faptă ilicită generatoare de prejudiciu, ce se impune a fi reparat prin acordarea de despăgubiri.

Considerentele expuse anterior permit a se observa că, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti prin care a fost soluţionată cererea ce relevă opţiunea creditorului pentru unul dintre remediile în discuţie, este incert dacă executarea în natură este posibilă şi, prin urmare, dacă este deschisă calea executării prin echivalent, prin intermediul căreia daunele-interese (compensatorii) reprezintă echivalentul valoric al creanţei iniţiale şi asigură, astfel, repararea prejudiciului suferit de creditor prin neexecutarea obligaţiei.

Mai mult decât atât, chiar analiza condiţiilor răspunderii civile contractuale depinde de hotărârea judecătorească în discuţie, deoarece instanţa de judecată este ţinută să cerceteze în acel litigiu existenţa obligaţiei în sarcina unui anumit debitor şi faptul neexecutării, aspecte care interesează, în egală măsură, existenţa unei fapte ilicite reprezentate de neexecutarea obligaţiei contractuale, a prejudiciului suferit prin neexecutare.

În acelaşi timp, nu poate fi ignorat faptul că obligaţiile de a face intuitu personae, care nu pot fi îndeplinite prin alte persoane decât debitorul, nu pot fi executate silit în natură, creditorul putând solicita, în cazul în care obţine un titlu executoriu pentru o asemenea obligaţie, aplicarea de penalităţi, prin procedura prevăzută de art. 906 C.proc.civ., care se referă tocmai la ipoteza în care debitorul continuă să nu execute obligaţia de a face sau de a nu face, în pofida titlului executoriu.

Or, potrivit alin. 7 din această normă, acordarea de penalităţi nu exclude obligarea debitorului la plata de despăgubiri, la cererea creditorului, în condiţiile art. 892 sau ale dreptului comun, ceea ce înseamnă că rămâne deschisă calea executării prin echivalent, pentru repararea prejudiciului suferit prin neexecutarea obligaţiei de a face, chiar dacă respectivul creditor a încercat obţinerea îndeplinirii conforme, obţinând un titlu executoriu prin care debitorul a fost obligat la executarea obligaţiei.

Prin urmare, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti prin care a fost soluţionată cererea prin care creditorul urmăreşte executarea silită în natură a obligaţiei contractuale, nu este posibilă nici executarea prin echivalent a aceleiaşi obligaţii, ceea ce înseamnă că întreruperea cursului prescripţiei operează, contrar aprecierii instanţei de apel, şi în privinţa cererii pentru acordarea de despăgubiri, conform art. 16 lit. b din Decretul nr. 167/1958, sub condiţia admiterii cererii prin care s-a solicitat executarea silită în natură a obligaţiei.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte a constatat că este fondat motivul de recurs pe acest aspect şi a admis recursul împotriva deciziei civile nr. 231A din data de 4.03.2024, a casat această decizie şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, în baza art. 496 alin. 2 şi art. 497 C.proc.civ.