Heirship claim to 1889 dowry forest rights rejected; husband's dotal administration never vested ownership.

Regim dotal. Excluderea soţului supravieţuitor de la dobândirea drepturilor asupra imobilelor primite ca zestre de către soţia predecedată

Cuprins pe materii: Drept civil. Moşteniri şi liberalităţi.

Index alfabetic: acţiune în constatare

moştenitor

regim dotal

soţ supravieţuitor

drept de administrare

C.civ. 1864, art. 209, art. 651 alin. 2, art. 654, art. 679, art. 1242, art. 1271, art. 1272

Potrivit dispoziţiile art. 1242 alin. (1) şi ale art. 1243 alin. (1) din Codul civil de la 1864, soţul nu devenea proprietar al bunurilor constituite ca zestre soţiei sale, ci avea doar un drept de administrare asupra acestora.

Acelaşi act normativ reglementa în cuprinsul art. 1271, faptul că la desfacerea căsătoriei regimul dotal se stingea, luând naştere obligaţia de a restitui dota.

Coroborând aceste norme care reglementau regimul dotal cu textul art. 209 pct. 1 din Codul civil de la 1864, potrivit căruia căsătoria se desfăcea prin moartea unuia dintre soţi, reiese că, la data decesului soţiei, bunurile primite drept zestre nu intrau în patrimoniul soţului supravieţuitor, ci erau restituite celor care au constituit dota (se întorceau în patrimoniul părinţilor), fiind relevante în acest sens dispoziţiile art. 1272 din acelaşi cod – dacă dota constă în imobile, sau în mobile, care după cele legiuite în art. 1.245 şi 1.246 au fost rămase în proprietatea femeii, bărbatul sau moştenitorii săi pot fi constrânși a o restitui îndată ce obligaţiunea de restituire a luat naştere.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1916 din 11 noiembrie 2025

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la data de 7.12.2020 pe rolul Judecătoriei Horezu, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Obştea Moşnenilor B., solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate că este moștenitoarea autorilor C. şi D. şi în această calitate a dobândit dreptul de proprietate cu privire la pădurea aflată în Obştea Moşnenilor B.

Prin sentința nr. 431 din 25.05.2022, Judecătoria Horezu a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 2717 din 21.11.2023, Tribunalului Argeş a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. – decedată pe parcursul procesului și continuată de moștenitorii săi E., F. şi G., în contradictoriu cu pârâta Obştea Moşnenilor B.

3. Hotărârea pronunţată de instanța de apel:

Prin decizia nr. 5082 din 3.12.2024 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti - Secţia I civilă, au fost respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanții E., F. şi G. împotriva sentinţei civile nr. 2717 din 21.11.2023 pronunţată de Tribunalul Vâlcea.

Au fost obligați apelanţii-reclamanți în solidar să plătească intimatei cheltuieli de judecată în sumă de 4000 lei, reduse.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 5082/2024 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti - Secţia I civilă, reclamanții E., F. şi G. au declarat recurs, indicând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C.proc.civ.

După evidențierea istoricului cauzei, recurenții-reclamanți au arătat că hotărârea judecătorească recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în considerente regăsindu-se motive contradictorii și că instanţa de apel a interpretat greşit motivele de apel şi actul juridic dedus judecăţii.

În prezentarea situației de fapt, au menționat faptul că bunicul matern, C. (decedat la 08.03.1934), la căsătoria cu D. (înregistrată în Registrul de stare civilă pentru căsătoriţi sub nr. 19/1889 al Primăriei comunei Bărbăteşti, jud. Vâlcea), a primit cu titlu de zestre de la părinţii soţiei dreptul de proprietate asupra unei păduri aflată în Obştea Moşnenilor B., respectiv „trei sferturi din 740 de drepturi... din drepturile din plai şi Munţi... în Bărbătescu, Piatra şi Albu", potrivit Actului de Pace încheiat în 1889.

În data de 22.09.1892 a decedat la numai 22 ani prima soţie, D. (conform actului de deces nr. 37/1892), din cauza unor complicații survenite după naşterea singurului copil al cuplului, H.

Singurul copil născut viu, H., a decedat la zece zile de la naştere, respectiv în data de 29.09.1892 şi îi devenea predecedat tatălui sau, C. (bunicul reclamanților), în sens succesoral, căci potrivit art. 654 vechiul Cod civil de la 1864 „copilul conceput este considerat că este".

Această stare de fapt rezultă și din ordinea emiterii actelor de deces.

Cererea mamei reclamanților a fost întemeiată pe temeiul că bunicul acestora matern, C. a rămas cu toate drepturile primite la căsătorie, conform art. 652 alin. (2) teza a II-a din vechiul Cod civil de la 1864, căci „în lipsa moștenitorilor legitimi, bunurile se moștenesc de soțul supraviețuitor".

Mai mult, teza primei instanţe - cum că dota se întorcea la părinţii soţiei - nu putea rămâne în picioare, mai ales că primei soţii a bunicului reclamanților i se născuse un prunc viu - H., decedat la zece zile de la naştere, respectiv în data de 29.09.1892, decesul acestuia survenind însă după decesul mamei D., survenit cu 7 zile înainte, la 22.09.1892.

Conform legislaţiei succesorale, aşadar, pe de o parte fiinţau dispoziţiile art. 652 alin. (2) teza a II-a din vechiul Cod civil de la 1864, privind drepturile soţului supravieţuitor, iar pe de altă parte dispozițiile art. 654 vechiul Cod civil de la 1864.

Astfel, din anul 1889 bunicul reclamanților a rămas proprietarul tuturor terenurilor care sunt specificate în Actul de Pace din 1889.

După decesul primei soţii şi al copilului său minor, bunicul matern se recăsătorea cu bunica reclamanților, I., în data de 28.02.1931, cuplul având o fetiţă - A.

Așadar, mama reclamanților, A., rămăsese la data decesului bunicului singura moştenitoare în calitate de descendent în grad I, clasa I de moştenitori, copil născut din cea de-a doua căsătorie, cu I. (decedată la 10.03.1931).

A., fiind singura moştenitoare, a dobândit în mod exclusiv dreptul de proprietate transmis pe cale succesorală de ascendentul său.

Mai mult, astfel cum au dovedit, autoarea figura în Registrul agricol cu terenurile în discuţie, având în vedere că înscrisurile prezentate de reclamanți nu au fost contestate de pârâtă.

Dovada faptului că toate bunurile imobile, astfel cum sunt arătate şi descrise în Actul de Pace, au aparţinut autorilor reclamanților şi, mai apoi, au fost stăpânite de autoarea lor - mama A. - reiese şi din Adeverinţa nr. 4831 din 21.09.2023, al cărei conținut se coroborează şi cu inventarul averii mobile şi imobile rămase după defunctul C. si I.

Recurenții-reclamanți au arătat că, în mod cu totul nelegal, aceste drepturi ale autoarei lor au fost înregimentate în Obşte, fără acordul autoarei mame, A., şi fără a fi încunoștințați în vreun fel.

Într-adevăr, tatăl mamei reclamanților, C., a fost trecut în Tabela de constituire a Obştei Moşnenilor B., însă până în anul 1945, deci până la desfiinţarea obştilor din anii 1950-1960, conform înscrisului depus chiar de către intimata Obşte.

Acest fapt dovedea nu numai că i s-a recunoscut autorului reclamanților „drepturile în Obşte", ci şi că era deţinătorul averii care o primise prin Actul de Pace din 1889 şi care, firesc, îi revenea mamei acestora, A.

Astfel, potrivit sentinţei civile nr. 358 din 15.10.1928 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, s-a înfiinţat Obştea Moşnenilor B., judeţul Vâlcea, în tabela de drepturi figurând cu aceste drepturi autorul reclamanților - bunicul C., nicidecum J.şi/sau soţia.

Niciuna din aceste variante nu fusese dovedită sau combătută de intimată.

Instanţa de fond a eludat susținerile reclamanților, concluzionând că nu prezintă importanţă Actul de Pace încheiat la 7 iulie 1896, întrucât soţul nu putea moşteni acele bunuri cuprinse în act şi, ca atare, nu putea, prin prisma calităţii sale, să transmită mai departe aceste bunuri moştenitorilor săi.

Nici instanţa de apel nu a verificat linia succesorală şi drepturile succesorale, evocând numai dota şi regimul juridic, trecând peste împrejurarea că, totuşi, căsătoria a încetat prin deces, iar nu prin divorţ.

Nu se motivează absolut deloc de ce temeiurile de drept privitoare la succesiune promovate de pârâtă sunt prevalente apărărilor în drept ale reclamanților şi de ce nu se impunea efectuarea unei analize comparative, în echitate şi echidistanță.

Dat fiind că instanţa de apel a respins calitatea mamei reclamanților de succesor în drepturi al autorului său tată, C., privind averea ce i se cuvenea de pe urma acestuia, nu a mai fost avut în vedere cel de-al doilea petit al cererii reclamanților - privind acţiunea în constatare asupra drepturilor din Obşte, potrivit Actului de Pace încheiat în 07.07.1889.

Conform cererii precizatoare din 25.10.2023, cele 740 drepturi cerute semnifică un număr de 555 drepturi aflate în Obştea Moşnenilor B., care se transpun în calculul: un drept = 3474 mp teren pădure sau 1072 mp teren păşune alpină.

Mai mult, s-a schimbat obiectul petitului nr. 2 al cererii reclamanților, din acţiune în constatare, în acţiune în revendicare.

Ori nu s-a urmărit o revendicare imobiliară, ci o acţiune în constatarea că deţin 555 drepturi în Obştea Moşnenilor B., drepturi care le conferă mai multe drepturi efective în obşte: ponderea în dreptul de vot, drepturile băneşti acordate, înscrierea noastră în tabelul nominal al moşnenilor care deţin drepturi în Obşte.

A lipsit echitatea juridică şi egalitatea părţilor în faţa legii, iar rolul activ al judecătorului nu a fost evidenţiat (art. 129 alin. 5 C.proc.civ.), neverificându-se temeinic motivele invocate în cererea de apel, analizându-se superficial cauza şi drepturile procesuale ale reclamanților prin prisma celor criticate.

Prin cea de-a doua critică, recurenții-reclamanți au susținut că decizia pronunţată în judecarea apelului a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art.488 alin. l pct. 8 C.proc.civ.

Este adevărat că dreptul de proprietate asupra bunurilor care au făcut obiectul actului de înzestrare sunt supuse regimului juridic reglementat de lege de la data la care s-a încheiat actul, respectiv regimului dotal prevăzut la art. 1233-1293 din Codul civil de la 1864, precum şi dispoziţiilor privind dreptul soţului supravieţuitor reglementat la art. 679 din acelaşi Cod civil, astfel cum a indicat în considerente curtea de apel (aliniat 3, pag. 3 din hotărârea recurată).

Însă, conform legislaţiei succesorale, pe de o parte fiinţau dispoziţiile art.652 alin. 2 teza a II-a din vechiul Cod civil de la 1864, privind drepturile soţului supravieţuitor, iar pe de altă parte dispozițiile art. 654 vechiul Cod civil de la 1864.

Curtea de apel a socotit că prevalau doar dispozițiile art. 679 din vechiul Cod civil, neverificându-se temeinic nici dispoziţiile legale incidente în cauză, nici temeiul de drept invocat de reclamanți şi cu care a fost investită instanţa.

Însă, nu s-a motivat nici pe acest temei de drept, fiind aplicate greşit dispoziţiile legale evocate de curtea de apel, în considerentele deciziei de respingere a apelului menţinându-se greşelile primei instanţe de aplicare a dreptului material incident în cauză, cu privire la succesiuni.

Tot greşit a analizat instanţa de apel când a socotit că „La desfacerea sau încetarea căsătoriei, după caz, se năştea obligaţia de restituire a bunurilor care au făcut obiectul actului de dotă, acestea urmând să intre în patrimoniul dispunătorului", preluând practic teza promovată de prima instanţă, în discordanţă cu normele de drept material în materie de moşteniri.

Astfel, în motivarea mai amplă a primei instanţe „La încetarea sau desfacerea căsătoriei regimul dotal înceta şi el, astfel că lua naştere obligaţia de a restitui dota. In acest sens, dispoziţiile art. 1271 din Codul civil (vechiul Cod n.n.) prevedeau că: „Obligaţiunea de a restitui dota la naştere sau prin desfacerea căsătoriei, sau prin separaţiunea de patrimonii, sau prin absenţa unui dintre soţi" (aliniat 2, pag. 3 din hotărârea apelată).

Mai mult, s-a făcut referire la regimul dotal reglementat de Codul civil de la 1864 (art. 1233-1293), astfel că, de regulă, soţul nu devenea proprietar al bunurilor constituite ca zestre soţiei sale, ci avea doar un drept de administrare asupra acestora. Tribunalul Vâlcea a concluzionat aceasta din analiza dispoziţiilor art. 1242 alin. l din vechiul Cod civil, potrivit cărora „Numai bărbatul are administraţiunea averii dotale în timpul căsătoriei."

În realitate, căsătoria a încetat prin deces, nicidecum prin desfacerea acesteia, regimul dotal neimpunând în această situaţie întoarcerea bunurilor în patrimoniul dispunătorilor - părinţi ai soţiei decedate.

Din căsătoria celor doi soţi, s-a născut un copil viu, care i-a supravieţuit mamei, ce-i drept numai 7 zile (decedat la 10 zile de la naştere). Astfel, după decesul micuţului, tatăl îi moştenea drepturile, drepturi ce-i reveneau la rându-i mamei reclamanților, A., instanţa de apel greşind în analiza şi aplicarea normelor de drept material succesorale cu incidenţă în cauză.

Ori, în aceste situaţii fiinţau dispoziţiile art. 652 alin. 2 teza a II-a din vechiul Cod civil de la 1864, privind drepturile soţului supravieţuitor, iar pe de altă parte dispozițiile art.654 vechiul Cod civil de la 1864.

Aceasta, distinct de dreptul succesoral al ascendentului privilegiat - bunicul reclamanților - faţă de decesul lui decuius, fiul său minor, survenit la doar zece zile de la naştere, copil care îi succedase la moştenire mamei lui, predecedată.

În finalul cererii de recurs, recurenții-reclamanți au arătat că este de neînţeles greșeala instanţei de apel de promovare a unor texte legale favorizante intimatei-pârâte, câtă vreme aceasta nu le-a susţinut cu înscrisuri şi texte legale convergente, nici nu le-a invocat prin motivele întâmpinărilor din faţa primei instanţe ori apel, fiind vorba de o cu totul altă situaţie de fapt la care se aplicau, evident, alte norme legale.

Apreciază că au lipsit echitatea juridică şi egalitatea părţilor în faţa legii, iar rolul activ al judecătorului nu a fost evidenţiat (art. 129 alin. 5 C.proc.civ.), neverificându-se temeinic motivele invocate în cererea de apel, analizându-se superficial cauza şi drepturile procesuale prin prisma celor criticate.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimata-pârâtă Obştea Moşnenilor B. a formulat întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului, ca nefondat și obligarea recurenților-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5000 de lei.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Rezumând aspectele circumstanțiale ale cauzei, se reţine că reclamanta A., decedată pe parcursul procesului, având ca moştenitori pe reclamanţii din dosar, a solicitat să se constate pe cale judiciară că este moştenitoarea de drept a defunctului C. (tatăl său), care la rându-i a dobândit dreptul de proprietate cu privire la pădurea aflată în Obştea Moşnenilor B. prin moştenire de la prima soţie (D.), înzestrată la căsătorie potrivit Actului de Pace încheiat în 1889.

În motivarea cererii sale introductive, reclamanta A. a susţinut că este singura moştenitoare a tatălui său, C., dobândind în mod exclusiv dreptul de proprietate transmis pe cale succesorală de ascendentul său, care, în calitate de soţ supravieţuitor, a rămas cu toate drepturile primite cu titlu de zestre de soţia din prima căsătorie (D.), conform art. 652 alin. (2) teza a II-a din vechiul Cod civil de la 1864, ce prevedea că în lipsa moștenitorilor legitimi, bunurile se moștenesc de soțul supraviețuitor.

A precizat, totodată, că din prima căsătorie a tatălui său C. s-a născut un copil viu, care i-a supraviețuit mamei (D.), astfel încât, după decesul copilului, tatălui acestuia (C.) îi reveneau ca moştenire toate drepturile ce fac obiect al litigiului.

Aceste susţineri sunt reiterate în cuprinsul motivelor de recurs, prin care recurenţii-reclamanţi, invocând incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C.proc.civ., arată că instanţa de apel a nesocotit legislaţia succesorală, respectiv dispoziţiile art. 652 alin. 2 teza a II-a din vechiul Cod civil de la 1864 privind drepturile soţului supravieţuitor şi dispozițiile art. 654 din acelaşi Cod privind drepturile copilului conceput, reţinând, în mod incorect, faptul că prevalau doar dispozițiile art. 679 din vechiul Cod civil cu privire la dreptul la moştenire al rudelor soţului decedat.

Criticile formulate de recurenţii-reclamanţi sunt nefondate.

Astfel cum au reţinut instanţele de fond şi cum arată chiar recurenţii în cererea de recurs, dreptul de proprietate asupra bunurilor care au făcut obiectul actului de înzestrare (a primei soţii a tatălui reclamantei A.) sunt supuse regimului juridic reglementat de lege de la data la care s-a încheiat actul, respectiv regimului dotal prevăzut la art. 1233-1293 din Codul civil de la 1864.

În conformitate dispoziţiile art. 1242 alin. (1) din Codul civil, numai bărbatul are administraţiunea averii dotale în timpul căsătoriei, iar potrivit art. 1243 alin. (1) din acelaşi Cod, bărbatul este supus, în privinţa averii dotale, la toate obligaţiunile unui uzufructuar.

Aşadar, în ceea ce priveşte regimul dotal, Codul civil de la 1864 prevedea faptul că soţul nu devenea proprietar al bunurilor constituite ca zestre soţiei sale, ci avea doar un drept de administrare asupra acestora.

Acelaşi act normativ reglementa faptul că la desfacerea căsătoriei regimul dotal se stingea, luând naştere obligaţia de a restitui dota, astfel cum prevedeau dispoziţiile art. 1271 din Codul civil de la 1864: „Obligaţiunea de a restitui dota ia naştere, sau prin desfacerea căsătoriei, sau prin separatiunea de patrimonii, sau prin absenţa unui dintre soţi”.

Referitor la desfacerea căsătoriei, Codul civil de la 1864 prevedea în cuprinsul art. 209 următoarele:

Căsătoria se desface:

Prin moartea unuia din soţi.

Prin despărţenia legal pronunţată.

Interpretând în mod sistematic aceste norme care reglementează regimul dotal şi modalitatea de desfacere a căsătoriei, reise faptul că, la data decesului soţiei, bunurile primite drept zestre nu intrau în patrimoniul soţului supravieţuitor, ci erau restituite celor care au constitut dota (se întorceau în patrimoniul părinţilor), fiind relevante în acest sens dispoziţiile art. 1272 din Codul civil de la 1864 – dacă dota constă în imobile, sau în mobile, care după cele legiuite în art. 1.245 şi 1.246 au fost rămase în proprietatea femeii, bărbatul sau moştenitorii săi pot fi constrânși a o restitui îndată ce obligaţiunea de restituire a luat naştere.

În cauza dedusă judecăţii, în mod logic, prioritar verificării liniei succesorale, se impunea a se stabili care ar fi drepturile succesorale pretins moştenite, dându-se astfel relevanţă dispoziţiilor legale care reglementau dota şi regimul juridic aplicabil acesteia, ţinând, totodată, cont de modul de desfacere/de încetare a căsătoriei (prin deces).

Or, regimul juridic dotal reglementat de textele de lege anterior menţionate, exclude pe tatăl reclamantei (C.) de la dobândirea calităţii de proprietar moştenitor al bunurilor constituite ca zestre în favoarea soţiei sale decedate (D.).

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, instanţa de apel a făcut o aplicare corectă, atât a prevederilor care stabileau regimul dotal, cât şi a normelor succesorale de drept material cu incidenţă în cauză, reţinând că tatăl reclamantei (C.) nu putea dobândi drepturile din cadrul Obştii Moşnenilor B. date ca zestre primei sale soţii (D.), nici direct prin actul de înzestrare şi nici prin succesiune după soţia sa, aceasta întrucât, la data decesului soţiei, potrivit dispoziţiilor legale anterior evidenţiate, dota se întorcea în patrimoniul părinţilor soţiei.

Faptul că din prima căsătorie a rezultat un copil care i-ar fi succedat la moştenire mamei lui, predecedată, nu prezintă relevanţă în soluţionarea cauzei, dat fiind că, prin decesul mamei, bunurile constituite ca zestre au fost restituite părinţilor care au gratificat-o şi nu au mai făcut parte din patrimoniul acesteia.

În ceea ce priveşte critica circumscrisă art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., recurenţii au susţinut că hotărârea judecătorească recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în considerente regăsindu-se motive contradictorii, fără a dezvolta însă corespunzător acest motiv de nelegalitate.

Astfel, deşi au invocat faptul că decizia atacată ar fi afectată de viciul unei nemotivări corespunzătoare, recurenţii au omis să indice, în concret, ce argumente juridice legate de obiectul cauzei şi expuse prin cererea sa de apel au fost ignorate de către instanţa de apel.

Pentru a se reţine incidenţa acestui motiv de casare, era necesar să se arate, într-o manieră efectivă, lipsa motivării în legătură cu critici punctuale, deduse judecăţii, simplele susţineri generice ce reclamă o pretinsă nemotivare nefiind apte a declanşa verificarea jurisdicţională specifică căii extraordinare de atac.

Prin motivele de recurs, recurenţii nu arată, în concret, care dintre susţinerile lor nu au fost analizate de către instanţa de apel, situaţie care să fi condus, astfel, la pronunţarea unei soluţii insuficient motivate. De asemenea, nu evidenţiază care ar fi pretinsa contradictorialitate existentă în considerentele deciziei recurate.

Considerentele contradictorii, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., sunt cele din perspectiva cărora nu se poate stabili care sunt argumentele ce au fundamentat soluţia instanţei, determinând astfel imposibilitatea exercitării controlului de legalitate.

Or, în cauză, Înalta Curte constată că în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de apel înfățișând într-o manieră succintă, clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției, decizia respectând standardul de calitate impus de art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs sunt lipsite de fundament, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.