Inopposability of long-term co-ownership lease to non-consenting co-owner and gratuitous implied right of superficies

A. Imobil aflat în coproprietate. Contract de închiriere încheiat de către unul dintre coproprietari pentru o perioadă de 25 de ani fără acordul celuilalt coproprietar. Inopozabilitatea contractului de închiriere faţă de coproprietarul nesemnatar

B. Construcţie edificată de ambii soţi pe terenul proprietatea unuia dintre ei. Drept de superficie constituit prin convenţie tacită. Efecte

Cuprins pe materii: Drept civil. Bunuri. Proprietatea privată. Dezmembrămintele dreptului de proprietate privată

Index alfabetic: coproprietate

contract de închiriere

inopozabilitate

superficie cu titlu gratuit

C.civ., art. 636 alin. (2), art. 641 alin. (4), art. 642 alin. (1)

A. Potrivit art. 641 alin. (4) C.civ., locaţiunile încheiate pe termen mai mare de 3 ani nu se pot încheia decât cu acordul tuturor coproprietarilor.

În situaţia în care unul dintre coproprietari a încheiat un contract de închiriere pe o perioadă de 25 de ani cu privire la întregul imobil, devin incidente dispoziţiile art. 642 alin. (1) C.civ., conform căruia actele juridice făcute cu nerespectarea regulilor prevăzute la art. 641 din acelaşi cod, sunt inopozabile coproprietarului care nu a consimţit, expres ori tacit, la încheierea actului.

Sancţiunea inopozabilităţii constă în faptul că beneficiarul său nu îl poate invoca faţă de coproprietarul care nu a participat la încheierea contractului şi nici nu şi-a dat consimţământul expres sau tacit pentru încheierea acestuia.

Prin urmare, faţă de coproprietarul care nu a participat şi nu şi-a dat consimţământul la încheierea contractului, acest act juridic nu există astfel încât nu va putea fi invocat nici ca temei al folosinţei de către locatar, acesta din urmă putând fi obligat la despăgubiri pe temeiul dispoziţiilor art. 636 alin. (2) C.civ.

B. În ipoteza edificării unei construcţii de către ambii soţi pe terenul proprietatea unuia dintre ei, soţul care nu este proprietar al terenului dobândeşte asupra acestuia un drept de superficie pentru partea aferentă construcţiei.

Cum într-o astfel de situaţie, dreptul de superficie a fost constituit prin acordul părţilor, nefiind stabilită plata unei despăgubiri pentru dreptul de folosinţă asupra terenului, intervenirea unor împrejurări de fapt ulterioare, respectiv, separarea în fapt sau divorţul părţilor, nu pot determina modificarea convenţiei în sensul stabilirii unui preţ al superficiei instituite iniţial cu titlu gratuit prin voinţa unilaterală a proprietarului terenului, în lipsa acordului ambelor părţi sau a unei dispoziţii legale exprese în acest sens.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1639 din 7 octombrie 2025

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi, la data de 16.08.2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii societatea B. S.R.L. şi C., obligarea acestora în solidar la plata sumei de 484.314 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru cota de 1/2 din dreptul său de proprietate asupra imobilului construcţie, cu destinaţia hotel-restaurant-terasă, pentru ultimii 3 ani anteriori introducerii cererii, dar şi în continuare, până la eliberarea imobilului, precum şi la plata dobânzii legale aferente, cu cheltuieli de judecată.

Pârâtul C. a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 500 mp, teren care se află amplasat sub construcţia cu destinaţia hotel-restaurant-terasă şi aleea de acces, pentru perioada 16.08.2014 - 16.02.2015, estimată la suma de 35.000 lei.

Pârâta societatea B. S.R.L. a formulat cererea reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamantei şi a pârâtului C. la plata în solidar a sumei de 326.400 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru terenul în suprafaţă de 510 mp, pentru perioada 17.02.2015 - noiembrie 2017, actualizată cu dobânda legală.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1218 din 22.11.2023, Tribunalul Galaţi a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul C. şi 1-a obligat pe acesta să plătească reclamantei suma de 247.347 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 16.08.2014 - 16.08.2017, sumă ce va fi actualizată cu dobânda legală, de la data scadenţei şi până la data efectivă a plăţii debitului principal.

Tribunalul a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta societatea B. S.R.L. De asemenea, a respins, ca neîntemeiate, cererile reconvenţionale formulate de pârâţii C. şi societatea B. S.R.L.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 107A din 30.05.2024, Curtea de Apel Galaţi -Secţia I civilă a respins ca neîntemeiate apelurile declarate în cauză de apelanta-reclamantă A., apelantul-pârât C. şi apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1218/2023 pronunţate de Tribunalul Galaţi.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 107A/2024 pronunţate de Curtea de Apel Galaţi - Secţia I civilă, au declarat recurs reclamanta A. şi pârâţii C. şi B. S.R.L.

4.1. Recursul formulat de recurenta-reclamantă A..

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului său, casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, să se dispună obligarea intimaţilor-pârâţi, în solidar, la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a cotei de 1/2 din imobil, atât pentru trecut (16.08.2014 - 16.08.2017), cât şi pentru viitor, până la eliberarea efectivă a imobilului.

În susţinerea recursului formulat, recurenta-reclamantă a invocat drept motiv de casare dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., susţinând că instanţa de apel nu a aplicat corect dispoziţiile legale referitoare la dreptul de proprietate, folosinţa bunului comun şi răspunderea civilă delictuală, ignorând faptele ilicite ale pârâţilor şi prejudiciul cauzat reclamantei.

În ceea ce priveşte contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada viitoare (16.08.2017 până la data plăţii efective), recurenta-reclamată a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că prejudiciul viitor, respectiv contravaloarea lipsei de folosinţă de la data introducerii acţiunii până la data plăţii efective, reprezintă un prejudiciu incert, neputând fi considerat sigur şi inevitabil.

În opinia recurentei-reclamante, această concluzie este eronată întrucât prejudiciul viitor invocat în speţă este cert şi trebuie reparat integral, conform art. 1381 şi art. 1385 C.civ. Conform acestor texte de lege, repararea integrală a prejudiciului include atât pierderea suferită, cât şi câştigul de care persoana prejudiciată a fost lipsită. În speţă, prejudiciul viitor este cert deoarece lipsa de folosinţă continuă să existe şi după introducerea acţiunii, până la momentul în care situaţia juridică va fi remediată.

Deşi instanţa de apel a recunoscut fapta ilicită a pârâtului pentru perioada anterioară introducerii acţiunii, aceasta a considerat în mod greşit că nu există certitudine privind continuarea prejudiciului după acea dată. Fapta ilicită este continuă şi constă în lipsirea reclamantei de dreptul său de proprietate asupra bunului până la intrarea efectivă în posesia bunului sau până la despăgubirea integrală.

Atât instanţa de fond cât şi cea de apel au reţinut greşit că reclamanta nu ar fi făcut demersuri suficiente pentru a valorifica dreptul de proprietate (de exemplu, găsirea unui chiriaş sau vânzarea imobilului) întrucât vătămarea reclamantei este evidentă şi rezultată din ocuparea şi folosinţa cotei de 1/2 din imobilul proprietatea reclamantei, intimaţii exercitând în mod exclusiv folosinţa bunului comun.

În situaţia în care lipseşte o permisiune sau un acord al coproprietarilor cu privire la folosirea de către unul dintre ei a bunului, acest din urmă coproprietar poate fi obligat la echivalentul bănesc al utilizării corespunzătoare a cotelor-părţi din dreptul celorlalți coproprietari în favoarea acestora, în acest sens fiind dispoziţiile art. 636 alin. 2 C.civ. Utilizarea bunului de către un singur coproprietar în lipsa unui acord (expres sau tacit) din partea celorlalţi coproprietari va determina atragerea răspunderii civile delictuale a coproprietarului care a exercitat folosinţa exclusivă a bunului, aceasta constituind în sine o faptă ilicită sancţionabilă în condiţiile art. 1349 şi 1357 C.civ.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenta-reclamantă nu a tolerat folosinţa exclusivă a bunului de către intimata-pârâtă societatea B. S.R.L. Deşi prin hotărârea de partaj a fost dispusă partajarea bunului prin scoaterea la licitaţie publică şi împărţirea sumei obţinute din vânzare, nici până la acest moment imobilul nu a putut fi vândut.

De asemenea, a menţionat că intentarea prezentului litigiu are natură sancţionatorie în privinţa pârâţilor care continuă să folosească imobilul fiind determinată de faptul că a fost împiedicată de către aceştia în exercitarea dreptului de proprietate în conformitate cu art. 555 C.civ., fiind evident că, în situaţia contrară, nu se impunea formularea cererii de chemare în judecată. Totodată, a învederat că prezenta acţiune a fost înregistrată pe rolul instanţelor în anul 2017, fondul fiind soluţionat după aproximativ 6 ani. Astfel, este evident că recurenta-reclamantă s-a opus şi se opune în continuare folosirii imobilului de către intimaţii-pârâţi.

Recurenta reclamantă a invocat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 44 alin. 1 teza a II-a şi art. 136 alin. 5 din Constituţia României şi a arătat că, faţă de îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru perioada 16.08.2014 - 16.08.2017, precum şi ocuparea în prezent a imobilului, implicit a cotei de 1/2 aparţinând recurentei-reclamante, aspect necontestat, este evident că aceasta din urmă este îndreptăţită la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă asupra imobilului şi pentru viitor.

În ceea ce priveşte obligarea în solidar a intimaţilor-pârâţi la plata despăgubirilor, recurenta-reclamantă a susţinut că ambii intimaţi au contribuit, direct sau indirect, la menţinerea situaţiei ilicite care a cauzat prejudiciul. Răspunderea solidară nu este condiţionată de existenţa relei-credinţe, ci de participarea la fapta ilicită. Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii, limitând răspunderea solidară doar la cazuri de rea-credinţă dovedită.

Deşi instanţa de apel a considerat că unul dintre intimaţi nu a fost de rea-credinţă (societatea B.) la momentul încheierii contractului, acest aspect este contrar realităţii şi, în plus, în materie delictuală se răspunde pentru cea mai uşoară culpă, astfel încât răspunderea solidară este menită să asigure repararea integrală a prejudiciului.

Recurenta-reclamantă este coproprietar al imobilului iar potrivit dispoziţiilor art. 641 alin. 4 C.civ., orice act de dispoziţie asupra bunului comun, inclusiv actele de folosinţă cu titlu gratuit şi contractele de locaţiune pe termen mai mare de 3 ani, nu pot fi încheiate decât cu acordul tuturor coproprietarilor. Contractul de închiriere încheiat la 01.04.2012 este un act de dispoziţie, pentru care era necesar acordul ambilor coproprietari.

Recurenta-reclamantă a arătat că nu a fost niciodată informată cu privire la intenţia de închiriere a imobilului şi nu şi-a exprimat acordul asupra acestui act. Prin urmare, contractul de închiriere a fost încheiat cu nerespectarea dispoziţiilor legale şi nu îi este opozabil. Aceasta face ca lipsirea sa de folosinţă asupra cotei de 1/2 din imobil să fie ilegală şi nejustificată de la momentul încheierii contractului şi până în prezent.

Mai mult, potrivit dispoziţiilor coroborate ale art. 642 alin. 2 şi art. 636 alin. 2 C.civ., restituirea posesiei bunului trebuie să fie însoţită de daune-interese atunci când folosinţa bunului comun a fost exercitată împotriva voinţei coproprietarilor.

Recurenta reclamantă a arătat că pârâtul C. deţinea calitatea de asociat şi administrator al societăţii B. S.R.L. în momentul încheierii contractului de închiriere şi cunoştea că reclamanta este coproprietar cu o cotă de 1/2 din imobil, conform sentinţei civile nr. 2523 pronunţate de Judecătoria Tecuci la 10.11.2011, care a dispus vânzarea imobilului.

Pârâta B. S.R.L., prin C., a acceptat în mod conştient folosirea unei părţi din imobil fără acordul coproprietarului, contribuind astfel la încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei. Aceasta reprezintă o faptă ilicită, conform art. 1349 şi art. 1357 C.civ., pentru care pârâţii sunt responsabili.

Intimatul-pârât C., în calitatea sa de administrator şi asociat al B. S.R.L., a încheiat contractul de închiriere după ce sentinţa de partaj a fost pronunţată. În acest context, este evidentă conivenţa dintre C. şi B. S.R.L., deoarece aceştia au acţionat în cunoştinţă de cauză şi au permis folosirea bunului de către societatea B. S.R.L. fără acordul recurentei-reclamante. În acest caz, solidaritatea pârâţilor derivă din calitatea dublă a lui C., care a acţionat atât în dosarul de partaj, cât şi în contractul de închiriere în numele societăţii B. S.R.L.

4.2. Recursul formulat de recurentul-pârât C.

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului său, casarea deciziei instanţei de apel şi a hotărârii instanţei de fond şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Recurentul pârât a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ..

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., recurentul pârât a arătat că instanţa de apel a respins în mod nelegal primul motiv de apel care viza lipsa unei cereri reconvenţionale sau a unei cereri adiţionale la cererea principală de chemare în judecată a reclamantei având ca obiect constatarea existenţei dreptului de superficie al acesteia pentru terenul aferent construcţiei.

Or, solicitarea reclamantei reprezintă o veritabilă pretenţie personală, care trebuia valorificată exclusiv pe calea unei cereri adiţionale la cererea iniţială de chemare în judecată sau pe calea cererii reconvenţionale la cererile reconvenţionale ale pârâţilor, ceea ce nu s-a întâmplat.

Aşadar, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că atât timp cât instanţa de fond nu a constatat prin dispozitiv existenţa dreptului de superficie, ci doar prin considerentele decizorii, aceasta nu a încălcat limitele învestirii sale.

Conform dispoziţiilor art. 430 alin. 2 C.proc.civ., autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, astfel că nu se poate reţine că dreptul de superficie constatat prin considerentele decizorii nu se bucură de aceleaşi efecte juridice ca şi cel constatat prin dispozitivul unei sentinţe.

În condiţiile în care instanţa de fond a analizat solicitarea reclamantei şi a constatat existenţa dreptului de superficie în favoarea sa, chiar şi numai prin considerentele decizorii, în mod evident s-a pronunţat asupra unei pretenţii personale a reclamantei, fără a fi învestită cu o cerere adiţională sau reconvenţională care să îi permită acest lucru, fiind astfel încălcat principiul disponibilităţii consacrat de art. 9 alin. 2 C.proc.civ.

S-a mai apreciat că respectivul capăt de cerere trebuia timbrat în vederea soluţionării, astfel că şi din această perspectivă hotărârile instanţelor de fond şi apel sunt nelegale.

Printr-un al doilea motiv de recurs, s-a învederat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind astfel incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că, deşi fostul Cod civil, aplicabil în cauză, nu prevedea în mod expres dreptul de superficie, existenţa acestuia a fost recunoscută de către jurisprudenţa şi doctrina relevantă, pornind de la dispoziţiile art. 492 din vechiul Cod civil, care permiteau dovada existenţei dreptului de superficie, coroborate cu dispoziţiile art. 30 din Codul familiei.

Or, nu se poate reţine că simpla dobândire a construcţiei, în timpul căsătoriei, impune, raportat la art. 30 din Codul familiei, reţinerea unui drept de superficie, având în vedere natura accesorie a construcţiei în raport cu terenul şi faptul că dobândirea dreptului de proprietate asupra acesteia implică, invariabil, un drept asupra terenului.

Pe lângă lipsa temeiului normativ (obligatoriu, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru constituirea dreptului de superficie) o atare interpretare ar conduce la o inversare a raportului principal-accesoriu şi la determinarea regimului juridic al terenului de către construcţie.

Dacă se admite că, în simplul temei al art. 30 din Codul familiei, un soţ devine titularul unui drept de superficie ca urmare a construirii, dobândind astfel inclusiv un drept de folosinţă, de posesie şi de dispoziţie asupra terenului celuilalt soţ, în fapt, acest lucru nu va însemna decât o extindere a regimului comunităţii şi asupra imobilului teren, care, teoretic, este bun propriu, exclus de la acest regim. În condiţiile în care superficiarul dobândeşte folosinţa şi, în anumite limite, posesia şi dispoziţia, ca urmare a art. 30 din Codul familiei, este o simplă iluzie afirmaţia că bunul imobil teren rămâne unul propriu.

În acest fel, soţul proprietar ar cunoaşte o devalorizare majoră a dreptului său „propriu", fără ca o normă să reglementeze în mod expres acest lucru. În ipoteza dată, la lichidarea regimului matrimonial, soţul proprietar va ieşi, în fapt, cu un activ de bunuri personale diminuat, deşi, teoretic, regimul comunităţii nu aduce atingere acestor bunuri, iar regulile subrogaţiei ar fi trebuit să permită conservarea activului.

S-a mai învederat şi faptul că, dacă s-ar accepta teoria existenţei unui drept de superficie, acesta nu este gratuit, dimpotrivă, legiuitorul reglementează obligaţia titularului unui astfel de drept de a achita o despăgubire proprietarului terenului, adică exact ce s-a solicitat prin cererea reconvenţională. Dreptul de superficie nu poate fi gratuit, întrucât ar echivala cu o încălcare a dreptului de proprietate al deţinătorului legal al terenului, care s-ar găsi în ipoteza de a nu se putea bucura de fructele imobilului său.

Dreptul de superficie, drept real ce derivă din prevederile art. 492 C.civ., nu este gratuit, în lipsa unei prevederi exprese contrare, dat fiind şi caracterul absolut al dreptului de proprietate. În consecinţă, reclamanta, în calitate de superficiar, este ţinută să îl despăgubească pe pârâtul proprietar pentru lipsa de folosinţă, cu titlu de prestaţie pecuniară pentru exercitarea superficiei, respectiv cu sumele pe care pârâtul le-ar fi putut obţine cu titlu de chirie pentru un spaţiu cu aceleaşi caracteristici.

Totodată, s-a susţinut că şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat în acelaşi sens, în cauza Moculescu contra României. Superficia este cu titlu oneros, ceea ce implică existenţa în patrimoniul pârâtei-apelante a obligaţiei de a plăti nudului proprietar o sumă de bani pentru exercitarea superficiei, respectiv pentru ca nudul proprietar să-şi poată exercita fără nicio ingerinţă din partea nimănui dreptul de proprietate asupra terenului.

S-a mai susţinut că presupusul drept de superficie analizat în prezenta speţă s-a născut sub imperiul vechiului Cod civil şi, chiar dacă vechiul Cod civil nu stabileşte explicit această posibilitate a instanţei de judecată, în temeiul dispoziţiilor art. 3, art. 480 din vechiul Cod civil şi art. 20 - 21 şi art. 44 din Constituţia României şi art. 1 din Protocolul nr. 1 anexă la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, judecătorul învestit cu o cerere a proprietarului de stabilire a preţului superficiei poate stabili acest preţ, inclusiv prin trimitere la chiria stabilită pe piaţa liberă, dacă proprietarul o cere.

Este adevărat că jurisprudenţa s-a pronunţat în sensul că, dacă dreptul de superficie s-a născut prin convenţia părţilor, iar părţile nu au convenit asupra unui preţ în schimbul folosinţei terenului ocupat de construcţie, atunci instanţa nu poate schimba înţelegerea părţilor, dar în prezenta cauza nu este incidentă o superficie născută convenţional, ci o superficie născută legal.

Cu titlu de practică judiciară, au fost indicate decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv decizia nr. 4125/2005 şi decizia nr. 5138/2005.

Privaţiunea pe care o suferă proprietarul terenului este în corelaţie cu beneficiul pe care proprietarul clădirii îl primeşte, acela de a folosi neîngrădit şi de a exploata în folos personal terenul altuia. Or, limitării dreptului reclamantei cu privire la folosinţa terenului trebuia a-i fi corelată o retribuţie datorată de către superficiar chiar dacă este pretinsă ulterior datei la care dreptul de superficie a luat naştere, fiind de subliniat şi faptul că, dacă titularul primordial al terenului nu a solicitat plata compensatorie a dreptului de folosinţă, acest lucru nu presupune o obligaţie de gratuitate a respectării dreptului de către titularul său succesiv.

Astfel, chiar dacă s-ar aprecia că, la momentul presupusei constituiri a dreptului de superficie, acesta a avut un titlu gratuit, datorită relaţiei de căsătorie dintre părţi, acest caracter nu poate fi extins la nesfârşit, chiar după desfacerea căsătoriei şi chiar şi în detrimentul noului proprietar al terenului.

În practică s-a reţinut că, în mod evident, caracterul gratuit al superficiei operează doar pe durata căsătoriei părţilor, în virtutea raporturilor dintre soţi, însă această stare de lucruri nu le mai este opozabilă recurenţilor-pârâţi. În acest sens a fost indicată decizia nr. 251/2020 a Curţii de Apel Bacău - Secţia I civilă.

În legislaţia naţională, chiar şi separaţia în fapt a soţilor produce anumite consecinţe în raporturile dintre soţi, cu atât mai mult divorţul este de natură să modifice substanţial relaţiile dintre foştii parteneri, astfel încât continuarea prezumţiei de gratuitate după desfacerea căsătoriei este greu de acceptat şi imposibil de justificat din punct de vedere legal.

În speţa dedusă judecăţii, instanţa de apel nu pare a se putea hotărî asupra modalităţii de constituire a dreptului de superficie. Astfel, deşi în prima parte a considerentelor instanţa de apel părea să îmbrăţişeze opinia primei instanţe, în sensul că dreptul de superficie s-a născut în virtutea legii (conform art. 30 din Codul familiei), în finalul argumentării caracterului gratuit al dreptului de superficie, Curtea revine asupra acestei opinii şi afirmă că nu poate interveni în convenţia părţilor, sugerând astfel că dreptul de superficie s-a născut prin învoiala părţilor, nu ope legis.

O astfel de neconcordanţă juridică demonstrează caracterul contradictoriu al motivării soluţiei adoptate, motiv de recurs prevăzut de art. 488 afin. 1 pct. 6 C.proc.civ.

Dacă s-ar aprecia că dreptul de superficie s-a născut prin convenţia părţilor, conform doctrinei relevante în materie „convenţia părţilor trebuie să fie clară şi neechivocă, simpla tăcere a proprietarului terenului neechivalând cu acordul la constituirea unui drept de superficie gratuit pe toată durata existenţei construcţiilor", cu atât mai mult cu cât respectiva convenţie nu a îmbrăcat forma scrisă, astfel că urmează a se stabili conţinutul său din coroborarea probelor administrate în cauză, urmând ca instanţa să analizeze şi să aibă în vedere şi conduita părţilor de după instituirea superficiei şi până în prezent.

Or, în speţa dedusă judecăţii, trecând peste faptul că nu a existat o convenţie în sensul constituirii dreptului de superficie în favoarea reclamantei, în niciun caz recurentul-pârât nu a agreat să nu fie despăgubit în niciun fel pentru lipsa de folosinţă a terenului, mai ales după desfacerea căsătoriei şi mai ales în condiţiile în care reclamantei i s-a admis cererea de despăgubire pentru lipsa de folosinţă a construcţiei, soluţia instanţelor de fond şi de apel, de a-1 priva efectiv pe pârâtul persoană fizică de dreptul său de proprietate asupra terenului fiind una profund nelegală.

4.3. Recursul formulat de recurenta-pârâtă societatea B. S.R.L.

Recurenta pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei instanţei de apel şi a hotărârii instanţei de fond şi să se trimită cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

În motivarea recursului, recurenta pârâtă a arătat că, în plus faţă de susţinerile comune ale recurentului pârât C., înţelege să arate că pretinsul drept de superficie al reclamantei nu a fost înscris în cartea funciară, astfel că societatea B. S.R.L. nu a avut cunoştinţă despre existenţa acestui drept, cu atât mai mult cu cât calitatea de bun comun a construcţiei a fost stabilită de către instanţa de judecată după ce societatea recurentă a achiziţionat terenul. Aşadar, nici din această perspectivă soluţia instanţei de apel nu este legală.

De asemenea, a mai învederat că un alt aspect asupra căruia instanţa de apel a avut o abordare contradictorie este cel al bunei sau relei credinţe a societăţii recurente raportat la prezenta acţiune. Astfel, la fila 14 din decizia recurată, ultimul paragraf, instanţa a reţinut că „atât reaua-credinţă cât şi conivenţa dintre cei doi pârâţi, de care face vorbire apelanta reclamantă, sunt aspecte ce nu se pot prezuma ci trebuie dovedite, în sensul art. 249 C.proc.civ.".

Cu această motivare, instanţa a înlăturat susţinerea reclamantei în sensul că societatea pârâtă avea cunoştinţă despre faptul că reclamanta avea calitate de coproprietar al imobilului, calitate ce i-a fost recunoscută de către instanţă abia în 2014, în condiţiile în care societatea recurentă-pârâtă încheiase contractul de închiriere anterior, respectiv în 2012, astfel că a respins apelul formulat de reclamantă referitor la refuzul instanţei de fond de a obliga societatea pârâtă în solidar cu pârâtul persoană fizică la plata despăgubirilor solicitate de reclamantă.

Cu toate acestea, la fila 16 din decizie, antepenultimul paragraf al considerentelor, instanţa a reţinut că „Prin prisma relaţiei dintre cei doi pârâţi, posibilitatea cunoaşterii situaţiei reale a terenului a existat anterior dobândirii lui, astfel că susţinerea apelantei pârâte că nu ar fi adjudecat terenul dacă ar fi cunoscut situaţia reală a acestuia şi existenţa servituţii în favoarea reclamantei, nu poate fi reţinută ca fondată".

Faţă de această reţinere a instanţei de apel, recurenta-pârâtă a învederat că nu înţelege referirea instanţei la „existenţa servituţii", în condiţiile în care în cauză se pune problema existenţei unui drept de superficie, drept real complet diferit de regimul servitutilor.

În acest sens, recurenta-pârâtă solicită să se constate că instanţa de apel se contrazice cu privire la posibilitatea societăţii pârâte de a fi cunoscut situaţia reală a terenului.

În realitate, existenţa dreptului de superficie a fost invocată de către reclamantă pentru prima dată în acest litigiu şi, în condiţiile în care, în vechea reglementare aplicabilă în speţă, acest drept nici măcar nu era expres recunoscut, este evident că societatea recurentă nu putea cunoaşte că terenul achiziţionat era afectat de acest drept de superficie.

5. Apărările formulate în cauză.

5.1. Întâmpinarea formulată de recurenta-reclamantă A.

La data de 16 decembrie 2024, recurenta-reclamantă A. a depus la dosar întâmpinare la recursurile formulate de recurenţii-pârâţi, prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate şi obligarea recurenţilor-pârâţi la suportarea cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., recurenta-reclamantă a susţinut că, deşi recurenţii-pârâţi au susţinut că instanţa de apel a respins nelegal critica din apel referitoare la lipsa unei cereri reconvenţionale sau adiţionale din partea reclamantei, argument ce ar putea fi apreciat ca o critică procedurală, aceştia nu demonstrează cum această pretinsă încălcare constituie un motiv de nulitate potrivit art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ.

Recurenţii-pârâţi au criticat şi modalitatea în care instanţa de apel a analizat dreptul de superficie, susţinând că aceasta nu s-a hotărât asupra modalităţii de constituire a dreptului. Or, această critică nu dovedeşte că hotărârea ar fi lipsită de temei legal sau că s-ar fi aplicat greşit legea, pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.. Instanţa de apel a argumentat soluţia în baza dispoziţiilor relevante din vechiul Cod civil coroborate cu prevederile art. 30 din Codul familiei.

Faptul că recurenţii-pârâţi nu sunt de acord cu interpretarea instanţei nu înseamnă că aceasta a aplicat greşit legea sau că hotărârea este lipsită de temei legal. Divergenţele de opinie privind modalitatea de constituire a dreptului de superficie nu constituie, prin ele însele, un motiv de casare.

Criticile formulate de recurenţii-pârâţi reflectă nemulţumirea faţă de interpretarea instanţei asupra dreptului material, însă nu se încadrează în temeiurile de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ., astfel că recursul este nefondat.

Referitor la critica potrivit căreia instanţa de apel a respins în mod nelegal susţinerea din apel privind lipsa unei cereri reconvenţionale sau a unei cereri adiţionale din partea sa având ca obiect constatarea existenţei dreptului de superficie pentru terenul aferent construcţiei, recurenta-reclamantă a mai susţinut că a invocat prin întâmpinare dreptul de superficie ca o apărare de fond la cererile reconvenţionale formulate de recurenţii-pârâţi. Dreptul de superficie invocat nu reprezintă o cerere de constatare a unui drept, ci o justificare pentru utilizarea terenului în legătură cu construcţia. Astfel, instanţa de apel a analizat corect acest aspect.

În ceea ce priveşte critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., a susţinut că, în cazul construcţiilor edificate de soţi pe terenul proprietatea unuia dintre ei, legea în vigoare la momentul edificării construcţiei instituia mai multe prezumţii: pe de o parte cea consacrată de art. 492 C.civ. din 1864, potrivit căreia proprietarul terenului devine, prin accesiune, proprietarul construcţiei ridicate asupra fondului, iar pe de altă parte, prezumţia de comunitate stabilită prin art. 30 alin. 1 din Codul familiei.

Referitor la caracterul contradictoriu al motivării soluţiei adoptate, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a expus în mod clar raţionamentul său juridic cu privire la dreptul de superficie şi la respingerea pretenţiilor privind lipsa de folosinţă. Chiar dacă recurenţii contestă concluzia instanţei, acest aspect ţine de fondul cauzei, iar nu de lipsa motivării.

Instanţa a analizat argumentul recurenţilor potrivit căruia dreptul de superficie ar fi trebuit constituit prin convenţie între părţi. La momentul la care a luat naştere dreptul de superficie, reclamanta era căsătorită cu pârâtul, astfel încât constituirea dreptului s-a făcut cu titlu gratuit. Pârâtul persoană fizică, proprietar al terenului, este asociat majoritar în cadrul recurentei persoană juridică, astfel că la momentul adjudecării terenului, societatea B. S.R.L. cunoştea situaţia juridică a acestuia, în sensul că avea cunoştinţă de faptul că asupra construcţiei reclamanta dobândise un drept de superficie legal cu titlu gratuit.

Aşadar, recurenta-reclamantă a apreciat că recurenta-pârâtă B. S.R.L. şi-a asumat situaţia juridică a terenului adjudecat, reprezentantul său legal fiind chiar proprietarul terenului.

În concluzie, a susţinut că instanţa de apel în mod corect a dispus ca reclamanta să nu fie obligată la despăgubiri pentru o pretinsă lipsă de folosinţă a terenului.

5.2. Întâmpinarea formulată de recurentul-pârât C.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 04.12.2024, recurentul-reclamant a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă ca nefondat, cu consecinţa respingerii şi a solicitării referitoare la obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată. A susţinut că partea adversă critică soluţia instanţei de apel pe motiv că nu i s-a acordat şi prejudiciul viitor, respectiv cel pretins a se fi produs după introducerea cererii de chemare în judecată. Or, în mod corect instanţele fondului au reţinut pasivitatea în care s-a aflat reclamanta în toată perioada, pasivitate care s-a concretizat în lipsa oricărui demers juridic sau faptic de a intra în posesia construcţiei.

A mai susţinut că, întrucât imobilul în litigiu nu a fost vândut la licitaţie publică, astfel cum a dispus instanţa prin hotărârea de partaj, fapta de a-1 închiria societăţii B. S.R.L. nu poate fi considerată ca fiind una ilicită. Contractul de închiriere este un act de administrare, iar nu unul de dispoziţie, astfel că la încheierea sa nu era necesar acordul coproprietarului.

De altfel, petitul acţiunii nu conţine nicio solicitare de anulare a contractului de închiriere ori de evacuare, fiind evident că singurul interes al reclamantei este acela de a-şi asigura un venit substanţial, fără niciun efort personal de identificare a unui alt chiriaş care să plătească o chirie mai mare.

De asemenea, a susţinut că, la data de 01.02.2018, contractul de închiriere a încetat, astfel că solicitarea reclamantei de obligare la plata contravalorii lipsei de folosinţă după această dată apare ca fiind nefondată.

5.3. Întâmpinarea formulată de recurenta-părâtă B. S.R.L.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 04.12.2024, recurenta-pârâtă B. S.R.L. a solicitat respingerea recursului formulat de reclamantă ca nefondat şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

A susţinut că recurenta-reclamantă ar fi trebuit să formuleze o cerere reconvenţională prin care să solicite instanţei constatarea existenţei dreptului său de superficie asupra terenului, astfel că, în lipsa unei astfel de cereri, instanţa nu putea să constate existenţa acestui drept.

Raportat la capătul de cerere privind obligarea pârâţilor în solidar la plata prejudiciului, recurenta-reclamantă nu a indicat norma de drept material care ar fi fost aplicată greşit de instanţă.

5.4 Răspunsul la întâmpinări.

Părţile nu au formulat răspunsuri la întâmpinări.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este fondat iar recursurile declarate de pârâţi sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În prealabil examinării motivelor de casare, Înalta Curte constată că, în etapa recursului, situaţia de fapt stabilită în mod suveran de instanţele de fond nu mai poate fi cenzurată, instanţa de recurs verificând dacă dispoziţiile legale incidente au fost interpretate adecvat şi aplicate corect situaţiei de fapt stabilite întrucât, în această fază procesuală, legea limitează analiza instanţei de recurs la aspectele de nelegalitate expuse în prevederile art. 488 alin. 1 C.proc.civ.. În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 483 alin. 3 C.proc.civ., conform cărora scopul recursului este de a determina examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În cauză, stabilirea situaţiei de fapt nu a fost criticată în apel, în decizia recurată expunându-se elementele relevante reţinute în cauză: reclamanta A. și pârâtul C. au fost căsătoriți iar în timpul căsătoriei au edificat împreună o construcție pe terenul aflat în proprietatea pârâtului până la data de 17.02.2015; prin hotărâre judecătorească s-a reținut că respectiva construcție, care în prezent are destinația de hotel, restaurant și terasă, este proprietate comună, reclamanta și pârâtul deținând fiecare cota de ½ din aceasta; din 17.02.2015, terenul pe care este amplasată construcția a fost adjudecat la licitație, în cadrul unei proceduri de executare silită, de pârâta societatea B. S.R.L.; această societate are doi asociați și este reprezentată de administratorul asociat C.; acesta din urmă a încheiat la 01.04.2012, cu societatea B. S.R.L., un contract de închiriere, pe o durată de 25 de ani, în temeiul căruia societatea își desfășoară activitatea comercială în construcția proprietatea reclamantei și pârâtului.

În ceea ce priveşte constatarea dreptului de proprietate al recurentei reclamante asupra cotei de ½ din construcţie, prima instanţă a expus conţinutul hotărârilor pronunţate în procesul de partaj, finalizat prin decizia civilă nr. 31/R din 22.01.2014 pronunṭată de Curtea de Apel Galaṭi, în dosarul nr. x/324/2009, prin care a fost menṭinută sentinṭa civilă nr. 2523 din 11.10.2011 pronunţată de Judecătoria Tecuci.

Acţiunea recurentei reclamante prin care a solicitat nulitatea relativă parțială a contractului de închiriere încheiat de cei doi pârâți la data de 01.04.2012 a fost definitiv respinsă prin decizia civilă nr. 865 din 27.06.2018 pronunṭată de Tribunalul Galaṭi, reţinându-se că, potrivit art. 642 alin. 1 C.civ., sancțiunea care intervine în caz de nerespectare a regulilor de încheiere a contractului de către unul dintre coproprietari este inopozabilitatea față de proprietarul care nu și-a exprimat în mod expres sau tacit consimțământul, iar această sancțiune face ca efectele actului juridic, drepturile și obligațiile născute în baza acestuia, să nu poată fi opuse terților.

Obiectul acţiunii introductive constă în solicitarea recurentei reclamante de obligare a pârâților, în solidar, la plata contravalorii lipsei de folosință a cotei de ½ din dreptul de proprietate asupra construcţiei pentru perioada de 3 ani anterioară introducerii acţiunii, dar și în continuare până la eliberarea imobilului.

În ceea ce priveşte situaţia pârâtului C., este de observat că prima instanṭă a reṭinut că acesta a achiesat, parṭial, la pretenṭiile reclamantei astfel încât nu a analizat condiṭiile răspunderii civile delictuale cu privire la acesta, obligându-l să plătească reclamantei suma de 247.347 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinṭă pentru cota de ½ din dreptul de proprietate asupra imobilului, aferentă perioadei 16.08.2014 - 16.08.2017.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a considerat că pretențiile reclamantei vizând obligarea pârâților la plata sumelor aferente prejudiciului constând în contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada ulterioară datei de 16.08.2017 şi până la data eliberării imobilului reprezintă pretenții referitoare la un prejudiciu viitor, în înțelesul art. 1381 coroborat cu art. 1385 C.civ., însă a considerat că aceste pretenţii nu sunt întemeiate întrucât prejudiciul viitor pretins de reclamantă este unul nesigur, eventual și ipotetic, deci incert.

Într-adevăr, potrivit art. 1.385 alin. 2 şi 3 C.civ., prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel, putându-se acorda despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică.

Condiţia existenţei unui prejudiciu se referă la consecinţa încălcării dreptului subiectiv al altei persoane însă examinarea condiţiilor necesare pentru angajarea condiţiilor răspunderii civile delictuale în temeiul art. 1357, art. 1349 C.civ. impune stabilirea în prealabil a existenţei faptei ilicite.

Aceasta reprezintă o condiţie distinctă a răspunderii civile în toate acele cazuri când un prejudiciu este cauzat printr-o conduită umană, fiind prevăzută expres în art. 1357 alin. 1 C.civ.. În speţă, acțiunea imputată pârâtului, care încalcă normele dreptului obiectiv, constă în conduita acestuia care are ca rezultat încălcarea unui drept subiectiv al reclamantei, în speţă, aceasta fiind lipsită de folosinţa imobilului asupra căruia aceasta deţine cota de ½ din dreptul de proprietate.

Conform susţinerilor recurentei reclamante, „fapta ilicită este continuă şi constă în lipsirea reclamantei de dreptul său de proprietate asupra bunului până la intrarea efectivă în posesia bunului sau până la despăgubirea integrală”. Din cele expuse, rezultă că reclamanta solicită repararea unui prejudiciu viitor cauzat de o faptă viitoare. Astfel, pentru perioada ulterioară sesizării instanţei, conduita viitoare a pârâţilor este cea care cauzează prejudiciul care continuă să se producă după această dată.

În acest sens sunt considerentele instanţei de apel care a reţinut că “deși pentru perioada analizată în speță s-a reținut fapta ilicită a pârâtului, de a lipsi pe reclamantă de atributul dreptului său de proprietate, nu se poate considera că fapta ilicită este neîndoielnică și pentru viitor, sigură și inevitabilă.”

În speţă, consecinţele păgubitoare produse în patrimoniul reclamantei, pentru care s-au acordat despăgubiri, au ca fapt generator împiedicarea exercitării dreptului de proprietate până la data sesizării instanţei. Astfel, fapta cu caracter ilicit imputată părţilor are caracter continuu, s-a derulat în perioada pentru care au fost acordate despăgubiri, însă reclamanta susţine că aceasta se derulează în continuare, ulterior sesizării instanţei. Solicitând acordarea despăgubirilor în continuare, reclamanta invocă în realitate săvârşirea unor fapte ilicite care se manifestă după data sesizării instanţei or analiza îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale nu poate fi realizată decât asupra faptelor care s-au petrecut până la data formulării cererii de chemare în judecată şi formează obiectul învestirii instanţei prin acest act de procedură.

Într-adevăr, art. 1385 alin. 2 C.civ. stabileşte că se vor putea acorda despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică, dar această dispoziţie legală are în vedere condiţia prejudiciului şi nu cea a existenţei unei fapte ilicite. Astfel, această dispoziţie legală prevede posibilitatea reparării prejudiciului viitor cauzat de fapte săvârşite anterior cererii de chemare în judecată, însă nu permite concluzia că o faptă ulterioară, săvârşită pe parcursul procesului sau chiar ulterior finalizării acestuia ar putea face obiectul analizei instanţei.

Dispoziţiile de drept material destinate să ocrotească dreptul de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 44 alin. 1 teza a II-a şi art. 136 alin. 5 din Constituţia României, invocate de recurenta reclamantă pentru a justifica îndreptăţirea sa la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă asupra imobilului şi pentru viitor, nu schimbă concluzia expusă. Din punct de vedere procesual, instanţa este învestită cu starea de fapt care reprezintă fundamentul pretenţiilor astfel cum ea există la momentul formulării cererii de chemare în judecată, condiţiile necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor fiind analizate în raport cu această situaţie de fapt şi nu în raport cu fapte viitoare.

Astfel, în economia art. 194 C.proc.civ., obiectul cererii desemnează pretenţia concretă dedusă spre soluţionare instanţei prin cererea de chemare în judecată, una din condiţiile care trebuie îndeplinite de acest element fiind ca el să existe la momentul formulării cererii. De asemenea, cererea de chemare în judecată învesteşte instanţa cu examinarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea. Această menţiune obligatorie a cererii de chemare în judecată vizează cauza sa juridică, reprezentată de fundamentul pretenţiei deduse judecăţii, constând în situaţia de fapt calificată legal, or această situaţie de fapt trebuie, de asemenea, să fie cea existentă la data formulării cererii.

În acest context, critica recurentei reclamante care vizează faptul că instanţele i-ar fi reproşat că nu ar fi făcut demersuri suficiente pentru a valorifica dreptul de proprietate nu poate fi reţinută întrucât respectivul argument este lipsit de relevanţă juridică. Pentru perioada anterioară introducerii cererii de chemare în judecată, instanţele au acordat despăgubiri pentru încălcarea dreptului de proprietate, fără a evalua necesitatea unor alte demersuri din partea recurentei reclamante pentru valorificarea în alt mod a dreptului de proprietate, iar acordarea acestor despăgubiri pentru faptele viitoare este împiedicată pentru considerentele expuse mai sus.

În consecinţă, reţinând că motivul de recurs prin care recurenta reclamantă a criticat soluţia instanţei de apel prin prisma faptului că nu i-au fost acordate despăgubiri pentru prejudiciul viitor vizează în realitate repararea prejudiciului pentru fapte viitoare iar o astfel de soluţie nu este posibilă prin prisma celor redate mai sus, Înalta Curte constată că nu este incidentă, în aceste coordonate, ipoteza reglementată de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.

Motivul de recurs prin care recurenta reclamantă a invocat greşita aplicare a dispoziţiilor care reglementează coproprietatea şi răspunderea solidară este întemeiat. Statuând asupra raporturilor juridice generate de “încheierea contractului de închiriere de către chiriaș doar cu unul dintre coproprietarii imobilului”, instanţa de apel a considerat că aceasta “nu reprezintă în sine un act sau fapt ilicit, atât timp cât actul este valabil încheiat iar dispozițiile legale stabilesc că în atare situații comportamentul excesiv al coproprietarului este cel care atrage sancțiuni în sensul posibilității obligării la despăgubiri”. Astfel, instanţa de apel a validat motivarea primei instanţe care a reţinut că, în perioada invocată, 16.08.2014 - 16.08.2017, pârâta B. S.R.L. a exercitat posesia asupra imobilului construcţie în baza contractului de închiriere încheiat în data de 01.04.2012, pentru o perioadă de 25 de ani.

Cu titlu prealabil, este de observat că dispoziţiile art. 642 alin. 2 C.civ., invocate de recurenta reclamantă, nu sunt aplicabile în cauză. Conform acestor dispoziţii, coproprietarului vătămat i se recunoaşte dreptul ca, înainte de partaj, să exercite acţiunile posesorii împotriva terţului care ar fi intrat în posesia bunului comun în urma încheierii actului. În acest caz, restituirea posesiei bunului se va face în folosul tuturor coproprietarilor, cu daune-interese, dacă este cazul, în sarcina celor care au participat la încheierea actului. Astfel, textul legal indicat vizează ipoteza în care s-a exercitat o acţiune posesorie şi reglementează efectele admiterii acestei acţiuni, or cererea de chemare în judecată din prezenta cauză are alt obiect şi alt temei juridic, fiind solicitate despăgubiri băneşti ca urmare a angajării răspunderii civile delictuale a pârâţilor, şi nu restituirea posesiei.

Este incident însă art. 636 alin. 2 C.civ., de asemenea invocat de recurenta reclamantă, text legal care stabileşte că persoana care, împotriva voinţei celorlalţi proprietari, exercită în mod exclusiv folosinţa bunului comun poate fi obligată la despăgubiri.

Potrivit art. 641 alin. 4 C.civ., locaţiunile încheiate pe termen mai mare de 3 ani nu se pot încheia decât cu acordul tuturor coproprietarilor. Situaţia în care pârâtul C., deşi este coproprietar asupra unei cote de ½ din dreptul de proprietate asupra construcţiei, a încheiat contractul de închiriere pe o perioadă de 25 de ani cu privire la întregul imobil, determină incidenţa art. 642 alin. 1 C.civ., conform căruia actele juridice făcute cu nerespectarea regulilor prevăzute la art. 641 sunt inopozabile coproprietarului care nu a consimţit, expres ori tacit, la încheierea actului.

Incidenţa acestei dispoziţii legale a fost reţinută prin decizia civilă nr. 865/2018 pronunṭată de Tribunalul Galaṭi, în care s-a constatat că, potrivit art. 642 alin. 1 C.civ., sancțiunea care intervine în caz de nerespectare a regulilor de încheiere a contractului de către unul dintre coproprietari este inopozabilitatea față de proprietarul care nu și-a exprimat în mod expres sau tacit consimțământul.

Sancţiunea inopozabilităţii este distinctă de nulitate, nu pune în discuţie valabilitatea contractului ci faptul că beneficiarul său nu îl poate invoca faţă de coproprietarul care nu a participat la încheierea contractului şi nici nu şi-a dat consimţământul expres sau tacit pentru încheierea acestuia, nici în cazul unul litigiu.

Faţă de coproprietarul care nu a participat şi nu şi-a dat consimţământul la încheierea contractului, acest act juridic nu există astfel încât nu va putea fi invocat nici ca temei al folosinţei de către beneficiar.

În consecinţă, concluzia instanţelor că pârâta B. S.R.L. poate să opună recurentei reclamante exercitarea posesiei asupra imobilului construcṭie în baza contractului de închiriere încalcă efectul legal al inopozabilităţii, motivul de recurs invocat în acest sens de recurenta reclamantă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., este întemeiat.

Pe de altă parte, recurenta reclamantă a invocat, pentru a susţine angajarea răspunderii civile delictuale a societăţii B. S.R.L., săvârşirea faptei ilicite de către persoana juridică, context în care se impunea analiza acestui temei al pretenţiilor prin prisma normelor legale care reglementează funcţionarea persoanei juridice.

Art. 219 C.civ. reglementează răspunderea pentru fapte juridice, stabilind că faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă însăşi persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate. Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală şi solidară a celor care le-au săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terţi.

În ceea ce îl priveşte pe pârâtul C., instanţa de apel a arătat că s-a reținut fapta ilicită a pârâtului care a încheiat contractul de închiriere cu privire la întregul imobil cu pârâta în cadrul căreia acționa și ca administrator și reprezentant, însă a considerat că această situație nu atrage reținerea unei fapte ilicite și pentru pârâta B. S.R.L. ci atestă doar fapta pârâtului persoană fizică. Or, nu s-a contestat în cauză că pârâtul C. deţinea calitatea de asociat şi administrator al societăţii B. S.R.L. în momentul încheierii contractului de închiriere şi cunoştea existenţa dreptului de proprietate al reclamantei conform sentinţei civile nr. 2523 pronunţate de Judecătoria Tecuci la 10.11.2011, situaţie în care era necesar a se cerceta dacă situaţia de fapt din speţă permite concluzia că, faţă de regulile care guvernează funcţionarea persoanei juridice, fapta ilicită şi prejudiciabilă săvârşită de organul de conducere şi administrare al persoanelor juridice în legătură cu funcţiile încredinţate este fapta ilicită a persoanei juridice. Astfel, răspunderea delictuală a persoanei juridice este, în aceste condiţii, o răspundere pentru fapta ilicită proprie, şi trebuie analizată în aceste coordonate.

În urma acestei analize concrete şi particulare a circumstanţelor cauzei deduse judecăţii, instanţa de apel va trebui să statueze dacă există o faptă ilicită săvârşită de organul persoanei juridice care obligă însăşi persoana juridică şi dacă sunt întrunite condiţiile cumulative pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a acesteia, astfel cum acestea se desprind din cuprinsul dispoziţiilor art. 1357 C.civ., fără ca instanţa de recurs să poată specula sau impune, la acest moment procesual, un deznodământ judiciar pe fondul cauzei.

În funcţie de rezultatul acestei analize, se va aprecia asupra incidenţei art. 1.382 C.civ., conform căruia cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat, solidaritatea pasivă legală raportându-se astfel la situaţia în care prejudiciul a fost cauzat prin participarea mai multor persoane.

De asemenea, cu observarea chestiunilor expuse mai sus, se vor analiza apărările formulate de pârâta societatea B. S.R.L. relative la pretenţia reclamantei care formează obiectul rejudecării.

În consecinţă, reţinând că motivele de recurs invocate de reclamantă, încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., sunt întemeiate în limitele expuse mai sus, văzând prevederile art. 497 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 107/2024 a Curţii de Apel Galaţi – Secţia I civilă, a casat, în parte, decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel în vederea rejudecării apelului reclamantei.

În ceea ce priveşte recursurile declarate de recurenţii pârâţi, se constată că acestea conţin motive de recurs identice, astfel încât acestea vor fi analizate în mod grupat, urmând ca motivele de recurs invocate numai de recurenta pârâtă societatea B. S.R.L. să fie analizate după examinarea motivelor comune celor două recursuri.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., recurenţii pârâţi au arătat că instanţa de apel a respins în mod nelegal primul motiv de apel ce viza lipsa unei cereri reconvenţionale sau a unei cereri adiţionale la cererea principală de chemare în judecată a reclamantei având ca obiect constatarea existenţei dreptului de superficie al acesteia pentru terenul aferent construcţiei.

Analizând această critică, instanţa de apel a stabilit că, după depunerea cererilor reconvenționale de către cei doi pârâți anterior primului termen de judecată stabilit în cauză și comunicarea lor către reclamantă, aceasta din urmă a formulat întâmpinare, prin care a invocat, ca apărare în combaterea cererilor reconvenționale, dobândirea unui drept de superficie asupra terenului, pe toată durata construcției.

Astfel, pârâta a invocat un mijloc de apărare, urmărind respingerea în fond a acţiunii îndreptate împotriva sa, ca neîntemeiată. Apărările reprezintă mijloace procesuale prin care se exercită acţiunea civilă, aflate la dispoziţia unei părţi din proces, prin care aceasta tinde să obţină respingerea pretenţiei formulate împotriva sa iar conform art. 31 C.proc.civ., apărările formulate în justiţie pot fi de fond sau procedurale.

Apărările de fond fac obiectul analizei instanţei de judecată în urma formulării lor de partea interesată, instanţa competentă să judece cererea principală pronunţându-se şi asupra acestora conform art. 124 alin. 1 C.proc.civ.

Pe de altă parte, pârâtul are posibilitatea de a formula pretenţii proprii în legătură cu cererea reclamantului, pretenţii derivând din acelaşi raport juridic sau strâns legate de aceasta, prin cererea reconvenţională, conform art. 209 alin. 1 C.proc.civ.

În cazul formulării cererii reconvenţionale, art. 209 alin. 3 C.proc.civ. stabileşte că aceasta trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute pentru cererea de chemare în judecată însă, pentru invocarea apărărilor de fond, legea nu prevede o formă specială.

În cauză, apărarea de fond a fost formulată prin intermediul întâmpinării formulate de reclamantă la cererile reconvenţionale prin care pârâţii au solicitat obligarea sa la efectuarea unei prestaţii. Astfel, prin invocarea acestei apărări, reclamanta tinde la respingerea cererii îndreptate împotriva sa şi nu la obligarea părţii adverse la o prestaţie, nefiind formulate astfel pretenţii proprii în sensul art. 209 alin. 1 C.proc.civ., care să oblige partea la respectarea formei cererii, conform art. 209 alin. 3 C.proc.civ., sau instanţa la soluţionarea lor în dispozitivul hotărârii.

Apărarea de fond nu este supusă timbrării, tocmai pentru faptul că nu constituie o pretenţie proprie a celui care o invocă şi nu primeşte o soluţie în dispozitivul hotărârii, ci reprezintă numai un mijloc de respingere a pretenţiilor formulate împotriva sa.

Contrar susţinerilor recurentului pârât, pronunţându-se în considerente asupra apărării formulate de reclamantă, instanţa a soluţionat cauza tocmai în limitele învestirii sale, art. 9 alin. 2 C.proc.civ. stabilind în acest sens că obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, precum şi în cadrul competenţei prevăzute de art. 124 alin. 1 C.proc.civ. în favoarea instanţei învestite cu cererea principală, de a se pronunţa asupra apărărilor invocate în proces.

Într-adevăr, conform art. 430 alin. 2 C.proc.civ., autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. În cazul apărărilor de fond, astfel cum s-a arătat, instanţa nu se pronunţă prin dispozitiv asupra acestora, însă considerentele hotărârii judecătoreşti în cadrul cărora instanţa a analizat apărarea respectivă au autoritate de lucru judecat într-un litigiu ulterior, prin raportare la art. 430 alin. 2 C.proc.civ.. Conţinutul şi efectele acestei dispoziţii legale nu schimbă însă natura juridică a mijlocului procesual ales de parte pentru apărarea drepturilor sale, care determină modul în care instanţa procedează la analiza acestuia, în sensul că, atunci când consideră întemeiată apărarea de fond, instanţa va respinge cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, fără a statua în cuprinsul dispozitivului şi cu privire la dreptul invocat pe calea acelei apărări.

Motivul de recurs prin care recurenţii pârâţi au susţinut aplicarea greşită a normelor de drept material pentru a se reţine existenţa dreptului de superficie în favoarea reclamantei, invocând cazul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., este neîntemeiat.

Instanţa de apel a reţinut existenţa dreptului de superficie considerând că, „prin prisma comunității de bunuri și a relațiilor dintre soți, la momentul edificării în comun a construcției pe terenul proprietate personală a unuia dintre soți, a existat o convenție tacită între aceștia, de folosire a terenului și de către soțul neproprietar al acestuia dar coproprietar al construcției”.

Deşi existenţa dreptului de superficie ca dezmembrământ al dreptului de proprietate nu era reglementată în Codul civil din 1864, regimul juridic al superficiei a fost rezultatul jurisprudenţei şi lucrărilor doctrinare, astfel cum a arătat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Bock şi Palade împotriva României. În hotărârea menţionată, s-a constatat că, în ceea ce priveşte constituirea dreptului de superficie, atât doctrina cât şi jurisprudenţa sunt de acord că dreptul de superficie se dobândeşte în temeiul convenţiei părţilor, al legatelor, al prescripţiei achizitive sau chiar al legii. Simplul fapt de a ridica construcţii, chiar cu bună-credinţă, în lipsa unei convenţii, nu conduce la dobândirea unui drept real de superficie, titularul construcţiilor neputând dobândi decât o simplă creanţă împotriva proprietarului terenului.

Or, în cauză, instanţa de apel a reţinut existenţa unei convenţii tacite între soţi cu privire la folosirea terenului de către soțul neproprietar al acestuia dar coproprietar al construcției.

Astfel, edificarea construcţiei se poate face pe baza unei înţelegeri verbale între constructor şi proprietarul terenului sau consimţământul acestuia din urmă se poate deduce, raportat la circumstanţele concrete ale speţei, din faptul că nu a făcut vreo opoziţie la edificare. Aceasta din urmă este situaţia de fapt din speţă, care a justificat concluzia naşterii dreptului de superficie în temeiul convenţiei părţilor. Instanţele au constatat că, prin hotărâre judecătorească, a fost stabilită calitatea de bun comun a construcţiei pe care ambii soţi au edificat-o pe terenul proprietatea pârâtului, circumstanţe din care rezultă constituirea superficiei prin consimţământul tacit al părţilor.

Într-o astfel de situaţie, nu se aplică regula de drept comun a accesiunii, soţul care este proprietar al terenului neputând dobândi prin accesiune imobiliară construcţia ca bun propriu. Astfel, construcţia este proprietatea comună a soţilor iar soţul care nu este proprietar al terenului dobândeşte asupra acestuia un drept de superficie pentru partea aferentă construcţiei.

În ceea ce priveşte forma actului juridic prin care s-a dobândit un drept de superficie înaintea intrării în vigoare a actualului Cod civil, sunt aplicabile dispoziţiile legale în vigoare la momentul încheierii actului, astfel cum indică expres dispoziţiile art. 68 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. Astfel, sub imperiul reglementării Codului civil din 1864, la momentul pronunţării deciziei de îndrumare nr. 19/1960 a fostului Tribunal Suprem, constituirea superficiei se putea face prin convenţia părţilor fără a fi necesară îndeplinirea vreunei forme a actului de constituire. Simplul consimţământ, expres sau tacit, al soţului proprietar era o condiţie necesară şi suficientă pentru constituirea dreptului de superficie.

În situaţia expusă, nu poate fi reţinută susţinerea recurentului pârât că “în prezenta cauza nu este incidentă o superficie născută convenţional, ci o superficie născută legal”, izvorul dreptului fiind convenţia părţilor astfel cum expres a arătat instanţa de apel.

Aşadar, în contextul expus, instanţa de apel nu a avut în vedere simplul fapt juridic al edificării de către reclamant a unei construcţii pe terenul pârâtului atunci când a constatat dreptul de superficie născut în patrimoniul acesteia, pentru a se justifica critica de nesocotire a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ci a reţinut argumentat chiar unul din modurile de dobândire enunţat şi în jurisprudenţa instanţei de drept european, acordul părţilor.

Motivele de recurs prin care recurenţii au criticat faptul că instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe de respingere a pretenţiilor vizând stabilirea unei despăgubiri reprezentând preţul folosinţei terenului, încadrate în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., nu sunt întemeiate. În acest sens, recurenţii pârâţi au susţinut că dreptul de superficie nu poate fi gratuit, întrucât ar echivala cu o încălcare a dreptului de proprietate al deţinătorului legal al terenului, că dreptul de superficie nu este gratuit în lipsa unei prevederi exprese contrare, arătând că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat în acelaşi sens, în cauza Moculescu contra României, şi invocând dispoziţiile art. 3, art. 480 din vechiul Cod civil şi art. 20 - 21 şi art. 44 din Constituţia României şi art. 1 din Protocolul nr. 1 anexă la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

După cum s-a arătat mai sus, în cauză, dreptul de superficie a fost constituit prin acordul părţilor, instanţa de apel reţinând în acest sens existenţa unei convenţii dar şi faptul că părţile acestei convenţii nu au stabilit obligaţia reclamantei de a plăti o despăgubire pentru exercitarea dreptului astfel constituit.

Într-o astfel de situaţie, chiar recurentul pârât a arătat că “Este adevărat că jurisprudenţa s-a pronunţat în sensul că, dacă dreptul de superficie s-a născut prin convenţia părţilor, iar părţile nu au convenit asupra unui preţ în schimbul folosinţei terenului ocupat de construcţie, atunci instanţa nu poate schimba înţelegerea părţilor”.

Dispoziţiile care ocrotesc dreptul de proprietate invocate de recurenţii pârâţi, menţionate mai sus, nu sunt de natură a schimba concluzia expusă, care rezultă din natura convenţională a dreptului de superficie reţinută în cauză.

Astfel, din principiul forţei obligatorii a contractului consacrat de art. 969 alin. 1 C.civ. din 1864, decurge regula că orice modificare a acestuia nu se poate realiza decât prin acordul părţilor astfel cum rezultă din interpretarea alin. 2 al aceluiaşi articol. Prin urmare, cum în cauză convenţia tacită a părţilor a privit constituirea dreptului de superficie iar părţile nu au stabilit plata unei despăgubiri pentru dreptul de folosinţă asupra terenului în mod corect instanţa de apel a considerat că „pretinderea de către pârât a unui preț al superficiei instituite inițial cu titlu gratuit, apare ca o modificare unilaterală a înțelegerii părților”.

Intervenirea unor alte împrejurări de fapt ulterioare convenţiei părţilor, respectiv, separarea în fapt sau divorţul părţilor, invocate de recurentul pârât C., nu pot determina modificarea convenţiei prin voinţa unilaterală a acestuia, în lipsa acordului părţilor sau a unei dispoziţii legale exprese în acest sens.

Susţinerea recurentului pârât privind raţionamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului din hotărârea pronunţată în cauza Moculescu contra României nu poate fi reţinută, în respectiva cauză fiind în discuţie un drept de superficie al cărui izvor era legea, aceasta din urmă consacrând caracterul gratuit al respectivului drept. Or, situaţia de fapt din prezenta cauză este diferită, dreptul de superficie având ca izvor convenţia tacită a părţilor, care erau libere să reglementeze modul de exercitare a dreptului. De asemenea, jurisprudenţa indicată în cuprinsul cererii de recurs nu este aptă a fundamenta o concluzie contrară, speţele respective vizând o cu totul altă situaţie juridică, nefiind reţinută existenţa unei convenţii între părţi cu privire la constituirea şi exercitarea dreptului de superficie; susţinerile recurentului nu pot fi reţinute cu atât mai mult cu cât, în sistemul de drept civil reglementat atât de Codul civil din 1864 cât şi de actualul Cod civil, jurisprudenţa nu reprezintă izvor de drept.

Nu este întemeiat nici motivul de recurs vizând caracterul contradictoriu al motivării soluţiei instanţei de apel, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 din Codul procedură civilă, invocat de recurenţi în sensul că, în prima parte a considerentelor instanţa de apel părea să îmbrăţişeze opinia primei instanţe, în sensul că dreptul de superficie s-a născut în virtutea legii (conform art. 30 din Codul familiei), însă, în finalul argumentării caracterului gratuit al dreptului de superficie, Curtea revine asupra acestei opinii şi afirmă că dreptul de superficie s-a născut prin învoiala părţilor.

Din examinarea ansamblului considerentelor expuse de instanţa de apel în susţinerea soluţiei pronunţate, rezultă că aceasta nu a reţinut existenţa unei dispoziţii legale în temeiul căreia să fi constatat existenţa dreptului de superficie invocat în cauză. Dimpotrivă, instanţa de apel a arătat expres, la începutul analizei sale, că „dreptul de superficie, ca atare, nu conţine o reglementare expresă în Codul civil vechi, cod ce guvernează raporturile de drept material din speța de față”.

Indicarea art. 492 C.civ. şi a dispozițiilor art. 30 din Codul familiei nu poate conduce la concluzia că instanţa de apel ar fi reţinut un izvor legal al dreptului de superficie, în condiţiile în care argumentele expuse nu justifică o astfel de constatare iar instanţa a precizat în mod repetat în considerentele ulterioare că probele administrate au relevat existenţa unei convenţii tacite a părţilor.

Astfel, instanţa a arătat că “art. 30 din Codul familiei (act normativ în vigoare la momentul edificării construcției și recunoașterii dreptului de superficie) au fost mereu interpretate în sensul că în cazul ridicării unei construcții de către ambii soți, cu mijloace care fac parte din comunitatea de bunuri, dar pe terenul proprietate a unuia dintre ei, construcția devine proprietate comună a soților”.

Argumentele expuse se referă la interpretarea dispoziţiei legale menţionate şi nu contrazic concluzia, raportată la circumstanţele concrete al speţei, că dreptul de superficie invocat de reclamantă are o natură convenţională, în timp ce dreptul de proprietate asupra construcţiei intră în comunitatea devălmaşă a soţilor prin mecanismul comunităţii legale, acest din urmă aspect fiind constatat în cauză prin hotărâre judecătorească.

Instanţa de apel a arătat că soțul care nu este proprietar al terenului dobândeşte dreptul de superficie asupra părții de teren aferente construcției, explicând că “la momentul edificării în comun a construcției pe terenul proprietate personală a unuia dintre soți, a existat o convenție tacită între aceștia, de folosire a terenului și de către soțul neproprietar al acestuia dar coproprietar al construcției”.

În ceea ce o privește pe recurenta pârâtă societatea B. S.R.L., instanţa de apel a reţinut că, „deși nu aceasta a instituit dreptul de superficie, nu poate pretinde beneficii ulterioare instituirii lui și dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului teren afectat de superficie, ci a preluat bunul imobil teren așa cum se găsea în patrimoniul celui de la care a dobândit, cu existența acestei sarcini.

Prin prisma relației dintre cei doi pârâți, posibilitatea cunoașterii situației reale a terenului a existat anterior dobândirii lui, astfel că susținerea apelantei pârâte că nu ar fi adjudecat terenul dacă ar fi cunoscut situația reală a acestuia și existența servituții în favoarea reclamantei, nu poate fi reținută ca fondată”.

Faţă de această constatare a instanţei de apel, recurenta-pârâtă a învederat că nu înţelege referirea instanţei la „existenţa servituţii", în condiţiile în care în cauză se pune problema existenţei unui drept de superficie, drept real complet diferit de regimul servituţilor, susţinere care însă nu poate fundamenta incidenţa cazurilor de casare invocate, întrucât ea relevă cel mult o eroare materială şi nu una de judecată, argumentele instanţei nefiind circumscrise conţinutului unui alt drept decât cel invocat.

Examinând considerentele instanţei de apel, în limitele permise de motivele de recurs invocate de recurenta pârâtă societatea B. S.R.L. în cererea sa, conform art. 494 raportat la art. 477 alin. 1 C.proc.civ., Înalta Curte constată că, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, rezultatul constituirii dreptului de superficie prin convenţie este acela că dreptul pârâtului de proprietate asupra terenului este pe viitor grevat de dreptul de folosinţă al celuilalt soţ. Prin urmare, obiectul transmiterii ulterioare este dreptul de proprietate în starea în care se găsea în patrimoniul transmiţătorului.

Pe lângă motivele de recurs identice cu motivele de recurs expuse în cererea formulată de recurentul C., societatea B. S.R.L. a susţinut, invocând cazul de casare instituit de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., că instanţa de apel a avut o abordare contradictorie cu privire la buna sau reaua credinţă a societăţii recurente. Recurenta pârâtă a expus considerentul criticat, în care s-a reţinut că „atât reaua-credinţă cât şi conivenţa dintre cei doi pârâţi, de care face vorbire apelanta reclamantă, sunt aspecte ce nu se pot prezuma ci trebuie dovedite, în sensul art. 249 C.proc.civ.", arătând că, prin acest considerent, instanţa a înlăturat susţinerea reclamantei în sensul că societatea pârâtă avea cunoştinţă despre faptul că reclamanta avea calitate de coproprietar al imobilului, calitate ce i-a fost recunoscută de către instanţă abia în 2014, în condiţiile în care societatea recurentă-pârâtă încheiase contractul de închiriere anterior, respectiv în 2012, iar acest considerent a avut drept consecinţă respingerea apelului formulat de reclamantă referitor la refuzul instanţei de fond de a obliga societatea pârâtă în solidar cu pârâtul persoană fizică la plata despăgubirilor solicitate de reclamantă.

Considerentul contradictoriu invocat de recurentă este acela prin care instanţa de apel a reţinut că „Prin prisma relației dintre cei doi pârâți, posibilitatea cunoașterii situației reale a terenului a existat anterior dobândirii lui, astfel că susținerea apelantei pârâte că nu ar fi adjudecat terenul dacă ar fi cunoscut situația reală a acestuia și existența servituții în favoarea reclamantei, nu poate fi reținută ca fondată”.

Întrucât primele considerente expuse sunt înlăturate ca efect al admiterii recursului reclamantei cu privire la respectiva chestiune, condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a societăţii B. S.R.L. urmând a forma obiectul rejudecării, critica prin care se susţine contradictorialitatea respectivelor considerente este lipsită de obiect.

Reţinând că motivele de recurs invocate de recurenţii recurenţii-pârâţi societatea B. S.R.L. şi C. nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 496 alin. 1 C.proc.civ., Înalta Curte a respins ca nefondate recursurile declarate de aceste părţi împotriva deciziei nr. 107/2024 a Curţii de Apel Galaţi – Secţia I civilă.