Eligibility of in-kind real estate contributions under EU fund co-financing: 10% limit and requirement of direct link to financed operation

Cofinanţarea din Fondul european pentru pescuit şi afaceri maritime. Legătura directă între contribuția în natură și operațiunea finanțată. Principiul bunei gestiuni financiare.

Cuprins pe materii: Drept administrativ. Contenciosul administrativ reglementat prin legi speciale. Accesarea şi utilizarea fondurilor europene/nerambursabile

Index alfabetic:

Cofinanţare publică

Aport în natură

Principiul bunei gestiuni financiare

Regulamentul (UE) nr. 1303/2013, art. 4 alin. (8) și art. 125

H.G. nr. 347/2016, art. 5

Potrivit art. 5 alin. (3) lit c din HG nr. 347/2016[1] "Contribuţia în natură constituită din bunurile prevăzute la alin. (2) trebuie să îndeplinească cumulativ şi următoarele condiţii: c) contribuţia în natură trebuie să facă parte integrantă din operaţiunea finanţată astfel încât să participe la atingerea obiectivelor şi realizarea indicatorilor asumaţi prin cererea de finanţare".

Prin hotărârea din 19.12.2024 în cauza C-392/23 (Rustrans SRL împotriva Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale - Direcția generală de Pescuit-Autoritatea de Management pentru POPAM), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că, în temeiul art. 125 alin. (1) și (3) din Regulamentul (UE) nr. 1303/2013[2], în aplicarea principiului bunei gestiuni financiare, revine autorităţii de management responsabile cu gestionarea programului sarcina de a verifica dacă, în cadrul unei operaţiuni cofinanțate dintr-un fond structural și de investiţii, atât cheltuielile efectuate de beneficiar, cât și contribuţiile în natură aduse pentru susţinerea proiectului prezintă legătură directă cu activitatea desfăşurată.

În condiţiile în care în cuprinsul cererii de finanţare nu se prevede că proiectul de achiziţie a echipamentelor presupune și intervenţii asupra bunurilor imobile aduse ca aport în natură, legătura între echipamentele achiziționate și contribuţia în natură nu poate fi considerată directă.

Î.C.C.J., Secţia de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 4174 din 24 septembrie 2025

1.Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova - Secția contencios administrativ și fiscal, la data de 26.09.2023, sub nr. 1341/54/2022, reclamanta A a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Direcţia Generală Pescuit - Autoritatea de Management Pentru POPAM, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună admiterea contestației, anularea titlului executoriu reprezentat de procesul verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanței bugetare nr.289655/08.08.2()22 și a Deciziei nr.37/19.09.2022 de respingere a contestației, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

2.Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 561 din 13 noiembrie 2023, Curtea de Apel Craiova – Secţia contencios administrativ şi fiscal a admis contestaţia formulată de reclamanta A, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Direcţia Generală Pescuit-Autoritatea de Management pentru POPAM şi a anulat Procesul-verbal de constatare şi de stabilire a creanţei bugetare nr.289655 din 8.08.2022 întocmit de A.M. - POPAM din cadrul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Decizia nr.37/19.09.2022 emisă de Comisia de soluţionare a contestaţiilor formulate împotriva titlurilor de creanţe aferente beneficiarilor Programului operaţional pentru pescuit 2007-2013 şi a Programului operaţional pentru pescuit şi afaceri maritime 2014-2020 din cadrul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.

3.Cererile de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 561 din 13 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Craiova – Secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale – Direcţia Generală Pescuit – Autoritatea de Management pentru POPAM, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă.

A criticat sentinţa instanţei de fond, susținând că aceasta a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor legale incidente în speţa dedusă judecăţii, care sunt clare, fără echivoc şi nu lasă loc de niciun fel de interpretare şi că pronunţarea unei hotărâri contrare legilor conduce nemijlocit la prejudicierea bugetului UE şi bugetului naţional, prin "acceptarea" în integralitate a unor sume afectate de nereguli şi care aduc atingere principiului bunei gestiuni financiare consacrat de art. 125 din Regulamentul UE nr. 1.303/2013.

Potrivit sentinţei civile, instanţa a reţinut două motive pentru care titlul de creanţă ar fi nelegal, respectiv:

-limita de 10% prevăzută de art. 69 din Regulamentul UE nr.1.303/2013 s-ar aplica numai terenurilor şi nu imobilelor (terenuri şi construcţii) aduse contribuţie în natură în cadrul unui proiect;

-imobilele aduse contribuţie în natură (teren şi construcţii) s-ar afla în directă legătură cu procesul de modernizare al fermei piscicole, respectiv cu achiziţia şi montarea noilor echipamente şi instalaţii achiziţionate prin fonduri europene nerambursabile şi că în lipsa acestor imobile proiectul nu putea fi implementat.

În legătură cu primul aspect, instanţa de fond a debutat prin a reţine o ambiguitate între termenii utilizaţi în cadrul art.69 din Regulamentul UE nr.1.303/2013 şi cei utilizaţi în Codul civil românesc (art. 537) ceea ce face ca această "explicaţie" să fie ridicolă, întrucât este de nepermis ca legalitatea unui titlu de creanţă şi existenţa unei nereguli să fie pusă la îndoială de o presupusă ambiguitate de termeni, neargumentată în niciun fel de instanţă prin hotărârea pronunţată.

Referitor la afirmaţia instanţei de fond privind o necorelare de termeni "terenuri şi imobile" şi „valoarea terenului sau a bunului imobiliar" recurenta a arătat că aceasta este în totalitate neadevărată şi decizia luată de aceasta pentru anularea titlului de creanţă este în mod evident nelegală, raportat la prevederile art.537 din Legea nr.287/2009 -Codul civil, dar şi prevederile art. 69 din Regulamentul UE nr.1.303/2013, prevederi care sunt într-o armonie perfectă şi nu lasă loc la ambiguităţi sau alte interpretări.

Astfel, raportat la cazul de faţă, legalitatea actului administrativ nu se poate analiza pe baza unor presupuse ambiguităţi, ci se analizează neregula constatată care provine din nerespectarea dispoziţiilor legale ale legislaţiei europene care reglementează cheltuielile eligibile în cadrul unui proiect finanţat din fonduri europene nerambursabile, în speță art. 69 din Regulamentul UE nr. 1303/2013, legislaţie care se aplică cu întâietate,

Plecând de la faptul că interpretarea legală a prevederilor unui act normativ se realizează numai atunci când explicarea sensului dorit de legiuitor îşi găseşte locul în chiar cuprinsul acestuia, se constata că, prin parcurgerea prevederilor legale anterior menţionate, rezultă fără dubiu că limita de 10% se aplică la întreaga contribuţie în natură, adică la toate bunurile imobile (terenuri şi/sau construcţii) aduse ca aport în natură în cadrul unui proiect finanţat din fonduri europene nerambursabile, în sensul că trimiterea de la alin. (1) la alin. (3) lit.b din acelaşi articol 69 este strict pentru limita maximă procentuală acceptată ca fiind eligibilă pentru contribuţia în natură adusă în cadrul unui proiect finanţat.

Cu alte cuvinte, trimiterea între alin. (1) şi alin. (3) ale aceluiaşi articol este pentru a individualiza un procent, o limită şi astfel este evident că limita de eligibilitate de 10% (aceasta fiind regulă generală) se aplică tuturor contribuţiilor în natură care constau în terenuri sau bunuri imobile, deci nu exclusiv situaţiei terenurilor, cum în mod eronat a reţinut Curtea de Apel Craiova.

De altfel, experţii Comisiei Europene au emis Ghidul EGESIF/18.04.2016, cu privire la interpretarea prevederilor unor articole din reglementările europene, printre care şi cele ale art.69 din Regulamentul UE nr.1.303/2013, potrivit căruia contribuţiile în natură sunt eligibile dacă sunt îndeplinite cumulativ şi condiţiile:

- „partea de sprijin din fondurile ESI (prin intermediul instrumentului financiar) pentru o investiţie (care include contribuţia în natură) realizată de un beneficiar final ar trebui să fie mai mica sau egală cu totalul cheltuielilor eligibile, cu excepţia contribuţiei în natură;

- valoarea terenului sau imobilului trebuie să fie certificata de un expert calificat independent sau de un organism oficial autorizat în mod corespunzător si nu trebui să depăşească costurile general acceptate pe piaţa în cauză;

- valoarea terenului sau a proprietăţii imobiliare trebuie să fie mai mică sau egală cu 10 % din totalul cheltuielilor eligibuile ale investiţiei efectuate de către beneficiarul final, în cazul în care terenul sau proprietatea imobiliară face parte din aceeaşi investiţie....". (A se vedea pag. Pct. 5.2 de ta pag. 11 din GHID EGESIF118.04.2016 - pentru care depunem traducerea autorizată realizată de traducător autorizat de Ministrul Justiţiei -doamna B- Autorizaţia nr. 1473912005). Or. din cele reţinute de instanţa de fond, rezultă că aceasta a ignorat cu desăvârşire explicaţiille oferite de documentul de lucru elaborat de experţii Comisiei Europene, deşi a fost pus la dispoziţia acesteia.

Coroborând toate cele expuse, o interpretare sistematică a dispoziţiilor articolului 69 alineatul (1) şi ale articolului 69 alineatul (3) din Regulamentul nr.1.303/2013 arata că limita de eligibilitate de 10% se aplică tuturor contribuţiilor în natură formate din terenuri sau imobile, imobile însemnând şi clădiri/construcţii, deci nu exclusiv situaţiei terenurilor.

Pentru a decide contrar prevederilor legale mai sus citate, instanţa de fond a evidenţiat în cadrul hotărârii pronunţate numai termenul de "teren/terenuri", ignorând astfel termenul "imobil", care se referă atât la teren, cât şi la construcţie, acest termen fiind utilizat atât în legislaţia europeană, cât şi în cea naţională, pentru a ajunge să reţină şi să concluzioneze că limita de 10% s-ar aplica numai terenurilor aduse contribuţie în natură, ceea ce denotă că aceasta nu a realizat o corectă şi deplină aplicare a prevederilor Regulamentului European.

A mai susținut că un alt aspect pe care instanţa l-a ignorat şi care a condus la o interpretare eronată şi incorectă a prevederilor legale, este art. 5 din HG nr. 347/2016, pe care, deşi îl invocă şi îl citează în cuprinsul hotărârii aceasta decide contrar dispoziţiilor legale invocate, ignorând dispoziţiile acestuia, respectiv faptul că: ,,Prin excepţie de la prevederile art.4 alin.(1) lit. a) şi b), contribuţia în natură este considerată eligibilă dacă îndeplineşte condiţiile impuse de art.69 alin.(1) din Regulamentul (UE) nr. 1.303/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului."

Coroborând astfel cele două prevederi legale, respectiv art.69 din Regulamentul UE nr.1.303/2013 cu art.5 din HG nr.347/2016, este lesne de înţeles că eligibilitatea contribuţiei în natură trebuie să respecte primordial dispoziţiile art.69 din legislaţia europeană, care stabileşte că pentru contribuţia în natură formată din bunuri imobile, aceasta este eligibilă în limită de 10% din totalul cheltuielilor eligibile ale unui proiect, întrucât aşa cum a precizat şi justificat anterior, acest lucru şi-a dorit legiuitorul european şi a reglementat prin actul normativ Regulamentul (UE) nr.1.303/2013.

Aşadar, nu se poate face abstracţie de alin. (1) al art.5 mai sus invocat şi nu este permis ca instanţa să aleagă doar anumite prevederi din legislaţie care să corespundă intenţiei reclamantei de a înlătura neregula si a menţine în posesia acesteia sume care nu i se cuvin din bugetul UE si al statului român.

Referitor la legătura directă între aportul în natură şi operaţiunea finanțată, pentru a înlătura neregula referitoare la lipsa legăturii menţionate şi anularea creanţei bugetare aferente, respectiv a titlului de creanţă emis în sarcina A, instanţa de fond a reţinut că imobilele aduse contribuţie în natură (teren şi construcţii) s-ar afla în directă legătură cu procesul de modernizare al fermei piscicole, respectiv cu achiziţia şi montarea noilor echipamente şi instalaţii achiziționate prin fonduri europene nerambursabile şi că în lipsa acestor imobile proiectul nu putea fi implementat.

Or, analiza legăturii dintre contribuţia în natură compusă numai din bunuri imobile şi operaţiunea finanțată prin proiect se raportează la necesitatea/obligaţia ca aceasta să fie legată de procesul de achiziţie echipamente, dotări, utilaje, care să permită reclamantei îmbunătățirea funcţionării fermei piscicole şi în acelaşi timp pentru scăderea costurilor cu cheltuielile privind energia electrică şi apa, după cum rezultă din cererea de finanţare a proiectului.

Aşadar, operaţiunea finanțată este reprezentată de achiziţia de echipamente şl utilaje, ceea ce conduce la posibilitatea încadrării acesteia ca fiind o modernizare. Modernizarea, pe de altă parte, poate fi privită ca având 2 componente distincte, prima componentă este reprezentată de modernizarea bunurilor imobile prin intervenţii asupra lor, intervenţii care conduc la majorarea valorii de inventar a acestora (reabilitări/extinderi ale imobilelor existente), iar cea de-a doua componentă, cum este cazul de faţa, modernizarea prin achiziţionarea de echipamente şi utilaje ce nu conduc la creşterii valorii de inventar a bunurilor imobile, întrucât nu sunt de natură a afecta bunul/bunurile imobiliare din amenajarea piscicolă, aceste echipamente fiind înregistrate în evidenţele contabile în mod distinct în alt cont contabil.

Pentru cel de-al doilea caz al modernizării, legiuitorul european, dar şi cel naţional nu acceptă contribuţia în natură formată din bunuri imobile, întrucât nu sunt în legătură directă cu operaţiunea finanțată reprezentată de achiziţia de echipamente şi utilaje. De altfel, acest aspect a fost explicat pe tot parcursul litigiului dintre pârât şi reclamantă, instanţa având la îndemână toate explicaţiile legale privind corecta interpretare a art. 69 din Regulamentul UE nr.1.303/2013 şi a art. 5 din HG nr.347/2016.

Prin urmare, terenul şi/sau imobilul adus ca şi aport în natură în proiect trebuie să facă parte din investiţia finanţată, adică din achiziţia de echipamente şi dotări, or, în operaţiunea finanțată în cauză nu este îndeplinită această condiţie.

Reiterează faptul că operaţiunea finanțată a A a constat în achiziţia de echipamente, care să conducă la atingerea indicatorilor stabiliţi şi nu lucrări asupra bunurilor imobile aduse în proiect, deci nu imobilele au fost modernizate.

Concret, asupra activelor imobile aduse contribuţie în natură şi utilizate în procesul tehnologic nu s-a intervenit prin modernizare, operaţiune care s-a realizat doar prin achiziţia de echipamente. Punctează că reclamanta nu a solicitat finanţare nerambursabilă pentru înfiinţarea unei unităţi de acvacultura noi, caz în care echipamentele ar fi reprezentat doar o parte din investiţiile ce trebuiau realizate, ci aceasta a optat pentru sprijinul privind modernizarea unităţii de acvacultura, aşa cum este definit la art.48 alin.1 lit. c) din Regulamentul nr.508/2014, ceea ce rezultă fără dubiu că era necesară existenţa unei unităţi de acvacultura funcţionale.

În concluzie, explicaţia şi motivarea instanţei de judecată este în afara oricăror prevederi legale şi doar în interesul reclamantei pentru a păstra finanţarea nerambursabilă afectată de neregulă.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe prevederile art.20 din Legea nr. 554/2004 și ale art488 alin. (1) pct.8 C. proc. civ.

Împotriva sentinţei civile nr. 561 din 13 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Craiova – Secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A a declarat recurs incident, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce priveşte primul caz de casare invocat, respectiv dispoziţiile art.488 alin. (1) pct. 6 C.proc. civ., a susţinut că hotărârea este nemotivată şi contradictorie.

Apărările sale privind excepţia prescripţiei pentru suma de 65.193,40 lei ce a fost acordată ca urmare a cererii de rambursare nr. 1/1812/29.05.2019, privind faptul că creanţă rezultă din neregulile aplicării de către beneficiar a legislaţiei naţionale, în legătură cu proporţionalitatea măsurii stabilită prin titlul de creanţă, în raport de ipoteza avută în vedere de echipa de control, referitor la faptul că obligaţia de plată, suma de 1.300.000 lei urma a fi suportată de către Societatea de Asigurare Allianz Tiriac, referitoare la eronata reţinere în sarcina beneficiarului a creanţei bugetar şi la faptul că această creanţa bugetară urma a se reţine în sarcina emitentului ghidului solicitantului şi instituţiei care l-a aprobat, referitoare la aplicabilitatea în cauză a dispoizițiileart. 1556 Cod civil (excepţia de neexecutare a contractului) au fost în totalitate înlăturate, fără ca instanţa să argumenteze de ce le-a înlăturat, hotărârea nefiind motivată corespunzător exigenţelor procedurale.

Analizând considerentele hotărârii de fond din această perspectivă, rezultă că instanţa de fond nu a analizat susţinerile reclamantei din cererea de chemare în judecată, prin raportare la probatoriul administrat, respectiv la înscrisurile depuse, neprocedând la un examinare efectiva a mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, nefiind astfel respectate cerinţele unui proces echitabil. Obligaţia instanţelor naţionale de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune analiza grupată a argumentelor, un răspuns ce poate fi şi implicit, rezultând din considerentele exprimate în legătură cu chestiunile aflate în legătură directă.

Verificând considerentele sentinţei recurate, reiese că acestea nu îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art.425 alin.(l) lit. b) Cod procedură civilă şi nu explică în mod convingător soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a reţinut, în final, că acţiunea reclamantei este neîntemeiată.

Astfel, prima instanţă nu a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, nefiind clare raţiunile avute în vedere de aceasta. Reiese că prima instanţă a pronunţat o hotărâre nemotivată şi există suficiente elemente care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei.

Astfel, instanţa a reţinut că excepţia de neexecutare a Contractului de finanţare care este guvernat de legislaţia specială în materie, ci nu de dreptul comun, pentru a fi verificată ipoteza prevăzută de art. 1556 Cod civil. Nu a indicat instanţa legislaţia aplicabilă şi care este norma de drept care interzice invocarea acestei excepţii în temeiul normelor de drept comun, respectiv care ar fi motivele care nu permit completarea legislaţiei speciale cu normele de drept comun.

De asemenea, în soluţionarea excepţiei prescripţiei, instanţa nu a analizat sub nici o formă apărările referitoare la faptul că sumele acordate în baza Contractului de Finanţare, sunt sume provenite din raporturile contractuale dintre părţi.

Contradicţia instanţei constă în aceea că, în soluţionarea excepţiei prescripţiei, pentru a motiva soluţia pe dispozițiile art. 45 din OUG 66/2011, a indicat că suma ar reprezenta o creanţă bugetară rezultată din nereguli, pentru ca pe fond să aprecieze că fondurile europene nu au fost utilizate printr-o abatere de la legalitate, regularitate şi conformitate în raport cu dispoziţiile naţionale şi/sau europene, precum şi cu prevederile contractului.

Referitor la creanţa bugetară reţinută în sarcina beneficiarului este în sumă de 1.335.581,95 lei, instanţa a făcut confuzie între contribuţia din fonduri UE - procent de 75% şi contribuţia publică naţională procent de 25%, neprecizând dacă reţinerea şi a contribuţiei naţionale în procent de 25% a fost impusă prin Raportul de audit nr. 2020/RO/Audit Tematic/MARE/E1.

În ceea ce priveşte criticile subsumate prevederilor ari. 488 alineat (l) pct. 8 C.proc.civ., acestea vizează faptul că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a unor dispoziţii de drept material.

În ce priveşte excepţia prescripţiei privind suma care a fost acordată ca urmare a cererii de rambursare nr.1/1812/29.05.2019, instanţa a reţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art.45 din OUG nr. 66/2011 aplicabile în speţă.

Instanţa a reţinut greşit incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 45 din OUG nr. 66/2011. Dispoziţiile art. 45 din OUG nr. 66/2011 se aplică creanţelor bugetare rezultate din nereguli -aşa cum sunt ele definite de art. 2, al. 1, lit. j), adică sumele de recuperat ca urmare a constatării unei nereguli în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora. Or, recurenta A nu a obţinut şi utilizat fondurile europene printr-o abatere de la legalitate, regularitate şi conformitate în raport cu dispoziţiile naţionale şi/sau europene, precum şi cu prevederile contractelor ori a altor angajamente legal încheiate în baza acestor dispoziţii, ce rezultă dintr-o acţiune sau inacţiune a beneficiarului ori a autorităţii cu competenţe în gestionarea fondurilor europene.

De asemenea, instanţa a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din OUG nr. 66/2011, reţinând eronat că nu sunt aplicabile, întrucât, nu este vorba de necorelarea prevederilor legislaţiei naţionale cu reglementările comunitare. Astfel, atât în Ghidul solicitantului, cât şi în HG nr. 347/2016, „contribuţia în natură este considerată eligibilă dacă îndeplineşte condiţiile impuse de art. 69 alin.(l) din Regulamentul (UE) nr.l.303/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului.", şi „în cazul terenurilor valoarea contribuţiei în natură nu poate depăşi limita prevăzută la art. 69 alin.(3) lit.b) din Regulamentul (UE) nr.l.303/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului.".

Sancţiunea aplicată prin procesul verbal contestat (respectiv stabilirea creanţei bugetare în sarcina beneficiarului în sumă de 1.335.581,95 lei) este nelegală, din motivarea actului contestat reieşind că această creanţă rezultă din neregulile aplicării de către beneficiar a legislaţiei naţionale (Ghidul Solicitantului, contractul de finanţare) cu reglementările comunitare (articolul 69 alin. (1) al doilea paragraf şi la articolul 69 alin. (3) din RDC).

În legătură cu proporţionalitatea măsurii stabilită prin titlul de creanţă, instanţa nu a avut în vedere faptul că procesul verbal contestat nu respectă nici Raportul de audit nr. 2020/RO/Audit Tematic/MARE/EI, activitate de audit ce s-a concentrat pe verificarea condiţiilor de eligibilitate, în conformitate cu Metodologia stabilită în Memorandumul de Planificare potrivit Regulamentului UE nr. 508/2014 EMFF.

Prin actul contestat, creanţa bugetară în sarcina beneficiarului este în sumă de 1.335.581,95 lei, adică integral contribuţia din fonduri UE - procent de 75% şi contribuţia publică naţională procent de 25%, deşi prin Raportul de audit nr. 2020/RO/Audit Tematic/M ARE/EI, se reţin că aceste contribuţii doar din fonduri UE trebuie reduse proporţional şi nu înlăturate.

Referitor la acest motiv, apreciază că se impunea reducerea proporţională a contribuţiei din fonduri UE sau restituirea integrală, deşi din conţinutul raportului reiese clar că măsura era de reducere şi nu de înlăturare.

Soluţia a fost dată şi cu încălcarea art. 2199 C.Civ., ce vizează contractul poliţa de asigurare nr.6618571/18.04.2019.

A reţinut instanţa că referitor la poliţa de asigurare nr.6618571/18.04.2019 privind asigurarea de garanţii emisă de C , aceasta menţionează la rubrica "Tip garanţie - 66-2 - Garanţie privind returnarea avansului", şi se referă la avansul ce a fost acordat reclamantei în condiţiile art.29 din OUG nr.49/2015. Cum perioada de valabilitate a garanţiei a fost 19.04.2019 - 05.04.2020, nu se poate susţine că această poliţă ar fi putut fi încasată de pârât, în calitate de beneficiar, în contul creanţei stabilite ulterior prin Procesul verbal nr.289655/08.08.2022.

Asemenea motivare contravine regulilor şi scopului unui contract de asigurare, pretinsul prejudiciu fiind produs în perioada de implementare a proiectului, deci în perioada în care poliţa era în vigoare.

De asemenea, instanţa nu a reţinut în cauză incidenţa dispoziţiilor art. 4-6 din OUG 66/2011. În mod greşit s-a reţinut o creanţă bugetară în sarcina beneficiarului, creanţa bugetară urmând a se reţine în sarcina emitentului Ghidului solicitantului şi instituţiei care l-a aprobat, ghid care a prevăzut cota procentuală cu care beneficiarul a venit ca şi contribuţie în natură sub formă de bunuri imobile ca fiind de 50%.

A mai susținut că, în mod greşit instanţa nu a admis excepţia de neexecutare a contractului, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1566 C.Civ.. Aceasta era incidentă, câtă vreme a respectat întru totul contractul de finanţare nerambursabilă nr. 208/04.03.2019., în timp ce Direcţia Generală Pescuit-Autoritatea de Management pentru POPAM ca parte contractantă nu şi-a îndeplinit obligaţiile corelative.

4. Apărările formulate în cauză

Recurenta-reclamantă A a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale – Direcţia Generală Pescuit – Autoritatea de Management pentru POPAM, ca nefondat.

În acest sens, a învederat că nu a comis nici o abatere sau omisiune care să fi prejudiciat bugetul general al Comunităţii Europene deoarece a aplicat întocmai prevederile actelor normative de reglementare a accesării fondurilor nerambursabile.

Dovada că a respectat întocmai reglementările este dată și de faptul că, in urma verificărilor efectuate de experţii săi, DGP AMPOPAM a transmis către A notificarea pentru a se prezenta la sediul DGP AMPOPAM in vederea semnării contractului de finanţare.

Ulterior semnării contractului de finanţare A a parcurs toate etapele stipulate în contract și a respectat cu profesionalism și stricteţe prevederile acestuia, având ca urmare rambursarea de către DGP AMPOPAM a sumelor asumate prin contractul de finanţare.

De altfel, aşa cum reiese explicit din opinia Comisiei Europene, abaterile privind aportul in natura se datorează statului român. Astfel, a considerat că recurenta nu este îndreptățită să invoce propria culpa în aplicarea art.4 din Regulamentul 2.988/95, întrucât abaterea/omisiunea a fost generata de statul roman si nicidecum de către A SRL.

A mai precizat că deși putea fi reținută o necorelare a termenilor „terenuri şi imobile " şi valoarea terenului sau a bunului imobiliar" utilizaţi în cadrul art.69 din Regulamentul (UE) nr. 1.303/2013 cu noţiunile de bunuri imobile din legislaţia naţională (art.537 C.civ.), această ambiguitate a fost clarificată de legiuitorul român în cuprinsul în art.5alin.3 lit.b) teza a II-a din HG nr.347/2016.

Astfel, textul prevede fără echivoc faptul că „în cazul terenurilor, valoarea contribuţiei în natură nu poate depăşi limita prevăzută de art.69 alin.3 lit.d) din Regulament". Dacă nu aceasta ar fi fost voinţa legiuitorului, textul ar fi făcut nicio distincţie între bunurile imobile (clădiri şi terenuri), cu privire la valoarea ce constituie contribuţia în natură ce trebuie certificată de un evaluator autorizat.

În acest context, nu poate fi primită susţinerea pârâtului în sensul că limita de 10% prevăzută de art.69 alin.3 lit.d) se referă atât la bunuri imobile adică terenuri şi clădiri, fiind foarte clar aceasta vizează numai terenurile.

Referitor la legătura directă intre aportul în natură şi operaţiunea finanţată, a pretins că, astfel cum rezultă din raportul de expertiză întocmit în cauză de expert consultant fiscal D, nu se putea realiza o creştere a producţiei în altă parte decât folosind dotările aduse ca aport în natură în cadrul proiectului. În plus, potrivit constatărilor expertului, chiar dacă în contabilitatea unităţii echipamentele achiziționate în cadrul proiectului de finanţare nu au influenţat valoarea contabilă a bunurilor existente (aportul în natură) prin scăderi sau creşteri de valoare contabilă, a avut loc o influenţă asupra valorii lor. Mai precis, a crescut sau a scăzut valoarea lor de piaţă.

În concluzie, imobilele aduse contribuţie în natură respectiv teren şi construcţii ale păstrăvăriei, şi care au fost incluse în proiect, se află în directă legătură cu procesul de modernizare descris prin cererea de finanţare şi, în lipsa acestor imobile proiectul nu putea fi implementat.

Recurentul-pârât Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale – Direcţia Generală Pescuit – Autoritatea de Management pentru POPAM a formulat întâmpinare la recursul incident, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

A susținut că recurenta-reclamantă nu a demonstrat faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, pentru a fi atrasă sancţiunea nulităţii hotărârii şi nici că ar exista contradictorialitate între cele reţinute de instanţa de fond.

Criticile formulate prin recursul incident sunt neîntemeiate/nefondate întrucât instanţa de fond a motivat clar respingerea: excepţiei prescripţiei, privind suma care a fost acordată ca urmare a cererii de rambursare nr.1l 1812/29.05.2019; greşitei aplicări a dispoziţiilor art.25 alin.(1) din OUC nr.66/2011; lipsei proporţionalităţii măsurii stabilite prin titlul de creanţă; -afirmaţiilor privind perioada de valabilitate a garanţie din poliţa de asigurare nr. 6618571118.04.2019 emisă de C; -incidenţa dispoziţiilor art.4-6 din OUC 66/2011; -excepţiei de neexecutare a contractului, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1566 C.civ.

6. Soluția instanței de recurs

Examinând hotărârea atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi şi a apărărilor formulate de aceştia prin întâmpinări, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale – Direcţia Generală Pescuit – Autoritatea de Management pentru POPAM este fondat, iar recursul incident declarat de recurenta-reclamantă Aeste nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Litigiul de față a avut la bază proiectul Modernizarea păstrăvăriei A SRL, prin achiziția de tehnologii moderne, pentru a cărui implementare recurenta-reclamantă a solicitat finanțare nerambursabilă pentru achiziții de echipamente fără montaj (sistem fotovoltaic, unelte și dispozitive piscicultură, generator curent, mașină frig, mașină transport pește viu, motostivuitor, mașină fulgi gheață, pompă pește viu, instalație oxigenare, instalație filtrare recirculare apă - mobilă fără fundație) în cadrul Programului operaţional pentru pescuit şi afaceri maritime 2014 -2020 –– Prioritatea Uniunii 2 – având ca Obiectiv specific: - Sporirea competitivităţii şi a viabilităţii întreprinderilor din sectorul acvaculturii, inclusiv îmbunătățirea siguranţei sau a condiţiilor de lucru, în special a IMM-urilor - 2.2 Măsura II.2 - Investiţii productive în acvacultură.

Valoarea totală a Contractului de Finanţare a fost de 5.857.076, 61 lei, din care autoritatea publică a acordat o finanţare nerambursabilă în sumă maximă de 2.679.019,00 lei, echivalentă cu 50% din valoarea totală eligibilă aprobată.

Contribuţia eligibilă a recurentei-reclamante, în sumă de 2.679.019 lei, reprezentând 50% din valoarea totală eligibilă, a fost adusă ca aport în natură, fiind evaluată de expert evaluator membru ANEVAR conform raport 94/30.09.2018, şi a constat în terenuri şi clădiri păstrăvărie, din care: terenuri – 136.789 lei şi clădiri – 2.542.230 lei.

Controlul efectuat de către recurenta-pârâtă s-a finalizat prin încheierea Procesului Verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr.289655/08.08.2022, reținându-se că aportul în natură sub formă de bunuri imobile adus de recurenta-reclamantă a depăşit limita maximă de 10% din valoarea totală a cheltuielilor eligibile și că nu are legătură directă cu sfera operaţiunii finanțate, respectiv cu procesul de modernizare propus prin proiect.

Preliminar, va analiza susținerile formulate prin recursul incident, referitoare la soluția dată prescripției dreptului de a stabili creanța bugetară în sarcina recurentei-reclamante, față de natura peremptorie a acestora care fac inutilă cercetarea criticilor aduse soluției pe fond.

În primul rând, recurenta-reclamantă a invocat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc.civ., susținând că sentința ar fi nemotivată sau că, în subsidiar, ar cuprinde motive contradictorii.

Criticile nu se susțin.

Din cuprinsul considerentelor sentinței, se observă că judecătorul fondului a argumentat, atât în fapt cât și în drept, incidența termenului special de prescripție prevăzut de art. 45 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 30 iunie 2011, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 142/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 501 din 20 iulie 2012, cu modificările şi completările ulterioară (în continuare, OUG nr.66/2011), derogatoriu atât de la dispozițiile legislației civile, cât și ale celei fiscale. Prin urmare, implicit, prima instanță a înlăturat motivat argumentul recurentei-reclamante care susținea teza incidenței termenului general de prescripție din materie civilă.

Nu poate fi primită nici teza contradicțiilor existente între considerentele primei instanțe. Astfel, în analiza prescripției, judecătorul fondului a identificat cadrul legal incident, reținând justificat că sunt aplicabile dispozițiile art. 45 din OUG nr. 66/2011, câtă vreme ipoteza este aceea a unor nereguli care au avut ca obiect sume obținute prin finanțare nerambursabilă din partea Uniunii Europene. Acest argument nu vine în contradicție cu cel care a stat la baza admiterii acțiunii în anulare, potrivit căruia neregulile au fost imputate, pe fond, prin greșita aplicare a legii, cele două vizând paliere diferite, referitoare primul la stabilirea termenului în care autoritatea publică era îndreptățită să încheie actul administrativ, secundul la respectarea de către aceasta a normelor substanțiale incidente procesului-verbal de constatare a neregulilor în discuție.

Cât despre faptul că în mod nelegal ar fi fost reținute dispozițiile art. 45 din OUG nr. 66/2011, câtă vreme sumele acordate în baza contractului de finanțare ar fi provenite din raporturile contractuale dintre părți, cărora le-ar fi astfel aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani, motivul invocat de recurentă, circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.civ. este, de asemenea, nefondat.

Astfel, potrivit art. 45 alin. (1) din OUG nr. 66/2011 "Dreptul de a stabili creanţa bugetară se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor datei de închidere a programului, comunicată oficial de către Comisia Europeană/donatorul public internaţional prin emiterea declaraţiei finale de închidere, cu excepţia cazului în care normele Uniunii Europene sau ale donatorului public internaţional prevăd un termen mai mare."

Înalta Curte reaminteşte că regulile privind creanţele bugetare prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011 reprezintă norme speciale - atât faţă de normele generale prevăzute în Codul de procedură fiscală, cât şi faţă de normele generale prevăzute în Codul civil - şi se aplică în cazul activităţilor de prevenire, de constatare a neregulilor, de stabilire şi de recuperare a creanţelor bugetare rezultate din neregulile apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora, precum şi de raportare a neregulilor către Comisia Europeană sau către alţi donatori internaţionali.

Contrar celor invocate de recurenta-reclamantă, creanţa de recuperat nu rezultă din contractul încheiat între părți, ci din neregula apărută în utilizarea fondurilor europene şi a fondurilor publice naţionale aferente acestora, ceea ce atrage incidenţa normei speciale anterior citate, edictate în considerarea specificului activităţii pe care o reglementează.

Prin urmare, în mod judicios, prima instanţă a reţinut incidenţa art. 45 alin. (1) din OUG nr. 66/2011.

În continuare, va analiza criticile cuprinse în cele două recursuri referitoare la soluția dată fondului propriu-zis al acțiunii în anulare.

Motivul de casare invocat de recurenta-pârâtă a fost cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, grefat, în ceea priveşte prima neregulă reţinută, respectiv că aportul în natură sub formă de bunuri imobile adus de beneficiar a depăşit limită maximă de 10% din valoarea totală a cheltuielilor eligibile, pe greșita aplicare a art. 5 din HG nr. 347/2016 raportat la art. 69 din Regulamentul (UE) nr. 1303/2013 al Parlamentului European și al Consiliului.

În esenţă, făcând interpretarea art. 5 alin. (3) lit. b din HG nr. 347/2016 și a art. 69 alin. (3) lit. b din Regulamentul (UE) nr. 1303/2013, prima instanţă a reţinut că limita de aport, de 10% din valoarea totală a proiectului, are în vedere strict valoarea terenurilor, nu și a construcţiilor amplasate asupra acestora.

Înalta Curte constatată că prima instanţă a făcut o greşită interpretare și aplicare legii, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind, astfel, fondat.

Art. 69 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1303/2013 (act normativ direct aplicabil în toate elementele sale potrivit art. 288 din Tratatul privând funcţionarea Uniunii Europene și incident contractului de finanţare încheiat pentru implementarea proiectului Modernizarea păstrăvăriei A, prin achiziția de tehnologii moderne) stipulează următoarele norme specifice de eligibilitate:

"Contribuțiile în natură sub forma prestării de lucrări, furnizării de bunuri, servicii, terenuri și imobile pentru care nu au fost efectuate plăți în numerar justificate de facturi sau documente cu valoare justificativă echivalentă pot constitui cheltuieli eligibile cu condiția ca astfel să prevadă normele de eligibilitate ale fondurilor ESI și ale programului și să fie îndeplinite următoarele criterii:

(a)

contribuția publică destinată unei operațiuni care include contribuții în natură nu depășește valoarea totală a cheltuielilor eligibile, cu excepția contribuțiilor în natură, la încheierea operațiunii;

(b)

valoarea atribuită contribuțiilor în natură nu depășește costurile în general acceptate pe piața în cauză;

(c)

valoarea și aplicarea contribuției poate face obiectul unei evaluări și al unei verificări independente;

(d)

în cazul furnizării de terenuri sau imobile, se poate face o plată în numerar în vederea unui contract de închiriere la o valoare nominală pe an care să nu depășească o unitate monetară a statului membru respectiv;

(e)

în cazul contribuțiilor în natură sub formă de muncă neremunerată, valoarea muncii este determinată luând în considerare timpul consacrat verificat și rata remunerației pentru o muncă echivalentă.

Valoarea terenului sau a bunului imobiliar menționate la prezentul alineat primul paragraf litera (d) se certifică de un expert independent calificat sau de un organism oficial autorizat în mod corespunzător și nu depășește limita prevăzută la alineatul (3) litera (b). (Subl. ÎCCJ). "

Din analiza textui legal de mai sus, se observă în primul rând că, referitor la conţinutul contribuțiilor în natură, au fost avute în vedere atât terenurile cât și construcţiile, împrejurare care reiese explicit atât din primul paragraf, cât și din cel de-al doilea, ambele norme enumerând expres, pe lângă terenuri, și celelalte bunuri imobile, De asemenea, se constată că paragraful secund impune condiţia ca valoarea terenului sau a construcţiei să nu depăşească limită prevăzută la alineatul (3) litera (b), respectiv 10 % din cheltuielile totale eligibile ale operațiunii în cauză.

Prin urmare, limita impusă de textul regulamentară condiţionează atât terenurile, cât și celelalte bunuri imobiliare, împrejurare omisă nelegal a fi valorificată de către curtea de apel.

Contrar celor reținute de judecătorul fondului, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 5 din HG nr. 347/2016 nu schimbă datele problemei.

În primul rând, se reține că prima instanţă avea obligaţia de a nu aplica norma internă dacă o considera incompatibilă dreptului unional, după cum rezultă din jurisprudenţa Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza Simmenthal C-106/77).

Mai mult, analizând prevederile art. 5 din HG nr. 347/2016, Înalta Curte constată că acestea nu conţin o soluţie legislativă diferită de cea a regulamentului în discuţie.

Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) "Prin excepţie de la prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) şi b), contribuţia în natură este considerată eligibilă dacă îndeplineşte condiţiile impuse de art. 69 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1.303/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului".

Prin urmare, se poate observa că dispoziţiile naţionale trimit expres la cele regulamentare în privința condiţiilor de eligibilitate impuse de art. 69 alin. (1). Așadar, limita impusă pentru aportul în natură are în vedere aceeaşi referinţă precum textul regulamentar, respectiv atât terenurile, cât și celelalte bunuri imobiliare.

Cât despre prevederile art. 5 alin. (3) lit. d, Înalta Curte constată că acestea stipulează că respectiva contribuţie în natură "trebuie să îndeplinească cumulativ şi următoarele condiţii: valoarea bunurilor este certificată de un evaluator autorizat şi independent de beneficiarul operaţiunii, potrivit prevederilor legale în vigoare. În cazul terenurilor valoarea contribuţiei în natură nu poate depăşi limita prevăzută la art. 69 alin. (3) lit. b) din Regulamentul (UE) nr. 1.303/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului" (Subl. ÎCCJ).

Se observă astfel că, prin folosirea conjuncţiei "și", leguitorul nu a înţeles ca prin dispoziţiile art. 5 alin. (3) lit. d să deroge de la prevederile alin. (1).

Din contră, acestea adaugă stipulaţii particulare celor prevăzute de primul alineat, incidente în funcţie de specificitățile proiectului finanţat.

Astfel, în cazul terenurilor se stabileşte că valoarea acestora nu poate depăşi aceeaşi limită prevăzută la art. 69 alin. (3) lit. b din Regulamentul (UE) nr. 1.303/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului, respectiv 10 % din cheltuielile totale eligibile ale operațiunii în cauză. Prin urmare, textul nu instituie o excepție de la prevederile art. 5 alin. (1), ci are în vedere ipoteza particulară în care terenul face obiectul contribuției în natură, iar proiectul finanțat vizează și realizarea de construcții, situație în care existența unei dispoziții particulare se justifică, pentru a sublinia că, în această ipoteză, limita se aplică doar în privința terenului adus ca aport.

Cât despre prevederile art. 16 alin. (1) lit. a din HG nr. 347/2016, avute, de asemenea, în vedere de prima instanţă la pronunţarea soluţiei, se constată că acestea nu erau incidente cauzei.

După cum s-a arătat în cele preced, neregula reținută a vizat faptul că aportul în natură sub formă de bunuri imobile a depăşit limita maximă de 10% din valoarea totală a cheltuielilor eligibile, altfel spus că recurenta-reclamantă nu a îndeplinit condițiile de cofinanțare a proiectului. Spre deosebire de art. 5 alin. (1) din HG nr. 347/2016 care menţionează condiţiile de admisibilitate a contribuţiilor în natură, dispoziţiile art. 16 fac referire la eligibilitatea cheltuielilor realizate în cadrul proiectului finanţat, prevăzând că, atunci când constau în achiziţia de imobile (terenuri libere sau, după caz, construite), eligibilitatea este limitată la 10 % din cheltuielile totale eligibile ale operațiunii în cauză. Este vorba aşadar, despre cerinţe care se aplică unor elemente de referinţă diferite, respectiv aportului în natură pentru asigurarea cofinanţării sau, după caz, eligibilităţii cheltuielii pentru care se solicită finanţarea.

Nici trimiterile generice ale primei instanţe la prevederile Ghidului Solicitantului (filele 259-287, vol I, dosar de fond) nu conduc la o altă concluzie, câtă vreme acestea trimit textual, în privinţa contribuţiei în natură, la art. 5 din HG nr. 347/2016 și la necesitatea respectării art. 69 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1303/2013.

Susținerile recurentei-reclamante, potrivit cărora nici Ghidul Solicitantului și nici contractul de finanțare nu interziceau aportul în natură peste limita de 10% sunt lipsite de relevanță. Într-adevăr, contribuția în natură nu era limitată la 10% din contravaloarea cheltuielilor eligibile pentru finanțare. Ceea ce s-a imputat însă recurentei-reclamante nu este depășirea pragului aferent contribuției în natură în ansamblu (care putea consta, potrivit dispozițiilor Ghidului, din echipamente, instalații, utilaje, imobile), ci doar a părții componente reprezentate de bunurile imobile, limitate, după cum s-a arătat în cele ce preced, la 10% din totalul cheltuielilor eligibile ale operațiunii.

Recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ și dintr-o a doua perspectivă, respectiv greșita aplicare a art. 5 alin. (3) lit. c din HG nr. 347/2016 în ceea priveşte a doua neregulă reţinută, respectiv lipsa unei legături stricte și necesare între contribuţia în natură și implementarea proiectului finanţat.

Se reţine că potrivit art. 5 alin. (3) lit c din HG nr. 347/2016 "Contribuţia în natură constituită din bunurile prevăzute la alin. (2) trebuie să îndeplinească cumulativ şi următoarele condiţii: c) contribuţia în natură trebuie să facă parte integrantă din operaţiunea finanţată astfel încât să participe la atingerea obiectivelor şi realizarea indicatorilor asumaţi prin cererea de finanţare".

Pe baza raportului de expertiză administrat în cauză, prima instanţă a constatat că imobilele aduse contribuţie în natură, respectiv teren și construcții ale păstrăvăriei, se află în directă legătură cu procesul de modernizare descris prin cererea de finanţare.

Înalta Curte constată că această concluzie are la bază o greşită aplicare a dispoziţiilor legale de mai sus, interpretate în lumina principiului bunei gestiuni financiare, consacrat la art. 4 alin. (8) și la art. 125 alin. (1) și (3) din Regulamentul (UE) nr. 1303/2013, în conformitate cu jurisprudenţa Curții de Justiției a Uniunii Europene, în special Hotărârea din 19.12.2024 în cauza C-392/23 (Rustrans SRL împotriva Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale - Direcția generală de Pescuit-Autoritatea de Management pentru POPAM).

În acest sens, Înalta Curte reţine că, prin această hotărâre (par.53), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că, în temeiul art. 125 alin. (1) și (3) din Regulamentul (UE) nr. 1303/2013, în aplicarea principiului bunei gestiuni financiare, revine autorităţii de management responsabile cu gestionarea programului sarcina de a verifica dacă, în cadrul unei operaţiuni cofinanțate dintr-un fond structural și de investiţii, atât cheltuielile efectuate de beneficiar, cât și contribuţiile în natură aduse pentru susţinerea proiectului prezintă legătură directă cu activitatea desfăşurată.

Or, în cauză, o asemenea legătură directă nu poate fi reţinută.

În speță, proiectul supus finanţării are la bază modernizarea unităţii de acvacultură, respectiv îmbunătățirea feremei piscicole și scăderea costurilor cu cheltuielile privind energia electrică și apă, prin intermediul achiziţiei de echipamente fără montaj (sistem fotovoltaic, unelte și dispozitive piscicultură, generator current, mașină frig, mașină transport peşte viu, motostivuitor, mașină fulgi gheață, pompă peşte viu, instalaţie oxigenare, instalaţie filtrare recirculare apă, mobilă fără fundaţie).

Deopotrivă, trebuie remarcat că în cuprinsul cererii de finanţare nu se prevede că proiectul de achiziţie a echipamentelor presupune și intervenţii asupra bunurilor imobile aduse ca aport în natură.

În acest context, chiar dacă există o legătură între echipamentele achiziționate și contribuţia în natură, în sensul că primele deservesc, la acest moment, păstrăvăria (deci implicit și construcția și terenul pe care este amplasată), după cum a reţinut judecătorul fondului pe baza expertizei, aceasta nu poate fi considerată directă. Trebuire remarcat că întrucât sprijinul financiar solicitat de reclamantă viza modernizarea unităţii de acvacultură, acesta presupunea, prin ipoteză, existența unei unităţi de acvacultură funcţionale. Așadar, a admite teza primei instanţe, ar însemna ca legătura să fie reţinută inerent, independent de scopul sprijinului financiar solicitat, ceea ce nu poate fi primit, contravenind principiului bunei gestiuni financiare, consacrat la art. 4 alin. (8) și la art. 125 alin. (1) și (3) din Regulamentul (UE) nr. 1303/2013. Astfel, observând că, în cauză, modernizarea finanțată nu a avut ca obiect imobilele, îmbunătățirea intrinsecă a acestora, ci dotarea, înzestrarea amenajării piscicole, se constată că în mod injust s-a reţinut că între contribuţiile în natură și activitatea finanțată exista o legătură directă. Cât despre argumentele primei instanţe, îmbrățișate și de recurenta-reclamantă, referitoare la creşterea valorii imobilelor ca urmare a investiţiei finanțate, acestea sunt lipsite de temei, fiind rezultatul unei confunzii între valoarea de piață a imobilelor (care nu putea înregistra o sporire doar datorită achiziţiei unor echipamente) și cea a fermei piscicole, a afacerii recurentei-reclamante (care, în mod evident, s-a majorat ca urmare a eficientizării costurilor privând energia electrică și apa).

În consecinţă, motivul de casare invocat de recurenta-pârâtă este fondat, prima instanţă făcând o greşită aplicare a legii atunci când a apreciat că neregulile au fost imputate recurentei-reclamante nelegal.

Cât despre crticile aduse sentinţei prin recursul incident, referitoare la argumentele primei instanţe prin care au fost înlăturate apărările de fond ale recurentei-reclamante se reţin următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.pr.civ. („când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii”) este nefondat, întrucât din lecturarea sentinţei recurate rezultă că aceasta respectă întocmai exigenţele impuse prin art. 425 alin. 1 lit. b) C.pr.civ. Faptul că argumentele primei instanțe sunt în dezacord cu cele expuse de parte nu deschide calea recursului pentru nemotivare, urmând a fi analizate, în limita criticilor, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1). 8 C.pr.civ.

Astfel, referitor la greșita aplicare a prevederilor art. 25 din OUG nr. 66/2011, argumentaţia recurentei-pârâte nu poate fi primită, de vreme ce se grefează pe ipoteza producerii neregulilor ca urmare a aplicării unor norme secundare necorelate cu cele superioare, interne, sau după caz, unionale. Or, după cum a reieşit odată cu analiza recursului recurentei-pârâte, neregulile reţinute nu au avut la bază neconcordanțe între legislații, atât normele interne, cât și cele unionale convergând spre aceeaşi interpretare.

Din aceeaşi perspectivă, nu poate fi reţinută nici greșita aplicare a art. 2-4 din OUG nr. 66/2011 sau a art. 1566 Cod civil, alegaţiile recurentei-pârâte fiind lipsite de pertinență, de vreme ce pornesc, fără temei, de la ipoteza culpei emitentului Ghidului Solicitantului, care ar fi permis contribuţia în natură în cuantum de 50%; or, după cum s-a arătat în cele ce preced, neregulile imputate recurentei-reclamante nu au legătură cu acestă limită prevăzută într-adevăr de ghid și respectată de parte.

Cât despre pretinsa încălcare a principiului proporționalității, susţinerea recurentei-reclamante este, de asemenea, lipsită de temei, față de natura neregulilor reţinute. Astfel, în condiţiile în care s-a reținut că recurenta-reclamantă nu a îndeplinit obligaţia de cofinanţare prin aceea că singurul aport adus constând în bunuri imobile a fost declarat integral neeligibil pentru lipsa de legătură cu proiectul finanţat, Înalta Curte constată că, în mod just, s-a stabilit că valoarea creanţei bugetare rezultate din nereguli este compusă din contravaloarea integrală a sprijinului financiar acordat, în cuantum de 1.335.581, 95 de lei, compusă atât din contribuţie din fonduri UE, cât și din contribuţie publică naţională de la bugetul de stat.

În fine, referitor la concluziile recurentei-reclamante, referitoare la incidenţa art. II din Legea nr. 197/2024, prin care s-a instituit o procedură administrativă specială de anulare a creanţelor bugetare stabilitate ca urmare a unor interpretări diferite ale prevederilor legale de către autorităţile de gestionare și control al fondurilor europene, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi valorificate în prezenta cauză. Aceasta, întrucât normele în discuție au fost invocate pentru prima dată pe parcursul judecării recursului și sunt străine de raportul juridic de drept administrativ dedus judecăţii. De altfel, acestea sunt și ulterioare datei întocmirii actului administrativ contestat în cauză, astfel încât nu pot fi avute în vedere la analiza legalităţii acestuia.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din Codul de procedură civilă și 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale – Direcţia Generală Pescuit – Autoritatea de Management pentru POPAM împotriva Sentinţei nr. 561 din 13 noiembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Craiova – Secţia contencios administrativ şi fiscal, va casa sentinţa recurată şi, în rejudecare, reținând, pentru considerentele expuse la punctul 6 al prezentei decizii, legalitatea procesul verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanței bugetare nr.289655/08.08.2()22 și a Deciziei nr.37/19.09.2022 de respingere a contestației, a respins acţiunea formulată de reclamantă A, ca neîntemeiată. Corelativ, dată fiind pronunțarea definitivă asupra fondului acțiunii în anulare, cererea de suspendare a fost respinsă, ca rămasă fără obiect. De asemenea, a fost respins recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

[1] Hotărârea nr. 347 din 11 mai 2016 privind stabilirea cadrului general de implementare a operaţiunilor cofinanţate din Fondul European pentru Pescuit şi Afaceri Maritime prin Programul operaţional pentru pescuit şi afaceri maritime 2014-2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,

[2] Regulamentul (UE) nr. 1303/2013 din 17 decembrie 2013 de stabilire a unor dispoziții comune privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de coeziune, Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală și Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime, precum și de stabilire a unor dispoziții generale privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de coeziune și Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului