Appeal on recusal in land concession dispute found admissible but rejected on merits.

Şedinţa publică din data de 21 mai 2025

Deliberând asupra recursului, reţine următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 827/26.03.2021, Judecătoria Tulcea, secţia Civilă şi Penală a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Tulcea, prin Consiliul Judeţean Tulcea, în contradictoriu cu pârâtul A., a admis cererea reconvenţională formulată de pârât, a obligat reclamanta-pârâtă să încheie acordul de prelungire a perioadei de valabilitate a contractului de concesiune nr. x/02.04.1998, astfel cum a fost modificat şi completat prin acte adiţionale, pentru o perioadă de 10 ani, începând de la 15.10.2018.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Tulcea, prin Consiliul Judeţean Tulcea a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 616/16.06.2022, Tribunalul Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa atacată în sensul că a admis cererea principală, a obligat pârâtul să predea reclamantei terenul agricol în suprafaţă de 722 mp, amplasat în Amenajarea B. şi să-i plătească suma de 621.018,91 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a acestuia pentru perioada 16.10.2018-29.02.2020; a respins cererea reconvenţională ca nefondată.

Împotriva deciziei instanţei de apel, pârâtul A. a declarat recurs.

În cursul judecăţii recursului, la termenul din 17.04.2024, recurentul A. a formulat o cerere de recuzare împotriva a doi dintre membrii completului C1 recurs, respectiv doamnele judecător C. şi D., care a fost respinsă prin încheierea din 18.04.2024, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi.

Ulterior, prin decizia nr. 78/LP/24.04.2024, aceeaşi curte de apel, cu majoritate, a respins ca nefondat recursul promovat de A..

Împotriva încheierii din 18.04.2024, A. a declarat recurs.

În motivare, subsecvent prezentării etapelor procesuale ale litigiului şi motivelor care au determinat formularea cererii de recuzare, recurentul a criticat încheierea atacată prin prisma motivelor de nelegalitate privind nesocotirea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motivarea hotărârii şi încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Un prim motiv de recurs a vizat nelegala compunere a completului de judecată care a soluţionat cererea de recuzare, întrucât nu era incidentă regula repartizării aleatorii, ci cea instituită de art. 109 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, potrivit căruia cererea de recuzare vizând o parte din membrii completului de judecată va fi soluţionată de un complet constituit prin includerea judecătorului sau judecătorilor stabiliţi prin planificarea de permanenţă.

A susţinut că, în cauză, completul care a soluţionat cererea de recuzare a fost prezidat de al treilea membru al completului de recurs, nerecuzat, fără a se face dovada că acesta era desemnat judecător de permanenţă pentru ziua respectivă, iar ceilalţi doi membri au fost desemnaţi de preşedintele secţiei, funcţie pe care o deţinea chiar unul dintre judecătorii recuzaţi. În opinia recurentului, această modalitate de desemnare relevă un conflict de interese, întrucât judecătorul recuzat a desemnat pe doi dintre judecătorii care au soluţionat cererea de recuzare, iar cel de-al treilea, preşedintele completului, era incompatibil, potrivit dispoziţiilor art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., deoarece trebuia să judece cererea de recuzare a colegilor săi din completul învestit cu soluţionarea recursului.

Autorul recursului a arătat că încheierea recurată a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept privind imparţialitatea instanţei, întrucât în cauză există bănuiala legitimă că procesul a fost judecat părtinitor la Tribunalul Tulcea, având în vedere că reclamanta este o autoritate cu o poziţie de control şi influenţă la nivelul autorităţilor din Dobrogea.

A mai susţinut că cei doi membri ai completului de recurs pe care i-a recuzat s-au mai pronunţat, într-o cauză similară, asupra clauzei de prelungire a unui contract de concesiune având conţinut identic cu cea supusă analizei în prezentul litigiu; în consecinţă, în opinia recurentului, soluţia din acest dosar era previzibilă, fiind astfel incident cazul de incompatibilitate reglementat de art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Sub acest aspect, a subliniat că este nelegală motivarea încheierii atacate, potrivit căreia norma de drept evocată vizează doar ipoteza în care judecătorul îşi exprimă părerea faţă de soluţia ce o va da în speţa dedusă judecăţii, deoarece, cum norma de drept nu distinge, antepronunţarea vizează orice atitudine a judecătorului de a lăsa să se înţeleagă ce soluţie va pronunţa, exprimată oriunde, în orice împrejurare, iar nu neapărat în cadrul dosarului de soluţionat.

Autorul căii de atac a arătat că lipsa de imparţialitate rezultă şi din modul în care completul învestit cu soluţionarea recursului a dispus anumite măsuri procedurale, pe care ulterior nu le-a mai respectat, precum şi din faptul că dosarul a fost declinat succesiv între secţiile Curţii de Apel Constanţa, cu scopul de a fi judecat de către un anumit complet, aspect care rezultă din fişa dosarului, pe care nu se menţionează dacă repartizarea s-a făcut aleatoriu sau manual.

Potrivit recurentului, decizia pronunţată în dosar, cu votul majoritar al celor doi membri ai completului pe care i-a recuzat, confirmă faptul că nu a beneficiat de o judecată corectă şi imparţială.

În continuare, a susţinut că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil garantat de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, pentru respectarea căruia trebuie cenzurată orice aparenţă de subiectivism şi părtinire a instanţei de judecată.

A mai arătat că art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. reglementează incompatibilitatea judecătorului pentru alte elemente care nasc îndoieli privind imparţialitatea, fără a impune existenţa unor probe certe, astfel că cererea de recuzare poate fi admisă pe baza percepţiei subiective a titularului său, întemeiată pe aspecte de natură să dea naştere îndoielii vizate de legiuitor.

Recurentul a conchis, prezentând consideraţii teoretice, jurisprudenţa instanţelor române şi a celei europene referitoare la imparţialitate, că cererea sa de recuzare trebuia admisă, întrucât normele de drept intern şi comunitar impun judecătorului obligaţia de a fi imparţial pentru a se asigura calitatea actului de justiţie.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

La 26.08.2024 a fost înregistrată la dosar întâmpinarea formulată de intimata Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Tulcea, prin care a solicitat respingerea recursului.

În conformitate cu dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin care s-a relevat că, faţă de ipoteza regăsită în prezenta cauză, în practica acestui complet nu a existat un punct de vedere unitar asupra admisibilităţii căii de atac a recursului; raportul a fost analizat şi comunicat către părţi, însă numai recurentul şi-a exprimat punctul de vedere.

La termenul din 26.02.2025, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, constatând că nu s-a întrunit unanimitatea membrilor completului de judecată, a admis în principiu recursul, iar părţile au fost citate pentru dezbateri.

La termenul de astăzi, Înalta Curte a pus în dezbaterea părţilor excepţia inadmisibilităţii recursului declarat împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare şi împotriva deciziei instanţei de apel, asupra căreia, cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., reţine următoarele:

Din examinarea actelor dosarului rezultă că la data de 30.04.2024 reclamantul a declarat recurs împotriva încheierii din data de 18.04.2024, pronunţată în dosarul nr. x/2021, prin care Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi a respins cererea de recuzare formulată împotriva membrilor completului de judecată învestit cu soluţionarea recursului declarat de A. împotriva deciziei civile nr. 616/16.06.2022 a Tribunalului Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal. Încheierea din data de 18.04.2024 a fost comunicată recurentului la data de 26.04.2024, iar decizia nr. 78/LP/24.04.2024 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi, prin care a fost soluţionat, pe fond, recursul, la data de 01.07.2024.

Înalta Curte notează că, potrivit art. 53 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., "încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părţi, odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri".

Textul articolului citat recunoaşte îndreptăţirea părţii care a formulat o cerere de recuzare, ce a fost respinsă de către instanţa care a soluţionat în mod definitiv cauza dedusă judecăţii, de a ataca cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, încheierea prin care a fost soluţionat incidentul procedural, prevăzând în acest sens un termen de 5 zile de la comunicarea hotărârii definitive.

În prezenta cauză, decizia nr. 78/LP/24.04.2024 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi are caracter definitiv, în sensul art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi a fost comunicată recurentului la data de 01.07.2024, ulterior comunicării încheierii din 18.04.2024, de respingere a cererii de recuzare. Recursul împotriva acestei din urmă încheieri a fost declarat după pronunţarea deciziei nr. 78/LP/24.04.2024, respectiv la data de 30.04.2024, însă nu în termenul prevăzut de lege, de 5 zile de la comunicarea deciziei (01.07.2024 - 08.07.2024 inclusiv).

În acest context, Înalta Curte notează, în primul rând, faptul că premisele exercitării acestui drept de recurs sunt reprezentate de soluţiile nefavorabile pronunţate atât asupra cererii de recuzare, cât şi asupra cauzei în care aceasta a fost formulată, în caz contrar neputând fi conturată condiţia interesului părţii în declanşarea controlului judiciar al încheierii de respingere a cererii de recuzare. Aceste premise sunt îndeplinite în cauză.

În al doilea rând, se observă că acest termen special de recurs, de 5 zile de la comunicarea hotărârii definitive, a fost statuat în noul cadru legislativ prin dispoziţii derogatorii de la cele ale art. 485 alin. (1) C. proc. civ., pe de o parte, în favoarea titularului cererii de recuzare respinse, pentru a garanta acestuia accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, inclusiv în situaţia în care incidentul procedural intervine pe parcursul judecării procesului în ultimă instanţă şi există una ierarhic superioară acesteia, iar pe de altă parte, în favoarea părţii care a câştigat definitiv litigiul, în scopul asigurării respectării principiilor securităţii raporturilor juridice şi soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil.

În al treilea rând, notează faptul că regula generală în materia căilor de atac este cea a declarării acestora de la comunicarea actului de procedură contestat, tocmai în scopul luării la cunoştinţă a soluţiei pronunţate şi a considerentelor acesteia, respectiv a conţinutului hotărârii în ansamblul său, împrejurare de natură a genera interesul declanşării controlului judiciar şi a condiţiona motivarea căii de atac formulate. Deopotrivă, în materia analizată nu sunt aplicabile prevederile art. 468 alin. (3), raportate la cele ale art. 485 alin. (1) teza a II-a şi art. 494 C. proc. civ., nefiind operabil principiul echipolenţei, în condiţiile în care legiuitorul a înţeles să stabilească un alt reper pentru curgerea termenului, decât cel al comunicării încheierii atacate înseşi.

În prezentul context procesual, soluţia de respingere a cererii de recuzare a fost cunoscută de părţi încă din timpul procesului, respectiv anterior datei pronunţării hotărârii definitive - 24.04.2024 şi datei comunicării acesteia - 01.07.2024. Cu toate acestea interesul şi dreptul titularului cererii de recuzare respinse de a exercita calea de atac a recursului s-a născut la data pronunţării soluţiei nefavorabile şi asupra cauzei, prin decizia nr. 78/LP/24.04.2024, iar nu la data pronunţării încheierii de respingere a cererii de recuzare, 18.04.2024, când nu se cunoştea încă finalitatea procesului.

În aceste condiţii, declararea căii de atac a recursului împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare, la data de 30.04.2024, după pronunţarea hotărârii definitive, însă nu în termenul de 5 zile de la comunicarea acesteia, nu poate fi de natură a îmbrăca valenţele de inadmisibilitate invocate, din perspectiva afectării dreptului de condiţia suspensivă a comunicării deciziei. Aceasta deoarece, în cazul particular supus atenţiei, cerinţa comunicării hotărârii definitive a fost prevăzută de legiuitor exclusiv în scopul luării la cunoştinţă despre soluţia pronunţată pe fondul litigiului, cea nefavorabilă fiind singura în măsură să genereze interesul şi, respectiv, dreptul titularului cererii de recuzare respinse de a acţiona în sensul reformării acesteia şi, pe cale de consecinţă, a deciziei. În caz contrar, o soluţie definitivă pe fondul litigiului favorabilă titularului cererii de recuzare respinse nu poate fi de natură a legitima interesul acestuia de a demara controlul judiciar al încheierii, întrucât ipoteza casării acesteia ar atrage, în mod necesar, şi soluţia drastică a casării deciziei definitive, potrivit art. 53 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., generând practic un conflict indezirabil între finalitatea demersului judiciar şi folosul practic urmărit.

Or, în cauză, recurentul a luat cunoştinţă despre soluţia nefavorabilă statuată de hotărârea definitivă cel mai târziu la data declarării de către aceasta a căii de atac, 30.04.2024, iar criticile dezvoltate în recursul exercitat împotriva încheierii din 18.04.2024 nu se raportează la considerentele deciziei definitive, cunoscute abia la data comunicării, ci, dimpotrivă, la motivele invocate în susţinerea cererii de recuzare şi la soluţia de respingere a acesteia, aspecte cunoscute recurentului anterior pronunţării şi comunicării deciziei definitive.

Faţă de acest context, instanţa supremă, cu majoritate, arată că excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de recurentul-pârât împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare, între momentul pronunţării soluţiei definitive pe fondul litigiului şi cel al comunicării acesteia, apare ca fiind caracterizată de un formalism excesiv, astfel încât urmează a fi înlăturată.

Înalta Curte, cu majoritate, subliniază că această soluţie se justifică din perspectiva împrejurării că prevederile art. 53 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., ce instituie termenul de atacare a încheierii de respingere a cererii de recuzare, nu pot fi interpretate restrictiv, în sensul că ar avea ca scop împiedicarea părţii interesate, care a luat cunoştinţă despre hotărârea definitivă chiar de la data pronunţării acesteia, sau în orice alt moment anterior comunicării ei, să conteste imediat încheierea de respingerea a cererii de recuzare, ori determinarea părţii interesate de a rămâne în expectativă, urmărind şi aşteptând motivarea şi comunicarea deciziei definitive, pentru ca ulterior, în termen de 5 zile, să atace încheierea prealabilă acesteia. Dimpotrivă, legiuitorul a urmărit să prescrie un termen limită, dincolo de care, în interesul public al bunei administrări a justiţiei şi al securităţi raporturilor juridice, încheierea pretins nelegală nu mai poate fi contestată, rolul instituirii curgerii termenului de recurs de la comunicarea deciziei pronunţate pe fondul cauzei neputând fi acela al limitării accesului părţii interesate de a o ataca în instanţă pe cea dintâi, anterior comunicării deciziei definitive.

Aşadar, în opinie majoritară, nu se poate reţine că o asemenea cale de atac poate fi exercitată exclusiv între momentul comunicării hotărârii definitive şi momentul împlinirii termenului de 5 zile, deoarece, în măsura în care partea interesată, cum este şi cazul recurentului de faţă, cunoaşte soluţia statuată de hotărârea definitivă (considerentele acesteia fiind irelevante în materia analizată) anterior comunicării ei, nimic nu se opune ca, în manifestarea unei conduite procesuale diligente, să exercite calea de atac a recursului, comunicarea devenind, pentru aceasta, lipsită de consecinţe juridice.

Concluzionând, vocaţia părţii la recurs, conturată la momentul respingerii cererii de recuzare, se transformă ulterior într-un drept la exercitarea căii de atac, prin intermediul interesului de a acţiona - născut la data pronunţării unei hotărâri definitive nefavorabile în cauză, iar nu la momentul cunoaşterii considerentelor acesteia, în urma comunicării ei.

În continuare, examinând motivele de recurs vizând încheierea din data de 18 aprilie 2024, în limita criticilor formulate şi cu observarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 1, pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, cu majoritate, reţine următoarele:

Înalta Curte va analiza cu prioritate motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care, dacă ar fi găsit întemeiat, ar conduce la casarea hotărârii judecătoreşti criticate şi ar face de prisos cercetarea celorlalte motive de nelegalitate.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei".

Aşadar, intră în sfera acestui motiv de casare lipsa motivării, înţeleasă atât sub aspect formal, dedus din încălcarea dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., cât şi din perspectiva conţinutului considerentelor, înţeles ca o contragere excesivă a raţionamentului judiciar ori o motivare lipsită, în mod esenţial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit şi inteligibil pentru părţi ori pentru instanţa care exercită un control de legalitate asupra acesteia. Acest motiv de nelegalitate vizează şi ipoteza motivelor contradictorii, incidentă când se constată contrarietate între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată sau contrarietate între dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii sau invers. Totodată, acelaşi caz de casare este aplicabil şi în situaţia în care hotărârea conţine numai motive străine de cauze, adică atunci când este, practic, nemotivată.

Analizând încheierea recurată, Înalta Curte va înlătura motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reţinând invocarea lui formală, întrucât titularul căii de atac nu a dezvoltat critici concrete referitoare la motivarea hotărârii judecătoreşti sau care să poată fi încadrate în cazul de nelegalitate reglementat de norma de drept indicată.

Aceeaşi concluzie se impune şi faţă de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., normă de drept care stabileşte că hotărârea poate fi casată când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, având în vedere că recurentul nu a indicat nesocotirea unui asemenea text legal, ci numai a unor norme de drept procesual, astfel cum sunt dispoziţiile din C. proc. civ. referitoare la cazurile de incompatibilitate, dar şi cele din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti invocate de recurent, care reglementează, administrativ, modalitatea de compunerea a completurilor de judecată în ipoteza incidentului procedural al recuzării judecătorilor. De aceea, criticile vizând aceste norme de procedură vor fi examinate circumscris motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.,

Referitor la nesocotirea cerinţelor legale privind alcătuirea instanţei, recurentul a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., arătând că au fost încălcate dispoziţiile legale care stabilesc modalitatea de constituire a completului de judecată învestit cu soluţionarea cererii de recuzare.

Contrar susţinerilor acestuia, instanţa supremă constată că, în speţă, cererea de recuzare formulată în etapa judecării recursului promovat împotriva deciziei civile nr. 616/16.06.2022 a Tribunalului Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a vizat doi membrii ai completului C1 recurs, respectiv pe doamnele judecător C. şi D., iar nu întregul complet de judecată.

În această ipoteză, sunt incidente prevederile art. 109 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea nr. 3243/22.12.2022 a Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru Judecători, potrivit cărora "În situaţia în care incidentele procedurale se referă la o parte din membrii completului de judecată, soluţionarea acestora se va face de către un complet constituit prin includerea judecătorului sau a judecătorilor stabiliţi prin planificarea de permanenţă, pe materii, realizată cel puţin trimestrial". Potrivit alin. (7) al aceluiaşi articol, "planificarea de permanenţă se face pentru fiecare zi. Incidentele procedurale se soluţionează, de regulă, în ziua în care au fost invocate. Întregirea completului se face cu judecătorul sau judecătorii din planificarea de permanenţă din ziua în care acestea au fost invocate".

Aşadar, completul care soluţionează cererea de recuzare a doi dintre judecătorii completului de recurs, va fi compus din judecătorul care nu a fost vizat de cererea de recuzare şi alţi doi judecători din cei stabiliţi prin planificarea de permanenţă.

În cauză, potrivit rezoluţiei de pe cererea de recuzare, preşedintele secţiei a II-a Civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi a Curţii de Apel Constanţa a stabilit compunerea completului care urma să soluţioneze cererea de recuzare, în temeiul normelor de organizare anterior evocate, a căror aplicarea nu se poate reţine ca a fi greşită.

Prin urmare, vor fi înlăturate susţinerile recurentului în sensul că la dosarul cauzei nu a fost anexată dovadă că cel de-al treilea membru al completului C1recurs era desemnat ca judecător stabilit prin planificarea de permanenţă, de vreme ce, în raport de prevederile art. 109 alin. (4) din Regulament, judecătorul nerecuzat rămâne în complet, iar întregirea completului se face cu judecătorii indicaţi în planificarea de permanenţă. Consecvent, doamna judecător E., nefiind vizată de cererea de recuzare, în mod corect a făcut parte din completul care a soluţionat cererea de recuzare, alături de alţi doi judecători, desemnaţi din planificarea de permanenţă.

Înalta Curte va înlătura şi critica referitoare la pretinsul conflict de interese rezultând din împrejurarea că unul dintre judecătorii recuzaţi este cel care a desemnat membrii completului învestit cu soluţionarea cererii de recuzare care îl viza şi pe acesta, având în vedere că acesta, în calitate de preşedinte al secţiei a II-a Civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi a Curţii de Apel Constanţa, şi-a exercitat atribuţiile conferite de regulament, respectând regulile de constituire a completelor, expres reglementate de acest act normativ.

Articolul 20 alin. (1) lit. a) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti stabileşte că preşedintele secţiei răspunde de buna organizare a activităţii de judecată la nivelul secţiei, una dintre atribuţiile sale fiind să formuleze "propuneri privind înfiinţarea şi desfiinţarea, compunerea şi configurarea completurilor de judecată, pe care le înaintează preşedintelui instanţei". Totodată, potrivit art. 109 alin. (6) din acelaşi regulament, "planificarea de permanenţă se întocmeşte de preşedintele instanţei pe baza propunerilor formulate de preşedinţii de secţie, ţinându-se cont de completurile de judecată din care face parte judecătorul, având prioritate asigurarea timpului necesar studierii dosarelor".

Cuprinsul acestor norme de organizare demonstrează, fără echivoc, faptul că planificarea de permanenţă este aprobată de preşedintele instanţei, iar nu de preşedintele secţiei, care face doar propuneri privind completurile de judecată. În speţă planificarea de permanenţă fiind aprobată de preşedintele Curţii de Apel Constanţa, este exclus ca judecătorii care au întregit completul învestit cu soluţionarea cererii de recuzare să fi fost desemnaţi pe criterii subiective de către preşedintele secţiei a II-a Civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi a curţii de apel.

Nici criticile încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (5) C. proc. civ., vizând încălcarea unor norme de procedură privind incompatibilitatea judecătorilor, nu sunt fondate.

Astfel, nu poate fi circumscrisă ipotezei reglementate de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. împrejurarea că preşedintele completului care a judecat incidentul procedural, fiind cel de-al treilea membru al completului de recurs, nerecuzat, precum şi ceilalţi doi judecători care au întregit completul, fiind pe lista de permanenţă, erau colegi cu cei care au fost vizaţi prin cererea de recuzare, fiind astfel de notorietate relaţiile apropiate dintre aceştia, ceea ce ar genera îndoieli asupra imparţialităţii completului care a pronunţat încheierea din 18.04.2024, întrucât toţi judecătorii unei secţii sunt colegi, iar normele de organizare imperative dispun constituirea completului care judecă incidentul procedural prin includerea altor judecători chiar din secţia respectivă.

Sub aspectul incidenţei cazului de incompatibilitate reglementat de art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., potrivit căruia nu poate judeca procesul judecătorul care "şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţie în cauza pe care a fost desemnat să o judece", se constată că, în speţă, criticile recurentului relevă îndoielile sale cu privire la imparţialitatea judecătorilor vizaţi de cererea de recuzare rezultând, în principal, din faptul că au pronunţat decizia civilă nr. 36/08.02.2023, în dosarul nr. x/2021 al Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi, într-o cauză având obiect identic cu cea a recurentului, care a presupus că aceeaşi soluţie se prefigurează şi în cauza pendinte.

Analizând acest argument, Înalta Curte, în majoritate, constată că dosarul invocat în susţinerea cererii de recuzare a avut alt reclamant şi o altă cauză, fiind vorba de contracte de concesiune diferite, astfel că nu se poate reţine incidenţa cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., care presupune cu necesitate ca judecătorul recuzat să-şi fi exprimat anterior părerea cu privire la soluţie în cauza pe care a fost desemnat să o judece. Cu alte cuvinte, ceea ce contestă autorul recursului este modalitatea de soluţionare a problemei de drept ridicate în cauză, aceasta încercând să evite o posibilă soluţie nefavorabilă, însă un asemenea argument nu poate fi circumscris cazului de incompatibilitate invocat.

Aşadar, faptul că un magistrat a dat o anumită soluţie într-un dosar şi că există posibilitatea ca aceeaşi soluţie să fie pronunţată şi în alte dosare, în sensul de a dezlega identic o anumită problemă de drept, nu constituie un element care să determine admiterea unei cereri de recuzare, câtă vreme această ipoteză nu se regăseşte printre cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 41 şi art. 42 C. proc. civ.

Nici împrejurarea că soluţia pronunţată în dosarul în care recurentul a formulat cerere de recuzare a fost adoptată cu majoritate nu conferă caracter fondat criticilor sale privind lipsa de imparţialitate, ci demonstrează faptul că cei doi judecători au fost consecvenţi în opinia exprimată asupra aceleiaşi chestiuni de drept dezlegate în dosare diferite.

Aceeaşi concluzie se impune şi cu privire la pretinsa incompatibilitate care ar rezulta din calitatea părţii adverse de autoritate cu poziţie de control şi influenţă asupra celor din Dobrogea sau din măsurile procedurale pe care instanţa le-a luat pe parcursul procesului, aspecte care nu pot fi încadrate în cazurile reglementate de art. 42 C. proc. civ.

În consecinţă, Înalta Curte, cu majoritate, constată că recurentul nu a făcut dovada unor elemente de natură să nască, în mod întemeiat, îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorilor, în accepţiunea art. 42 alin. (1) pct. 1 şi pct. 13 C. proc. civ.

Pe de altă parte, nici invocarea de către recurent a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului nu este în măsură să conducă la o altă soluţie, câtă vreme aspectele privind imparţialitatea judecătorilor se analizează punctual, în circumstanţele concrete ale cauzei în care se identifică eventuala situaţie de incompatibilitate, şi nu prin raportare la alte procese soluţionate în mod similar. De altfel, cauzele din jurisprudenţa CEDO indicate de titularul căii de atac relevă aspecte cu caracter general referitoare la imparţialitatea judecătorilor, fără a se reţine, ca motiv pentru admiterea unei cereri de recuzare, situaţia în care un magistrat se pronunţă în acelaşi fel asupra unei probleme de drept similare din dosare diferite, aceasta putând constitui cel mult o problemă de jurisprudenţă unitară.

Înalta Curte, cu majoritate, reţine că în speţă, au fost respectate garanţiile de imparţialitate pe care Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale urmăreşte să le protejeze, recurentul beneficiind de o instanţă constituită cu respectarea normelor de procedură civilă privind imparţialitatea judecătorilor desemnaţi în cauză, care nu se află în nicio situaţie de incompatibilitate absolută sau relativă în soluţionarea cauzei cu care au fost legal învestiţi.

Prin memoriul său, titularul recursului a invocat şi motive de recuzare suplimentare celor din cuprinsul cererii formulate în faţa curţii de apel, astfel cum a fost completată şi care au fost analizate prin încheierea atacată, respectiv cele referitoare la modalitatea de repartizare a dosarului, după momentul înregistrării recursului pe rolul Curţii de Apel Constanţa.

Aceste argumente noi, prezentate în susţinerea cererii de recuzare abia în această etapă procesuală, nu pot fi examinate de instanţa de recurs, care are obligaţia de a analiza legalitatea încheierii atacate exclusiv prin prisma motivelor de recuzare formulate de petent prin cererea iniţială depusă în etapa procesuală a recursului în faţa Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi, astfel cum a fost completată la 18.04.2024, iar nu şi din perspectiva celor invocate omisso medio prin cererea de recurs în analiză, care rămân, astfel, în afara sferei de examinare.

Simpla menţionare a "drumului sinuos al dosarului" în cuprinsul cererii de recuzare nu denotă invocarea unor motive de nelegalitate care să vizeze modul de repartizare al dosarului şi să conducă la reţinerea unei lipse de imparţialitate a judecătorilor recuzaţi.

Pentru a putea face obiectul analizei în prezentul recurs, aspectele referitoare la modul de repartizare al dosarului trebuiau să fie invocate în faţa curţii de apel, iar în măsura în care răspunsul acestei instanţe ar fi fost defavorabil sau nemulţumitor pentru pârât acesta avea deschisă calea recursului.

În consecinţă, instanţa supremă reţine că, în mod corect, curtea de apel învestită cu soluţionarea cererii de recuzare a reţinut caracterul ei nefondat, argumentele invocate neputând fi subsumate cazurilor de incompatibilitate prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 1 şi pct. 13 C. proc. civ., astfel că nu pot fi identificate motive de nelegalitate care să conducă la reformarea hotărârii atacate.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte, cu majoritate, constată că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., aşa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Respinge excepţia inadmisibilităţii recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât A. împotriva încheierii din 18.04.2024, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi în dosarul nr. x/2021.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 mai 2025.

OPINIA SEPARATĂ

Cu opinia separată a D-lui judecător F., în sensul respingerii ca inadmisibil a recursului.

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu ceilalţi membri ai completului, apreciez că recursul declarat este inadmisibil şi ar fi trebuit respins ca atare.

Argumentele care îmi justifică opinia sunt următoarele:

În materia recursului, regula conţinută de art. 485 alin. (1) C. proc. civ. este că acesta se poate declara în 30 de zile de la comunicarea hotărârii atacate; în acelaşi termen, ca regulă, şi odată cu hotărârea, se pot recura şi încheierile premergătoare.

Când însă procesul este soluţionat printr-o hotărâre definitivă, nici aceasta, nici încheierile premergătoare, nu mai pot fi recurate.

În materia incompatibilităţilor, dispoziţiile art. 53 alin. (1) C. proc. civ. derogă de la toate regulile expuse mai sus, statuând următoarele:

"Încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părţi, odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri."

Aşadar, în materia examinată, regula impune ca încheierile de respingere a cererilor de recuzare să fie atacate odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza, iar excepţia, vizând situaţia soluţionării procesului prin hotărâre definitivă şi în care există o instanţă superioară celei care a pronunţat-o, permite totuşi atacarea cu recurs a încheierii de respingere a recuzării, prin art. 53 alin. (1) teza a doua C. proc. civ.

Natura acestui text legal, de normă de excepţie, face necesară interpretarea lui formală, strictă şi restrictivă, căci exceptio est strictissimae interpretationis.

Adaug aici şi că, dacă instanţa de recurs constată că recuzarea a fost greşit respinsă, ea va casa nu numai încheierea atacată, ci şi decizia definitivă dată asupra litigiului, după cum indică prevederile art. 53 alin. (3) C. proc. civ.

Prin derogare de la dreptul comun, art. 53 alin. (1) teza a doua C. proc. civ. prevede că recursul se poate exercita într-un termen de 5 zile de la comunicarea hotărârii (a hotărârii definitive, iar nu a încheierii atacate).

Aşadar, derogarea de la regula generală se produce sub un dublu aspect: atât al duratei termenului de recurs, redus semnificativ, cât şi al momentului de debut al naşterii dreptului de a declara calea de atac a recursului.

Desigur, în privinţa celui dintâi aspect în care derogarea amintită intervine, între membrii completului nu există nicio divergenţă.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect, se cuvine notat că, în unanimitate, membrii completului sunt de acord că în speţă nu operează principiul echipolenţei, care dă expresie aptitudinii unor acte de procedură sau împrejurări, constatate de instanţă, de a îndeplini/produce - prin echivalare - funcţia procesuală sau efectele actului formal prevăzut de lege. Astfel, atunci când recursul este promovat anterior comunicării hotărârii, art. 468 alin. (3), la care trimite art. 485 alin. (1) C. proc. civ., echivalează depunerea cererii de recurs cu momentul comunicării hotărârii atacate.

Aşadar, din perspectiva căilor de atac, echipolenţa determină momentul de debut al termenelor procesuale, prin efectuarea altor acte decât cel al comunicării propriu-zise.

Exemplul clasic, menţionat mai sus, este cel în care o parte declară apel sau recurs mai înainte de comunicarea hotărârii apelate/recurate, caz în care aceasta (hotărârea apelată/recurată) se socoteşte comunicată la data depunerii memoriului de exercitare a căii de atac. Observ, aşadar, că reperul - care nu poate fi schimbat, deoarece este prevăzut de lege [art. 468 alin. (3) C. proc. civ..] - este acelaşi, unic şi constă în chiar hotărârea atacată.

În materia examinată, legea stabileşte un alt reper decât cel al comunicării încheierii recurate şi leagă, în mod expres, momentul de debut al naşterii dreptului de a declara calea de atac a recursului de comunicarea unei alte hotărâri decât cea atacată (de comunicarea hotărârii definitive prin care s-a soluţionat procesul).

Existenţa, aşadar, a unui alt reper demonstrează inaplicabilitatea principiului echipolenţei; mai mult, este foarte probabil ca, dată fiind regula instituită de art. 44 alin. (1) C. proc. civ., încheierea de respingere a recuzării să fi fost deja comunicată la data promovării recursului (cum s-a întâmplat şi în speţă, comunicarea încheierii intervenind la 26.04.2024, în timp ce recursul a fost declarat la 30.04.2004); cu atât mai mult, într-o asemenea ipoteză, echipolenţa ar fi şi lipsită de sens.

În continuare, analizând conţinutul art. 53 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., din perspectiva celui de-al doilea aspect al derogării de la regula generală (cel al momentului de debut al naşterii dreptului de a declara calea de atac a recursului), reiterez că textul leagă acest reper de comunicarea hotărârii definitive - subliniind că nu de la pronunţarea ei, cu toate că, ori de cât ori legiuitorul a vrut să indice că dreptul de a ataca o hotărâre se naşte încă de data pronunţării, a făcut-o expres (a se vedea cazul perimării ori cel al diverselor proceduri speciale).

Aşa fiind, identificarea raţiunii pentru care legea a prevăzut ca dreptul de a recura încheierea de respingere a recuzării să fie exercitat într-un termen de 5 zile, care curge de la momentul comunicării hotărârii definitive prin care s-a soluţionat procesul - context în care nu contest că la data pronunţării hotărârii definitive, se naşte interesul atacării încheierii de respingere a recuzării -, m-a condus către concluzia că, anterior comunicării hotărârii definitive, partea nu are încă dreptul să o facă, demersul său fiind inadmisibil, întrucât a fost iniţiat înainte de momentul în care legea recunoaşte naşterea acestui drept.

Aceasta, deoarece opţiunea legiuitorului de a stabili, în art. 53 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., posibilitatea declarării recursului împotriva unei încheieri date într-un proces soluţionat printr-o hotărâre definitivă (deci care, în regulă generală, nu ar mai fi putut fi recurată), în termen de 5 zile de la comunicarea - iar nu de la pronunţarea - hotărârii definitive dă expresie raţiunii care a fundamentat-o: părţii i se pretinde să aştepte nu doar pronunţarea hotărârii definitive, ci şi comunicarea ei, pentru ca, într-o conduită procesuală loială, pe care legea desigur că o aşteaptă de la destinatarii ei, aceasta să poată aprecia, în mod evident mai limpede decât atunci când ar fi cunoscut doar dispozitivul hotărârii (pronunţate, dar încă nemotivată), dacă judecătorul pe care l-a recuzat s-a manifestat în cele din urmă părtinitor în instrumentarea cauzei sale, aspect pe care îl poate constata numai în urma primirii şi lecturării considerentelor hotărârii, iar nu la data pronunţării dispozitivului, prin ipoteză defavorabil.

Chiar dacă, la data pronunţării hotărârii definitive, autorul cererii de recuzare cunoaşte dacă are interes sau nu să recureze încheierea de respingere a recuzării - având interes doar cel care a pierdut procesul, nu şi cel care l-a câştigat -, ţinând însă seama că interesul nu este singurul element al acţiunii civile (recursul fiind tot o formă de manifestare a acţiunii), consider că, deşi la data pronunţării hotărârii definitive, recurentul a avut interes să atace încheierea de respingere a recuzării, nu avea încă dreptul să o facă, întrucât demersul său a fost iniţiat înainte de momentul în care legea recunoaşte naşterea acestui drept, legându-l expres de comunicarea hotărârii definitive, iar nu de pronunţarea ei.

De aceea, la deliberare am exprimat opinia că dreptul de a recura încheierea de respingere a recuzării formulată în cadrul unui dosar în care hotărârea care urma să fie pronunţată era definitivă nu se naşte decât la data comunicării deciziei.

Interpretarea contrară, care îngăduie ca recursul să poată fi promovat înainte de comunicarea hotărârii definitive neagă sensul dispoziţiei art. 53 alin. (1) teza a doua C. proc. civ. - potrivit căreia posibilitatea declarării unei asemenea căi de atac este recunoscută în intervalul a 5 zile de la comunicarea, iar nu de la pronunţarea hotărârii definitive - şi o goleşte de conţinut.

De aceea, contrar aprecierii celorlalţi membri ai completului, care au reţinut că o astfel de abordare este expresia unui formalism excesiv, reamintesc faptul că art. 53 alin. (1) teza a doua C. proc. civ. constituie o normă de excepţie, care trebuie interpretată chiar în mod formal, căci aceasta este măsura stricteţii la care se referă adagiul latin citat mai sus; mai mult decât atât, o interpretare lipsită de rigoare ar putea fi folosită pentru a recunoaşte dreptul (chiar dacă nu şi interesul) de a recura încheierea de respingere a recuzării formulată în cadrul unui dosar în care hotărârea ce urma să fie pronunţată era definitivă chiar şi anterior pronunţării celei din urmă, eventual încă de la data pronunţării încheierii, ceea ce contravine nu numai scopului, ci şi înţelesului reglementării, pe care am încercat să-l identific în cele ce precedă; de altfel, recunoscând natura prohibitivă a termenului analizat mai sus, Înalta Curte a respins, în mod constant, ca inadmisibile (ori ca premature), recursurile împotriva încheierilor de respingere a recuzării formulate în dosare soluţionate prin hotărâre definitivă, declarate anterior pronunţării celei din urmă.

Cum, în speţă, în dosarul finalizat prin hotărâre definitivă, încheierea prin care a fost respinsă cererea de recuzare a fost pronunţată la 18.04.2024, iar decizia definitivă, pronunţată la 24.04.2024, a fost comunicată la 01.07.2024, consider că recursul împotriva încheierii, declarat la 30.04.2024, a fost promovat la un moment la care legea nu îi recunoştea încă recurentului dreptul de a acţiona, fiind, de aceea, inadmisibil.