Insurance coverage for contractual liability arising from defective products under the interplay of specific endorsement clauses and Article 2.223 of the Civil Code

Şedinţa publică din data de 8 aprilie 2025

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Alba, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la 30 octombrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 707.016,55 lire sterline, cu titlu de daune materiale şi a cheltuielilor de judecată.

Pârâta B. S.A. a formulat întâmpinare, opunându-se acţiunii, precum şi cerere de chemare în garanţie a societăţii C. S.A. - Sucursala Bucureşti (actualmente C.), solicitând admiterea în principiu a acesteia, iar în ipoteza admiterii acţiunii, obligarea chematei în garanţie la plata sumei solicitate de reclamantă şi a tuturor taxelor aferente desfăşurării procesului, în temeiul poliţei complete de asigurare de răspundere civilă faţă de terţi nr. x din 12 septembrie 2016.

Aceeaşi pârâtă a formulat şi cerere reconvenţională, solicitând obligarea reclamantei A. la plata sumei de 290.581,20 euro, aferentă facturilor neachitate de către aceasta.

Totodată, a formulat cerere de chemare în garanţie a societăţii D. - Sucursala România, solicitând admiterea în principiu a cererii, iar în ipoteza admiterii cererii sale reconvenţionale, obligarea chematei în garanţie, in solidum, la plata sumei de 261.523,08 euro, aferentă plăţii indemnizaţiei de asigurare, ca urmare a intervenirii riscului asigurat conform contractului de asigurare nr. x din 18 iunie 2012 şi a cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea nr. 23/COM din 22 mai 2019, Tribunalul Alba, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în principiu cererea de chemare în garanţie a C. - Sucursala Bucureşti şi a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în garanţie a E. S.A. F. - Sucursala Bucureşti (fosta D. - Sucursala România).

Prin decizia nr. 455 din 26 noiembrie 2019, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte încheierea atacată, admiţând în principiu cererea de chemare în garanţie a E. S.A. F. - Sucursala Bucureşti.

Prin sentinţa nr. 34/COM din 3 iulie 2020, Tribunalul Alba, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea reclamantei, a obligat pârâta la plata sumei de 13.932,84 lire sterline, cu titlu de despăgubiri; a compensat parţial cheltuielile de judecată şi a obligat pârâta la plata sumei de 817 RON către reclamantă, cu acest titlu; a admis cererea de chemare în garanţie a societăţii C. - Sucursala Bucureşti, pe care a obligat-o la plata către pârâtă a sumei de 13.932,84 lire sterline şi a sumei de 1.634 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a admis cererea reconvenţională şi a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a sumei de 290.581,20 euro, debit neachitat, a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a sumei de 57.974 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a admis în parte cererea de chemare în garanţie a E. S.A. F. - Sucursala Bucureşti, a constatat suspendat dosarul de daună şi plata despăgubirii de către chemata în garanţie până la soluţionarea definitivă a prezentului litigiu; a dispus obligarea acestei chemate în garanţie la plata către pârâtă a sumei de 261.523,08 euro, în 30 de zile de la soluţionarea definitivă a prezentului litigiu.

2. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel principal atât reclamanta, cât şi chemata în garanţie C., iar pârâta a formulat apel incident.

Prin decizia nr. 364 din 11 octombrie 2021, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă a admis apelul reclamantei şi a schimbat în parte sentinţa apelată în ceea ce priveşte acţiunea principală, pe care a admis-o în parte şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 119.948,79 lire sterline, cu titlu de despăgubiri, de 6.539,15 RON şi de 3.844,79 euro, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru şi onorariu de avocat; a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei apelate în ceea ce priveşte admiterea cererii reconvenţionale; a admis apelul C. şi a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în garanţie şi pe cea de acordare a cheltuielilor de judecată; a respins apelul incident şi a obligat-o pe apelanta-pârâtă la plata către apelanta-chemată în garanţie a sumei de 1.311,83 RON şi către apelanta-reclamantă a sumelor de 3.410 RON şi de 6.968,58 euro, cu titlu cheltuieli de judecată.

3. Împotriva acestei decizii reclamanta şi pârâta au declarat recurs.

Prin decizia nr. 99 din 25 ianuarie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost admis recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A., cu consecinţa casării, în parte, a deciziei atacate, cauza fiind trimisă aceleiaşi curţi de apel pentru o nouă judecată a apelului promovat de C. împotriva sentinţei primei instanţe, iar celelalte dispoziţii ale deciziei recurate au fost menţinute.

Totodată, a fost anulat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva aceleiaşi decizii.

4. Prin decizia nr. 301/2023 din 19 octombrie 2023, pronunţată în rejudecare de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a respins apelul formulat de apelanta C., care a fost obligată la plata către intimata-pârâtă-reclamantă B. S.A. a sumei de 88.791,26 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

5. Împotriva acestei decizii, chemata în garanţie C. a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a imputat instanţei de apel o motivare lacunară, insuficientă în privinţa aspectelor esenţiale expuse atât oral, cât şi în scris referitoare la determinarea voinţei reale a părţilor prin raportare la corespondenţa purtată între părţile contractului de asigurare ulterior încheierii poliţei şi a actelor de andosare nr. x din 12 septembrie 2016 şi nr. 11 din 29 septembrie 2017.

În acest sens, recurenta a susţinut că relevanţa corespondenţei invocate constă în cunoaşterea riscurilor acoperite prin poliţa de asigurare de către societatea B. S.A., care nu au fost modificate prin actele de andosare, însă instanţa de apel, în afara reţinerii caracterului special, derogatoriu al clauzei inserate prin actul de andosare nr. x în raport cu prevederile generale ale pct. 7 de la capitolul Excluderi al Secţiunii a 2-a, nu a analizat aceste acte subsecvente, cu luarea în considerare a tuturor aspectelor care ţin de cronologia factuală a raporturilor dintre cele două societăţi.

Totodată, s-a susţinut că prin decizia atacată nu au fost analizate susţinerile societăţii chemate în garanţie privind calitatea de terţ a societăţii A., având în vedere că poliţa încheiată acoperă răspunderea civilă delictuală, nu pe cea contractuală, care este exclusă în mod expres, dar în temeiul căreia s-a admis acţiunea introductivă şi, consecutiv, cererea de chemare în garanţie.

Din această ultimă perspectivă, autoarea căii de atac a criticat decizia instanţei de apel şi pentru existenţa unor motive contradictorii, arătând că, deşi s-a reţinut că toate aspectele care nu ţin de cererea de chemare în garanţie au dobândit autoritate de lucru judecat, iar obligaţia de plată care incumbă pârâtei-reclamante este consecinţa atragerii răspunderii civile contractuale, totuşi, aceeaşi instanţă s-a referit la dispoziţiile art. 2.223 C. civ., care vizează răspunderea civilă delictuală, fără a analiza motivele aplicării acestei norme în cauză.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că prin decizia pronunţată în urma rejudecării după casare au fost încălcate dispoziţiile art. 1.266-1.269 şi ale art. 1.272 C. civ. privind regulile de interpretare a contractelor prin prisma voinţei reale a părţilor.

În susţinerea acestei critici, recurenta a argumentat că, faţă de conţinutul actelor de andosare nr. x şi nr. 11, contrar celor reţinute în apel, voinţa asigurătorului nu a fost aceea de a acoperi toate daunele aflate în legătură cu produsele de păsări/pui fără a fi necesară încheierea unei poliţe suplimentare având ca obiect pierderile cauzate de retragerea unor astfel de produse de pe piaţă, exprimându-şi dezacordul şi în privinţa caracterului special, derogatoriu al clauzei inserate în cuprinsul actului de andosare nr. x în raport cu prevederile generale ale punctului 7 de la capitolul "Excluderi".

Recurenta a subliniat că ipoteza avută în vedere de instanţă, conform căreia prin andosarea nr. 11 asigurătorul a agreat, în contradicţie cu practica sa uzuală de comercializare a poliţelor de răspundere civilă pentru terţi şi pentru produse, să ofere o acoperire pentru un risc complex care face obiectul unui produs distinct din portofoliul său - produs oferit de asigurător şi refuzat de B. S.A., fără o analiză de risc prealabilă şi fără plata unui preţ suplimentar, contravine tuturor regulilor de interpretare a clauzelor contractuale.

O ultimă critică circumscrisă aceluiaşi motiv de recurs se referă la încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 1.349 şi ale art. 2.223 C. civ., recurenta susţinând că aceste dispoziţii trebuiau interpretate în mod coroborat, având în vedere că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte este o răspundere civilă delictuală.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că, în termen de 10 zile de la comunicare, pot depune puncte de vedere la raport.

La 5 noiembrie 2024, intimata-pârâtă-reclamantă a depus punct de vedere la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 4 februarie 2025, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul şi a acordat termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării acestuia, reţinând în considerentele acestui act de procedură că excepţia nulităţii motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocată prin întâmpinare, va fi avută în vedere cu ocazia soluţionării pe fond a căii extraordinare de atac.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, în limitele controlului de legalitate şi a temeiurilor de drept invocate, reţine că recursul este nefondat pentru considerentele următoare:

Cu titlu preliminar, este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale extraordinară de atac a cărei trăsătură esenţială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) C. proc. civ., constând în realizarea unui control judiciar limitat la criticile de nelegalitate ale deciziei atacate, care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare expres şi limitativ reglementate prin pct. 1-8 ale aceluiaşi articol.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma obiectul analizei în această etapă procesuală criticile expuse de recurentă ce vizează situaţia de fapt stabilită în urma analizei probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

În cauză, recurenta-pârâtă C. şi-a întemeiat calea de atac pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că decizia recurată a fost pronunţată de instanţa de apel în rejudecare, având limitele trasate în mod expres prin decizia de casare a instanţei supreme.

Potrivit art. 501 alin. (3) C. proc. civ. "după casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată".

Prin decizia de casare, Înalta Curte a reţinut că decizia recurată nu cuprinde în considerente argumentele care au fundamentat soluţia instanţei de prim control judiciar de reformare a sentinţei, cu consecinţa respingerii cererii pârâtei de obligare a chematei în garanţie C. la restituirea sumelor pe care cea dintâi a fost obligată să le plătească reclamantei, întrucât nu au fost cercetate efectele produse asupra poliţei nr. x de actul de andosare nr. x din 29 septembrie 2017 şi nici a poziţiilor divergente pe care s-au situat părţile litigante privind includerea în acoperirea asigurării a prejudiciilor la plata cărora aceeaşi pârâtă a fost obligată.

Astfel, în rejudecare, instanţa de apel, cu respectarea limitelor casării, a analizat criticile formulate exclusiv prin calea ordinară de atac exercitată de chemata în garanţie C., constatând în mod corect că aspectele privind existenţa raporturilor contractuale, livrarea de către pârâtă a unui produs defect către reclamantă, apariţia acestui defect în procesul de producţie ce reprezintă obiect de activitate al pârâtei, culpa pârâtei, existenţa prejudiciului şi a raportului de cauzalitate între fapta pârâtei şi acest prejudiciu, precum şi valoarea prejudiciului produs reclamantei au dobândit autoritate de lucru judecat.

Invocarea motivului de casare prevăzut la 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. necesită, în cazul în care este vizat caracterul contradictoriu ori străin al considerentelor, precizarea cu claritate a argumentelor reţinute prin decizia recurată împotriva cărora se îndreaptă critica şi identificarea divergenţei ivite în raţionamentul instanţei de natură a face nelegală hotărârea pronunţată.

Prin recursul declarat, chemata în garanţie C. a criticat decizia atacată întrucât instanţa de apel nu ar fi analizat corespondenţa purtată între asigurat şi asigurător ulterior încheierii poliţei şi a actelor de andosare, apreciind că aceasta era relevantă pentru determinarea voinţei reale a părţilor, astfel cum rezultă din derularea raporturilor dintre cele două societăţi.

Verificând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel s-a conformat întru-totul îndrumărilor trasate prin decizia de casare şi a analizat efectele produse de actele de andosare nr. x din 12 septembrie 2016 şi nr. 11 din 29 septembrie 2017, concluzionând în sensul că excluderea cuprinsă în poliţa de asigurare privind retragerea sau rechemarea produselor nu produce efecte în speţă, având în vedere natura specială a clauzei inserate în actul de andosare nr. x, prin care se derogă de la prevederile generale ale pct. 7 de la capitolul Excluderi la Secţiunea 2, în ceea ce priveşte daunele aflate în legătură cu produsele din păsări/pui.

Cu privire la această critică, Înalta Curte constată că teza unei motivări improprii nu este întemeiată, având în vedere că instanţa de apel şi-a limitat analiza în rejudecare la efectele produse de clauzele actelor de andosare în raport cu care corespondenţa de care se prevalează recurenta nu prezintă relevanţă.

De altfel, prin argumentele aduse în susţinerea acestei prime critici se tinde la suplimentarea probaţiunii şi la o reinterpretare a probelor pentru a se stabili o altă situaţie de fapt în acord cu viziunea autoarei căii de atac, fără a se lua în considerare caracterul specific al recursului, care este limitat la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Din perspectiva primei ipoteze a aceluiaşi motiv de casare, recurenta a imputat instanţei de apel pretinsa lipsă a analizei calităţii de terţ a societăţii A. prin prisma înţelesului acestei noţiuni din poliţa de asigurare.

Examinând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanţa de apel, confirmând raţionamentul primei instanţe, a reţinut că, raportat la pct. 8 din capitolul "Definiţii" valabile pentru toate secţiunile poliţei, poate reprezenta eveniment (risc asigurat) orice împrejurare dintre ipotezele enunţate în cuprinsul acestui punct, care are ca efect prejudicierea unei alte persoane ce nu este parte a contractului de asigurare, sensul clauzei fiind acela că paguba materială poate viza atât o persoană fizică, cât şi o persoană juridică, întrucât clauza nu face nicio distincţie în acest sens.

Faţă de cele reţinute în etapa procesuală anterioară, Înalta Curte constată că instanţa de apel a răspuns criticii privind calitatea de terţ a societăţii reclamante, expunând în considerente un raţionament adecvat ca întindere şi substanţă, critica formulată sub acest aspect fiind vădit neîntemeiată.

Prin ultima critică circumscrisă primului motiv de recurs invocat, titulara recursului susţine că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, ipoteză dedusă din reţinerea de către instanţa de apel a autorităţii de lucru judecat a aspectelor litigioase care au condus la atragerea răspunderii civile contractuale a pârâtei-reclamante, deşi au fost evocate dispoziţiile art. 2.223 C. civ., care vizează răspunderea civilă delictuală, fără a fi analizate motivele aplicării acestei norme.

Înalta Curte reţine că motivarea contradictorie presupune ca hotărârea să cuprindă în considerentele sale constatări de fapt distincte şi antagonice care fac imposibilă aplicarea textelor de lege reţinute şi, pe cale de consecinţă, exercitarea de către instanţa de recurs a controlului în ceea ce priveşte aplicarea legii. O astfel de situaţie se întâlneşte atunci când motivarea hotărârii determină o anumită soluţie, în timp ce dispozitivul conţine soluţia contrară, sau în cazul contradicţiei dintre considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, iar din altele, netemeinicia acestora ori atunci când, în fundamentarea hotărârii, se expun argumente logico-juridice ce se exclud reciproc.

Or, contrar susţinerilor din cererea de recurs, niciuna dintre aceste ipoteze nu se regăseşte în privinţa deciziei atacate. Instanţa de control judiciar devolutiv, în urma analizării motivelor de apel invocate de pârâtă, a reţinut că nici pct. 8 din poliţă, nici art. 2.223 C. civ. nu stabilesc o clasificare a evenimentelor care se circumscriu riscului asigurat şi nici nu impun condiţia întrunirii lor cumulative pentru naşterea dreptului la despăgubire, precum şi că raportul juridic dedus judecăţii este guvernat, în principal, de regulile cu caracter special din contractul de asigurare şi, în subsidiar, de normele generale în materie menţionate anterior.

Infirmând teza contradictorialităţii, instanţa supremă reţine că sfera de aplicare a prevederilor art. 2.223 C. civ. este mai amplă decât cea susţinută de recurentă, întrucât norma legală aplicată în cauză în mod justificat nu se referă doar la răspunderea civilă delictuală, ci aceasta poate fi invocată şi în materie contractuală, o analiză detaliată urmând a fi expusă cu ocazia examinării criticii întemeiate pe cel de-al doilea motiv de recurs.

Aşadar, instanţa de rejudecare a avut în vedere obiectul şi cauza acţiunii deduse judecăţii şi, raportat la criticile formulate în apel, a aplicat dispoziţiile legale incidente în cauză, fără a putea fi identificată vreo eroare de argumentare, ci dimpotrivă, silogismul instanţei de apel este exprimat cu claritate, logic, în acord cu exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) C. proc. civ. şi de art. 6 par. 1 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale.

În consecinţă, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi cod este nefondat, urmând a fi înlăturat ca atare.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, şi urmează a fi analizat prin prisma criticilor de nelegalitate ale deciziei recurate, iar aspectele de netemeinicie, care depăşesc cadrul examinării recursului, vor fi excluse.

Cu titlu prealabil, cu privire la excepţia nulităţii motivului de recurs întemeiat pe acest text de lege, invocată de intimata-pârâtă-reclamantă, prin întâmpinare, Înalta Curte reţine că analiza criticilor formulate prin cererea de recurs va avea loc în limitele stabilite de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., iar eventualele critici care depăşesc acest cadru vor fi înlăturate.

O primă critică îndreptată împotriva deciziei recurate în cadrul acestui motiv se referă la încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1.266-1.269 şi art. 1.272 C. civ. privind regulile de interpretare a contractului şi stabilirea conţinutului acestuia în acord cu voinţa reală a părţilor, autoarea recursului argumentând că, în absenţa încheierii unei poliţe suplimentare, voinţa sa nu era aceea de a acoperi toate daunele aflate în legătură cu produsele de păsări/pui, fiind în dezacord cu teza conform căreia clauza din cuprinsul actului de andosare nr. x are caracter special şi derogă de la prevederile generale ale poliţei.

Verificând decizia supusă examinării, Înalta Curte constată că normele pretins încălcate nu au fost aplicate cu ocazia rejudecării cauzei în apel, întrucât contractul încheiat între părţi, poliţa de asigurare şi actele de andosare erau clare, fără a necesita intervenţia instanţei pentru a determina voinţa reală a părţilor sau a clarifica înţelesul anumitor clauze cu scopul stabilirii conţinutului actelor juridice, instanţa de apel rezumându-se doar la a da eficienţă voinţei exprimate în scris sub forma clauzelor agreate care au cuprins toate elementele în funcţie de care calea ordinară de atac a fost soluţionată.

Astfel, instanţa de apel, constatând că părţile au înţeles să convină asupra faptului că excluderea întregii răspunderi a asigurătorului pentru daune şi/sau cereri de despăgubire nu se întinde şi în cazul daunelor pricinuite de produsele din păsări sau pui, în mod judicios a reţinut caracterul special al clauzei inserate în actul de andosare nr. x din 29 septembrie 2017, prin care, printre altele, s-a confirmat valabilitatea actului de andosare nr. x din 16 septembrie 2016 la contractul de asigurare, prin care se derogă de la prevederile generale ale pct. 7 de la capitolul Excluderi la Secţiunea 2, în ceea ce priveşte daunele aflate în legătură cu aceste produse.

În absenţa aplicării regulilor de interpretare a contractului, critica formulată de recurenta-pârâtă nu poate fi primită, aceasta având valenţa unei critici de netemeinicie, prin intermediul căreia partea încearcă să îşi impună punctul de vedere privind voinţa sa internă atunci când şi-a asumat prin semnătură obligaţiile care îi revin în cazul producerii riscului asigurat, inclusiv prin excluderile particularizate prin actele de andosare în discuţie, cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.

Aşadar, aplicarea de către instanţă a clauzelor unui contract ce nu lasă loc de interpretare pentru a se recurge la mecanismul reglementat de dispoziţiile pretins încălcate nu echivalează cu nesocotirea acestor norme, ci reprezintă atributul instanţei devolutive învestite cu soluţionarea cauzei care este ţinută de principiul forţei obligatorii a contractului prevăzut de art. 1.270 C. civ.

Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, recurenta-pârâtă a criticat decizia atacată susţinând că instanţa de apel a încălcat şi prevederile art. 1.349 şi ale art. 2.223 C. civ., pe care nu le-a aplicat în mod coroborat pentru a concluziona că, de fapt, ultimul text de lege se referă doar la răspunderea civilă delictuală, nu şi la cea contractuală, cum este cazul celei incidente în speţă.

Prin decizia pronunţată în rejudecarea apelului declarat de chemata în garanţie C., instanţa de control judiciar devolutiv, constatând, în prealabil, întinderea autorităţii de lucru judecat asupra aspectelor deduse judecăţii prin acţiunea principală, a validat silogismul primei instanţe, reţinând că, raportat atât la prevederile poliţei şi ale actelor de andosare, cât şi la prevederile art. 2.223 C. civ., în cauză sunt îndeplinite toate condiţiile necesare pentru a se naşte obligaţia de despăgubire a asigurătorului.

Potrivit dispoziţiilor art. 2.223 alin. (1) C. civ., "În cazul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde potrivit legii faţă de persoanele prejudiciate şi pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil."

Înalta Curte constată că, într-adevăr, răspunderea pârâtei-reclamante B. S.A. a fost atrasă în cauză în temeiul art. 1.350 C. civ. privind răspunderea contractuală, însă acest aspect nu poate interfera cu soluţia pronunţată în apel în sensul celor susţinute de recurentă.

Interpretând prevederile evocate, Înalta Curte constată că textul art. 2.223 alin. (1) C. civ. face referire la situaţia asigurării de răspundere civilă, fără ca legiuitorul să distingă între cele două tipuri de răspundere, contractuală şi delictuală, relevant în acest sens fiind adagiul latin ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

În egală măsură, menţionarea produselor cu defecte cauzatoare de prejudicii în cadrul alin. (4) al art. 1.349 C. civ. referitoare la răspunderea delictuală nu este de natură a conduce la o altă concluzie.

Deşi acest tip de răspundere reprezintă dreptul comun în materia răspunderii civile, principiul libertăţii contractuale îngăduie persoanelor fizice sau juridice să îşi protejeze interesele printr-un contract de asigurare care să acopere situaţii ce intră în domeniul răspunderii civile contractuale.

În cauză, raportul juridic dedus judecăţii a fost generat de dinamica executării obligaţiilor prevăzute în contractul încheiat între reclamantă şi pârâtă, aceasta din urmă fiind obligată la plata despăgubirilor către cea dintâi, activându-se, astfel, poliţa de asigurare, astfel cum a fost modificată prin actele de andosare în discuţie.

De asemenea, răspunderea asiguratului, potrivit legii, faţă de terţele persoane prejudiciate se referă la verificarea întrunirii cumulative a condiţiilor răspunderii civile contractuale a pârâtei în limitele stabilite prin contractul încheiat între aceasta şi reclamantă, astfel că obligarea chematei în garanţie în temeiul prevederilor poliţei de asigurare, a actelor de andosare şi a art. 2.223 C. civ. este pe deplin justificată, norma de drept material fiind corect aplicată în cauză.

Aşadar, nici această critică nu este fondată, întrucât o concluzie contrară ar presupune atât încălcarea principiului disponibilităţii, prin schimbarea cauzei acţiunii introductive, cât şi a autorităţii de lucru judecat, ceea ce este inadmisibil.

Prin urmare, Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile formulate prin recurs nu relevă vreun viciu de motivare ori încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, decizia atacată fiind conformă regulilor de drept aplicabile, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., care nu sunt fondate.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei nr. 301/2023 din 19 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

Cu privire la cheltuielile de judecată, raportat la soluţia de respingere a recursului, Înalta Curte constată culpa procesuală a recurentei-chemate în garanţie, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., pe care o va obliga la achitarea onorariului avocaţial solicitat de intimata-pârâtă-reclamantă, a cărui dovadă se află la dosarul de recurs.

Totodată, Înalta Curte va aplica dispoziţiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., constatând că suma de 88.828,74 RON, solicitată de intimata-pârâtă-reclamantă, este disproporţionată în raport cu apărările formulate în recurs, în al doilea ciclu procesual, având în vedere soluţionarea cauzei la primul termen de judecată şi reducerea complexităţii pricinii în această etapă procesuală prin raportare la limitele rejudecării după casare sub aspectul cererii de chemare în garanţie a societăţii C.

În consecinţă, Înalta Curte va admite în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată şi va obliga recurenta-pârâtă C. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 40.000 RON, către intimata-pârâtă-reclamantă B. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei nr. 301/2023 din 19 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

Admite în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată şi obligă recurenta-pârâtă C. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 40.000 RON, către intimata-pârâtă-reclamantă B. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 aprilie 2025.