Contractual penalty for unjustified enforcement: enforceability of guarantee inclusion notices and binding effect of prior cassation on penalty clause interpretation

Şedinţa publică din data de 31 octombrie 2024

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 5 aprilie 2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2021, reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. I.F.N. (numită, în continuare F.N.G.C.I.M.M.) a solicitat obligarea pârâtei A. S.A. la plata de daune-interese în cuantum de 274.911,03 RON, în baza clauzei penale stipulate la art. 12.3 alin. (3) din Convenţia cadru plafon de garantare nr. 156/2011. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 3169 din 9 decembrie 2021, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN, în contradictoriu cu pârâta A. S.A., ca neîntemeiată; reclamantul a fost obligat la plata către pârâtă a sumei de 5.864,08 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - I.F.N. a declarat apel, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2021, la data de 18 august 2022.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1700/A din 2 noiembrie 2022, a respins, ca nefondat apelul promovat de apelantul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN.

Reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - I.F.N. a declarat recurs împotriva deciziei instanţei de apel, înregistrat la data de 5 ianuarie 2023 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Prin decizia nr. 1312 din 23 mai 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2021, s-a admis recursul declarat de recurentul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 1700/A din 2 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a casat decizia atacată şi s-a trimis cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2021*, la data de 11 octombrie 2023.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în rejudecare, prin decizia civilă nr. 47/2024 din 15 ianuarie 2024, a admis cererea de apel formulată de apelantul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva sentinţei civile nr. 3169 din 9 decembrie 2021 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă; a fost schimbată în tot soluţia primei instanţe, în sensul că s-a admis cererea de chemare în judecată promovată de reclamant; pârâta a fost obligată la plata sumei de 274.911,03 RON, cu titlu de daune-interese; totodată, pârâta a fost obligată la plata sumei de 12.708,22 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

La data de 9 mai 2024 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2021*, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 47/2024 din 15 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei recurate, cu consecinţa respingerii apelului formulat de FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN, ca nefondat.

Cu titlu preliminar, autoarea căii de atac a făcut câteva precizări referitoare la soluţia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în primul ciclu procesual, precum şi la obligativitatea considerentelor deciziei nr. 1312 din 23 mai 2023.

Pe scurt, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a afirmat că (i) deşi nu poate să soluţioneze, în principiu, o chestiune de drept asupra căreia există opinii contradictorii în practică (i.e. dacă notificarea de includere în plafonul de garantare şi confirmarea de includere în plafonul de garantare sunt ori nu titlu executorii), (ii) este un dat, un fapt incontestabil că la nivelul instanţelor superioare (curţi de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) există o practică judiciară constantă şi consolidată în sensul în care înscrisurile amintite nu sunt titluri executorii. Drept urmare, este evident că banca a înfiinţat în mod nejustificat măsura popririi, câtă vreme este un dat că instanţele superioare nu resping ca lipsite de interes cererile de chemare în judecată pe care banca le-ar putea formula pentru a obţine un titlu executoriu.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, prevederile art. 501 alin. (1) din C. proc. civ. care reglementează judecata în fond după casare.

Dispoziţia legală în discuţie stabileşte că "în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul".

Dintr-o simplă lectură a textului de lege anterior evocat se desprinde concluzia că instanţa care judecă fondul este ţinută exclusiv de acele dezlegări pe care instanţa de recurs le dă unor probleme de drept. Aşa fiind, instanţa care judecă fondul nu este obligată să aibă în vedere alte chestiuni pe care instanţa de recurs le-a inclus în hotărârea pronunţată (i.e. chestiuni de fapt, considerente supraabundente, supoziţii, opinii ori informaţii eronate pe care instanţa de recurs le are cu privire la realitatea obiectivă).

Potrivit interpretării oferite de literatura juridică de specialitate, "instanţa de rejudecare a fondului după casare trebuie să soluţioneze pricina în cadrul celor stabilite în decizia de casare, în sensul că modul în care instanţa de recurs a rezolvat, în speţă, problemele de drept puse în discuţie este obligatoriu. Prin urmare, legea dă putere hotărârii pronunţate în recurs numai cu privire la problemele de drept soluţionate, nu şi la cele de fapt, pentru care, prin folosirea argumentului per a contrario, rezultă că se lasă putere deplină de apreciere instanţei care rejudecă fondul după casare".

Instanţa de apel a apreciat, în mod nejustificat, că este obligatoriu ceea ce Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a opinat cu privire la practica instanţelor de judecată, câtă vreme paragrafele citate se referă la o chestiune de fapt, pe care instanţa supremă a considerat-o ca fiind un adevăr imuabil, incontestabil, urmând ca apoi să îşi bazeze întregul raţionament juridic pe acesta.

Titulara recursului consideră că acest "dat" este, în realitate, o simplă opinie eronată a instanţei de recurs. Detaliind, a arătat că practica instanţelor superioare din România nu este nici pe departe una consolidată şi constantă cu privire la chestiunea de drept pe care instanţa de recurs a anunţat că nu o va soluţiona în principiu, dar asupra căreia a statuat oricum, în sensul că notificarea de includere în plafonul de garantare şi confirmarea de includere în plafonul de garantare nu reprezintă titluri executorii.

Recurenta-pârâtă a relevat faptul că, într-o speţă recentă, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia lipsei de interes cu privire la cererea de chemare în judecată formulată de pârâta A. S.A., argumentând că aceasta se află în posesia unor titluri executorii şi, deci, nu justifică niciun interes în promovarea unei acţiuni în instanţă (Anexa 1). În acelaşi sens sunt şi hotărârile judecătoreşti regăsite în Anexa 2.

Or, câtă vreme există instanţe de judecată, chiar dintre cele aflate pe palierele superioare ale sistemului judiciar din România, care împărtăşesc opinia contrară celei despre care instanţa de recurs a considerat că este un "dat", nu se poate considera că A. S.A. a înfiinţat în mod nejustificat măsura popririi asupra conturilor reclamantului.

Cu alte cuvinte, dacă reclamantul F.N.G.C.I.M.M. refuză să achite garanţia, pârâta A. S.A. are două opţiuni:

- poate demara procedura de executare silită, în situaţia în care califică ca fiind titluri executorii notificarea de includere în plafonul de garantare şi confirmarea de includere în plafonul de garantare, calificare care este în acord cu opinia exprimată de unele instanţe judecătoreşti din România, inclusiv instanţe superioare;

- poate formula o cerere de chemare în judecată împotriva Fondului, cu scopul de a obţine un titlu executoriu, pentru ipoteza în care nu califică ca fiind titluri executorii notificarea de includere în plafonul de garantare şi confirmarea de includere în plafonul de garantare, calificare care este în acord cu opinia exprimată de alte instanţe judecătoreşti din România, inclusiv instanţe superioare.

Aşadar, pârâta A. S.A. se expune riscului de a fi sancţionată de instanţele de judecată în oricare dintre cele două situaţii prezentate anterior.

Potrivit recurentei-pârâte A. S.A., este excesiv să se considere că acţionează în mod nejustificat, în oricare dintre cele două direcţii în care ar alege să se îndrepte. În acelaşi timp, pârâta apreciază că este vorba de o încălcare flagrantă a dreptului său de acces liber la justiţie, drept recunoscut de art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale. A mai susţinut faptul că dreptul de acces liber la justiţie nu poate fi îngrădit din cauza modului inconsecvent şi aleatoriu în care instanţele de judecată se raportează la una şi aceeaşi realitate juridică.

Recurenta-pârâtă A. S.A. consideră că ar trebui să fie sancţionată, în sensul aplicării clauzei penale inserate la art. 12.3. alin. (3) din Convenţie numai în situaţia în care ar demara procedura de executare silită împotriva Fondului, fără a fi îndreptăţită să obţină sumele de bani pe care le urmăreşte silit. Un) exemplu în acest sens este ipoteza în care pârâta nu îşi îndeplineşte propriile obligaţii asumate contractual (cum ar fi plata comisioanelor datorate Fondului) şi, pe cale de consecinţă, nu are dreptul să pretindă ca Fondul să plătească garanţia. Însă este evident că nu aceasta este situaţia în cauza de faţă.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Intimatul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN a transmis la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, apreciind că sunt incidente dispoziţiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-pârâtă A. S.A. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului şi a apărărilor formulate de intimatul-reclamant.

Prin rezoluţia din 17 iulie 2024 s-a fixat termen la data de 31 octombrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, întrucât procesul este guvernat de dispoziţiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii filtrului.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Decizia supusă controlului judiciar este pronunţată subsecvent casării unei decizii adoptate în apel, într-un ciclu procesual anterior, atrăgând incidenţa aşadar, în rejudecare, a prevederilor art. 501 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., potrivit cărora "în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul. După casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată".

În considerarea acestei dispoziţii legale, instanţa de rejudecare a fondului după casare trebuie să soluţioneze cauza în cadrul coordonatelor stabilite în decizia de casare, modalitatea în care instanţa de recurs a dat dezlegare unui aspect litigios impunându-se, fără posibilitatea de a fi contrazisă cu ocazia rejudecării. Aceasta, datorită efectului pozitiv al lucrului judecat, potrivit căruia statuările definitive ale unei hotărâri judecătoreşti se impun, deopotrivă, părţilor şi instanţei ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăţi anterioare care a tranşat definitiv un aspect al litigiului.

Aşadar, la acest moment procesual, nu mai pot fi supuse analizei critici de nelegalitate a hotărârii din apel care vizează aspecte ale litigiului intrate în puterea lucrului judecat, cum ar fi cele relative la modalitatea de interpretare a clauzei stipulate în art. 12.3 alin. (3) din Convenţia nr. 156/2011, potrivit căreia, în cazul iniţierii de către Finanţator a procedurii de executare silită asupra Fondului, prin înfiinţarea nejustificată de popriri, în cazurile în care Fondul a constatat neîndeplinirea condiţiilor de plată a garanţiei prevăzute în capitolul 9 din Convenţie şi a comunicat Băncii decizia sa, obligă Banca la plata de daune-interese egale cu valoarea totală a sumelor poprite în mod nejustificat.

Deşi autoarea căii extraordinare de atac pretinde că argumentele din cererea de recurs privesc decizia dată de instanţa de apel în rejudecare, în fapt, nemulţumirile vizează însăşi decizia de casare şi ignoră împrejurarea că instanţa de apel, în al doilea ciclu procesual, a fost chemată să verifice modul de soluţionare a acţiunii introductive de instanţă, în raport de dezlegările date prin decizia de casare.

Recurenta-pârâtă A. S.A. susţine în prezentul recurs faptul că ar trebui să fie sancţionată, în sensul aplicării clauzei penale inserate la art. 12.3. alin. (3) din Convenţie numai în situaţia în care ar demara procedura de executare silită împotriva Fondului, fără a fi îndreptăţită să obţină sumele de bani pe care le urmăreşte silit, ceea ce nu poate fi primit.

Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei, astfel cum au fost indicate în decizia pronunţată în recurs, în primul ciclu procesual.

Instanţa de apel, în rejudecare, a reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a tranşat, cu caracter obligatoriu, nu numai modul de interpretare a clauzei în discuţie, ci şi problema pretinsei lipse de securitate la nivelul practicii neunitare invocate de către intimata-pârâtă. Astfel, în ceea ce priveşte scopul articolului disputat de părţi, Înalta Curte a statuat, în mod definitiv, faptul că acesta constituie o clauză penală, al cărei rol este unul de sancţionare a unui comportament constatat ca fiind nelegal (pornirea nelegală a unei forme de executare), iar simpla întoarcere a executării silite prin restituirea sumei poprite nelegal (chiar însoţită de dobândă legală) nu constituie o sancţiune pentru banca intimată, ci o restituire firească în temeiul principiului plăţii nedatorate. Doar achitarea unei clauze penale, separat de această restituire, constituie sensul real al clauzei de la art. 12.3 alin. (3), acţiunea principală a Fondului fiind întemeiată şi, pe cale de consecinţă, a fost admisă.

Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că prima instanţă a realizat o interpretare nepermisă a respectivei clauze, evitând acordarea rolului real al inserării acesteia în contract şi încălcând astfel voinţa părţilor.

Cu privire la pretinsa practică neunitară, Înalta Curte a subliniat că ea există doar la nivelul instanţelor inferioare şi că, în realitate, chiar existenţa unei atare diversităţi de soluţii ar trebui să constituie una dintre explicaţiile inserării clauzei de la art. 12.3 alin. (3) în contractul părţilor, aceasta din urmă fiind menită a opri un comportament abuziv al partenerului bancar.

Aşadar, observând caracterul obligatoriu al interpretării clauzei contractuale oferit de instanţa de recurs, Curtea de Apel Bucureşti, în rejudecare, a admis cererea de apel formulată de reclamant şi a constatat că sensul real al clauzei 12.3 alin. (3) este acela de a sancţiona comportamentul băncii ce a pornit o executare silită nelegală. De asemenea, a constatat că simpla restituire a sumei poprite nu poate constitui o reparaţie suficientă a prejudiciului aptă a invalida voinţa concordantă a părţilor, astfel cum a fost manifestată în contract.

Înalta Curte reaminteşte caracterul definitiv şi obligatoriu al dezlegărilor date prin decizia nr. 1312 din 23 mai 2023, pronunţată în primul ciclu procesual, chestiuni care nu mai pot fi repuse în discuţia părţilor. Or, motivele de recurs expuse de recurenta-pârâtă pledează tocmai în sensul modificării acestor statuări, astfel de critici având caracter vădit nefondat.

Nu poate fi primită nici critica referitoare la pretinsa încălcare de către instanţa de apel a dispoziţiilor constituţionale şi legale privind liberul acces la justiţie, în argumentarea căreia recurenta-pârâtă a susţinut faptul că unicul scop al unei astfel de clauze este descurajarea iniţierii de demersuri judiciare contra reclamantului, cu încălcarea principiului garantat de art. 21 din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Înalta Curte reţine că accesul liber la justiţie, ca principiu fundamental al organizării sistemului judiciar, presupune facultatea oricărei persoane de a se adresa instanţei de judecată cu o cerere şi implică obligaţia corelativă a statului de a o soluţiona, prin instanţa competentă.

În speţă, contrar celor invocate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că acesteia nu i s-a negat dreptul de acces la justiţie, de vreme ce nu fost împiedicată să solicite executarea silită sub forma popririi, cererea de încuviinţare a executării a fost admisă, cu consecinţa înfiinţării popririi asupra disponibilităţilor băneşti ale intimatului-reclamant, în cadrul dosarului de executare nr. 880/2016 aflat pe rolul B.E.J. B., până la concurenţa sumei de 274.911,03 RON.

În egală măsură, se constată că anularea executării s-a realizat tot în cadrul unei proceduri judiciare contradictorii, respectiv în cadrul contestaţiei la executare formulate de către reclamantă, în cadrul căreia recurenta-pârâtă a formulat apărări specifice.

În plus, executarea silită a fost anulată, în esenţă, pentru lipsa titlului executoriu, iar nu ca urmare a pretinsului efect restrictiv de drepturi al clauzei art. 12.3 alin. (3) din Convenţie.

Aprecierea recurentei, potrivit căreia numai demararea cu rea-credinţă a executării silite ar fi justificat obligarea sa la plata penalităţii, relevă nemulţumirea sa faţă de conţinutul clauzei care a determinat atragerea răspunderii civile. Clauza în discuţie este rezultatul negocierii părţilor şi nu este contrară legii, întrucât ea nu inhibă exerciţiul dreptului fundamental al accesului la justiţie, ci stabileşte anticipat valoarea despăgubirilor datorate în cazul în care exerciţiul se dovedeşte a fi, ca în speţă, nejustificat.

Faţă de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 47/2024 din 15 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 47/2024 din 15 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 octombrie 2024.