Contractual payment claims barred by new issues in appeal; counterclaims for insolvency debtors inadmissible under Law 85/2014

Şedinţa publică din data de 4 februarie 2025

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Obiectul litigiului:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman în data de 22 septembrie 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar B., a solicitat obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata sumei de 868.284,55 RON, reprezentând debit restant conform facturilor emise şi neachitate în baza contractului de lucrări nr. x/27.05.2019 şi a contractului de lucrări nr. x/06.05.2021, plata penalităţilor de întârziere de 0,01% pentru fiecare zi de întârziere din valoarea facturilor scadente şi neachitate, calculate în funcţie de momentul plăţii, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 1350 alin. (1) şi (2) din C. civ., art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

La data de 28.10.2022, pârâta C. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat rezilierea Contractului de închiriere nr. x/30.06.2017, modificat prin Actele adiţionale nr. x/2017, nr. y/2017 şi nr. 3/2017; obligarea reclamantei A. S.A. la plata sumei de 286.400 RON, cu titlu de daune-interese pentru lipsa de folosinţă a bunurilor mobile ce au făcut obiectul Contractului de închiriere nr. x/30.06.2017, modificat prin Actele adiţionale nr. x/2017, nr. y/2017 şi nr. 3/2017; obligarea reclamantei A. S.A. la restituirea bunurilor mobile sau plata contravalorii acestora, bunuri ce au făcut obiectul Contractului de închiriere nr. x/30.06.2017, modificat prin Actele adiţionale nr. x/2017, nr. y/2017 şi nr. 3/2017 şi nu au fost restituite, respectiv: Cofrag 200 mp - 62.400 RON, Popi 80 bucăţi -11.200 RON, Pikamer D. 1 bucată - 2.600 RON, Schelă 700 mp - 136.300 RON (total 212.500 RON). În subsidiar, a solicitat compensarea datoriilor reciproce. De asemenea, a solicitat şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 20.01.2023, reclamanta A. S.A. a depus la dosar cerere de modificare a cererii de chemare în judecată, răspuns la întâmpinare şi întâmpinare la cererea reconvenţională.

Prin cererea modificatoare, a învederat că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de: 1.009.708,10 RON, compusă din: 868.284,55 RON reprezentând debit restant conform facturilor emise şi neachitate în baza contractului de lucrări nr. x/27.05.2019 şi a contractului de lucrări nr. x/03.06.2019; 60.651,52 RON reprezentând garanţie de bună-execuţie constituită de reclamantă în favoarea Companiei Naţionale de Investiţii S.A., beneficiar în contractul nr. x/12.11.2015 şi achitată în data de 20.12.2022 şi 80.772,03 RON, garanţie de bună-execuţie aferentă contractului de execuţie lucrări nr. x/03.06.2019, întrucât a expirat perioada de garanţie acordată lucrărilor de 2 ani de la data procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x/07.01.2021; plata penalităţilor de întârziere de 0,01% pentru fiecare zi de întârziere din valoarea facturilor scadente şi neachitate, sumă care urmează a fi calculată în funcţie de momentul plăţii; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

II. Hotărârile pronunţate în cauză:

1. Prin sentinţa civilă nr. 410 din 20 decembrie 2023, Tribunalul Teleorman a admis în parte cererea principală, astfel cum a fost modificată, obligând pârâta-reclamantă la plata sumei de 868.284,55 RON către reclamanta-pârâtă reprezentând contravaloarea facturilor nr. x/15.03.2921 şi nr. y/8.01.2021, la plata penalităţilor de întârziere de 0,01 % pe zi de întârziere aferente facturilor nr. x/15.03.2921 şi nr. y/8.01.2021, de la data scadenţei până la achitarea acestora, şi a respins în rest cererea principală, ca neîntemeiată. Prin aceeaşi sentinţă, a fost admisă în parte cererea reconvenţională, fiind obligată reclamanta-pârâtă să restituie pârâtei-reclamante bunurile mobile ce au făcut obiectul contractului de închiriere nr. x/30.06.2017, respectiv: cofrag - 200 mp, popi 80 bucăţi, pikamer D. 1 bucată, schelă 700 mp sau contravaloarea acestora, fiind respinsă în rest cererea reconvenţională, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, ambele părţi au declarat apel, dosarul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a la 3 aprilie 2024.

2. Prin decizia civilă nr. 966A/2024 din 12 iunie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis apelurile declarate, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că: a respins cererea reconvenţională, ca inadmisibilă, a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei; de asemenea, a respins cererea apelantei-pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, ca neîntemeiată.

III. Recursurile declarate:

Împotriva acestei decizii civile, au declarat recurs atât reclamanta-pârâtă A. S.A., prin administrator judiciar B., cât şi pârâta-reclamantă C. S.R.L.

1. Prin recursul formulat, reclamanta-pârâtă A. S.A., prin administrator judiciar B., a solicitat casarea în parte a hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea în integralitate a cererii de chemare în judecată, în sensul obligării pârâtei-reclamante şi la plata sumelor de 60.651,52 RON şi 80.772,03 RON.

După expunerea situaţiei de fapt şi a parcursului litigiului, recurenta-reclamantă-pârâtă a arătat, în esenţă, că sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., apreciind că decizia cuprinde motive contradictorii şi a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Consideră recurenta-reclamantă-pârâtă că instanţa de apel a dat o interpretare eronată probatoriului administrat referitor la solicitarea de obligare a pârâtei-reclamante la plata sumei de 60.651,52 RON, reţinând că art. 10.5 este singurul articol din contractul nr. x/11.07.2016 care poate fi opus pârâtei.

Învederează recurenta-reclamantă-pârâtă că instanţa de apel trebuia să dea eficienţă art. 14 şi art. 14.4, care leagă pârâta-reclamantă de obligaţia de garanţie de bună execuţie până la 10 zile de la data la care autoritatea contractantă eliberează beneficiarului din contractul nr. x/11.07.2016 garanţia de bună execuţie.

În opinia sa, în condiţiile în care autoritatea contractantă nu a eliberat garanţia de bună execuţie, potrivit art. 14.4 din contract, pârâta era ţinută să remedieze viciile apărute în perioada de garanţie şi să suporte garanţia plătită de reclamanta-pârâtă autorităţii contractante în cuantum de 60.651,52 RON. În acest context, face trimitere şi la art. 6.1 din contract şi precizează că pârâta-reclamantă a fost notificată în scris, prin adresa nr. x/18.11.2022, să remedieze viciile descoperite.

În plus, consideră că pârâta-reclamantă are obligaţia, potrivit dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 10/1990, de a răspunde pentru lucrarea efectuată pe o perioadă de 10 ani.

În acest sens, apreciază că soluţia instanţei de apel este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material şi cu aprecierea greşită a probatoriului din dosar, prin încălcarea rolului activ al judecătorului prevăzut de dispoziţiile art. 22 din C. proc. civ.

De asemenea, contrar instanţei de apel, recurenta-reclamantă-pârâtă consideră că solicitarea formulată în apel privind acordarea sumei de 80.772,03 RON cu titlu de rest de plată nu reprezintă o modificare a cauzei în apel. În opinia sa, această soluţie încalcă prevederile art. 476 alin. (2) din C. proc. civ., apreciind că prin apelul declarat a adus motive noi în vederea satisfacerii unei creanţe certe, lichide şi exigibile, nicidecum nu a modificat cauza cererii.

Potrivit recurentei-reclamante-pârâte, considerentele instanţei de apel prin care, deşi a constatat existenţa creanţei şi a exigibilităţii acesteia, a respins cererea de obligare la plată a sumelor solicitate şi constatate exigibile cuprinde motive contradictorii.

De asemenea, recurenta-reclamantă-pârâtă formulează critici şi împotriva susţinerilor instanţei de apel în sensul că pârâta nu era obligată să constituie garanţie de bună-execuţie.

În susţinerea acestei critici, recurenta-reclamantă-pârâtă învederează că pârâta era obligată să reţină, cu titlu de garanţie de bună execuţie, 10% din valoarea din valoarea facturilor ce le avea de plată, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate în baza contractelor x/27.05.2019 şi nr. y/03.06.2019, iar din actul adiţional nr. x la contractul nr. x/27.05.2019, care reglementează în mod expres modalitatea de constituire a garanţiei de bună execuţie, rezultă că aceste reţineri succesive erau un drept al pârâtei, şi nu o obligaţie.

În plus, arată că afirmaţia pârâtei referitoare la faptul că nu a fost constituită garanţia de bună execuţie în cele două contracte nu este adevărată, fiind contrazisă prin neplata integrală a contravalorii facturilor nr. x/08.01.2021 şi nr. y/15.03.2021, astfel cum reiese din Fişa contului client şi documentele de plată, din care rezultă că aceasta are de plată suma de 787.512,52 RON rest de plată cu garanţiile reţinute şi 1.003.208,96 RON (787.512,52 RON debit+215.696,44 RON GBE) sume datorate şi neplătite integral.

2. Prin recursul formulat, pârâta-reclamantă C. S.R.L. a solicitat casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.

În motivare, după expunerea parcursului litigiului, a învederat că decizia este nelegală, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Faţă de împrejurarea că cererea reconvenţională este întemeiată pe dispoziţiile C. civ. şi pe cele ale C. proc. civ., consideră recurenta-pârâtă-reclamantă că aceasta este admisibilă, dispoziţiile dreptului comun fiind alternative celor prevăzute de Legea nr. 85/2014, care nu impun interdicţia primirii acţiunilor de reziliere pentru nerespectarea de către pârâtul debitor a obligaţiilor contractuale, pentru contractele încheiate în perioada anterioară deschiderii procedurii insolvenţei.

Mai precizează recurenta-pârâtă-reclamantă că instanţa de apel nu a avut în vedere împrejurarea că prezenta cauză a fost soluţionată în fond de completul de judecată care instrumentează şi dosarul de insolvenţă a debitoarei A. S.A.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 1 august 2024, iar prin rezoluţia din 9 octombrie 2024 a fost stabilit termen de judecată la 4 februarie 2025.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-reclamantă-pârâtă, invocată prin întâmpinare.

IV. Soluţia instanţei de recurs:

Analizând decizia civilă atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a apărărilor formulate, Înalta Curte constată că aceasta este legală, iar recursurile sunt nefondate.

1. Din cuprinsul memoriului de recurs formulat de reclamanta-pârâtă reiese că au fost invocate două motive de casare: pe de o parte, cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, iar, pe de altă parte, cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Subsumat primului motiv de recurs, încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă-pârâtă a invocat faptul că decizia recurată conţine motive contradictorii.

În concret, recurenta-reclamantă-pârâtă a arătat că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii întrucât, pe de o parte, s-a reţinut existenţa şi exigibilitatea creanţei în sumă în de 80.772,03 RON, iar pe de altă parte, a fost respins motivul de apel referitor la acest capăt de cerere.

Critica este nefondată.

Contradicţia avută în vedere de textul legal invocat, atunci când priveşte doar considerentele, trebuie să conducă la concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situaţii întâlnindu-se atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele netemeinicia, sau atunci când se reţine caracterul fondat concomitent a două cereri, deşi ele s-ar exclude reciproc.

Or, examinând conţinutul deciziei date în apel, Înalta Curte constată că în expunerea raţionamentului său, instanţa de apel nu a reţinut argumente contradictorii sau care să se excludă reciproc. Dimpotrivă, toate argumentele de fapt şi de drept conduc către soluţia adoptată.

Astfel, prin cererea completatoare, reclamanta-pârâtă a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 80.772,03 RON cu titlu de garanţie de bună execuţie constituită în temeiul contractului nr. x/03.06.2019, iar instanţa de apel, confirmând raţionamentul instanţei din fond, a constatat că din examinarea acestui contract nu rezultă obligaţia pârâtei de a constitui vreo garanţie în favoarea reclamantei.

În plus, contrar susţinerilor recurentei-reclamante-pârâte, instanţa de apel nu a analizat creanţa solicitată din perspectiva îndeplinirii sau nu a condiţiilor privind existenţa sau exigibilitatea acesteia.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă-pârâtă a invocat, printr-o primă critică, nelegalitatea soluţiei pronunţate cu referire la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 60.651,52 RON.

În esenţă, s-a susţinut că instanţele devolutive, reţinând că singurul articol din contractul nr. x/11.07.2016 ce poate fi opus pârâtei este art. 10.5, au dat o interpretare greşită probatoriului şi au ignorat existenţa art. 14 şi art. 14.4 din acelaşi contract, care în opinia recurentei-reclamante-pârâte leagă pârâta-reclamantă de obligaţia de garanţie de bună execuţie.

În acest context, recurenta-reclamantă-pârâtă a făcut trimitere la 6.1 din contractul nr. x/11.07.2016 şi la art. 30 din Legea nr. 10/1990 şi a considerat că pârâta era ţinută să remedieze viciile apărute în perioada de garanţie şi să suporte garanţia plătită de reclamanta-pârâtă autorităţii contractante în cuantum de 60.651,52 RON. Pentru aceleaşi argumente, a considerat recurenta-reclamantă-pârâtă că au fost încălcate şi dispoziţiile art. 22 din C. proc. civ.

Observă instanţa supremă că majoritatea criticilor subsumate acestui motiv de nelegalitate vizează, în esenţă, modul în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat clauzele contractului nr. x/11.07.2016 care i-a fost supus spre analiză şi a stabilit situaţia de fapt pe baza probelor administrate.

Criticile privind concluzia instanţei de apel cu privire la conţinutul acordului de voinţă al părţilor materializat în contractul de nr. x/11.07.2016, raportat la situaţia de fapt reţinută în cauză, nu se referă la legalitatea hotărârii atacate. Dimpotrivă, aceste critici privesc temeinicia hotărârii, dat fiind că pun în discuţie împrejurări de fapt, nu chestiuni de drept, astfel încât ele excedează controlului exercitat de instanţa de recurs.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte subliniază că, ţinând seama de prevederile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cărora recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, aceste critici ale recurentei-reclamante-pârâte care privesc starea de fapt, respectiv prevederile contractuale nu vor fi avute în vedere, în considerarea specificului acestei căi extraordinare de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate ale hotărârii atacate.

În plus, invocarea art. 30 din Legea nr. 10/1990 s-a făcut în mod formal, nemulţumirile recurentei-reclamante-pârâte nevizând propriu-zis modul în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat aceste dispoziţii legale la situaţia de fapt reţinută, ci însăşi elementele de fapt stabilite de instanţă, respectiv înţelesul şi efectele clauzelor contractuale.

Reţine instanţa supremă că, pentru a fi incident un motiv de casare, nu este suficient ca recurenta să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei, ci trebuie să se refere în concret la un viciu de nelegalitate a hotărârii recurate, prin indicarea greşelilor anume imputate instanţei de apel.

Cu referire la critica recurentei-reclamante-pârâte în sensul că soluţia instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceasta nu poate fi subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., aşa cum a indicat recurenta-reclamantă-pârâtă, ci motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod, întrucât se invocă nerespectarea unor norme de procedură.

Cercetând critica formulată şi subsumată acestui caz de casare, Înalta Curte constată, de asemenea, că dispoziţiile art. 22 din C. proc. civ. au fost invocate în mod formal, întrucât recurenta-reclamantă-pârâtă nu a arătat în concret în ce mod ar fi încălcat instanţa de apel dispoziţiile legale invocate.

În realitate, recurenta-reclamantă-pârâtă este nemulţumită de modul în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat clauzele contractului care i-a fost supus spre analiză şi a stabilit situaţia de fapt pe baza probelor administrate, urmărind repunerea în discuţie a acestor chestiuni, ceea ce nu este permis în recurs, potrivit celor reţinute mai sus.

Prin intermediul unei alte critici, încadrată în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă-pârâtă a apreciat că soluţia de respingere a motivului de apel privind obligarea pârâtei-reclamante la plata sumei de 80,7720,03 RON a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 476 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ.

În argumentare, autoarea recursului învederează că soluţia instanţei de prim control judiciar încalcă prevederile art. 476 alin. (2) din C. proc. civ.. În concret, a arătat că prin apel a adus motive noi în vederea satisfacerii unei creanţe certe, lichide şi exigibile, nicidecum nu a modificat cauza cererii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. (3) din C. proc. civ.

Prealabil, Înalta Curte constată că deşi recurenta-reclamantă-pârâtă nu a invocat în concret motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., criticile formulate pot fi examinate din perspectiva acestui motiv de casare, urmând a fi analizate în consecinţă.

În acest sens, Înalta Curte consideră că se impune a preciza că efectul devolutiv al căii ordinare de atac, consacrat de art. 476 din C. proc. civ., cunoaşte o dublă limitare, potrivit dispoziţiilor art. 477 şi celor ale art. 478 din acelaşi act normativ, instanţa de apel fiind ţinută să judece cauza, pe de o parte, în limitele motivelor de apel, iar, pe de altă parte, ţinând cont de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că prin cererea completatoare, reclamanta-pârâtă a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 80.772,03 RON cu titlu de garanţie de bună execuţie constituită în temeiul contractului nr. x/03.06.2019, iar prin cererea de apel s-a învederat că suma de 80.772,03 RON trebuia achitată de pârâta-reclamantă ca fiind parte din debitul total de 873.124,54 RON rămas neachitat.

Potrivit dispoziţiilor art. 478 din C. proc. civ., alin. (1) prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe; (2) părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri; (3) în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi; alin. (4) părţile pot însă să expliciteze pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe; (5) se vor putea cere, de asemenea, dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe şi va putea fi invocată compensaţia legală.

Din interpretarea acestor dispoziţii legale, instanţa supremă reţine, în acord cu instanţa de prim control judiciar, că deşi apelul este o cale devolutivă de atac, efectul devolutiv este limitat în raport de ceea ce s-a solicitat în faţa primei instanţe, conform regulii tantum devolutum quantum judicatum. Prin urmare, instanţa de apel verifică numai ceea ce s-a solicitat şi judecat în primă instanţă, neputând fi formulate cereri noi, pe care instanţa de fond nu le-a avut în vedere la pronunţarea soluţiei.

Or, în speţă, prin solicitarea de acordare a sumei de 80.772,03 RON cu titlu de rest de plată, formulată pentru prima dată în faţa instanţei de apel, reclamanta-pârâtă a formulat o cerere întemeiată pe un nou temei juridic, ceea ce ar fi presupus pentru instanţa de apel analizarea unui alt temei juridic faţă de cel examinat de instanţa de fond şi a unei alte instituţii juridice, cu regim distinct faţă de cel avut în vedere de către prima instanţă, aspect care contravine dispoziţiilor art. 478 din C. proc. civ. şi care ar încălca şi principiul dublului grad de jurisdicţie.

Înalta Curte nu poate primi interpretarea dată de recurenta-reclamantă-pârâtă dispoziţiilor art. 476 alin. (2) din C. proc. civ., în sensul că prin memoriul de apel pot fi formulate cereri noi. Textul legal invocat are ca premisă formularea unui apel nemotivat, context în care devoluţiunea este totală, în sensul că instanţa de apel se va pronunţa numai pe baza a ceea ce s-a invocat în faţa primei instanţe, de către toate părţile, împrejurare care nu se verifică în prezentul litigiu.

În consecinţă, constatând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală şi sub acest aspect, Înalta Curte nu va primi susţinerile recurentei-reclamante-pârâte.

Înalta Curte nu va analiza criticile privind obligaţia pârâtei de a reţine, cu titlu de garanţie de bună execuţie, 10% din valoarea facturilor, nici împrejurarea că afirmaţia pârâtei referitoare la faptul că nu a fost constituită garanţia de bună execuţie în cele două contracte este contrazisă prin neplata integrală a contravalorii facturilor nr. x/08.01.2021 şi nr. y/15.03.2021, dat fiind faptul că acestea nu relevă motive de nelegalitate a deciziei recurate, ci motive de netemeinicie, care nu se circumscriu căii extraordinare de atac a recursului, cale de atac nedevolutivă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a aplicat în mod corect dispoziţiile legale la situaţia de fapt dedusă judecăţii, pronunţând o soluţie legală, sens în care va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă-pârâtă A. S.A., prin lichidator judiciar B..

2. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta-reclamantă C. S.R.L., Înalta Curte îl găseşte nefondat şi îl va respinge pentru următoarele considerente:

Prin cererea reconvenţională depusă la 28 octombrie 2022, pârâta-reclamantă a solicitat rezilierea contractului de închiriere nr. x/30.06.2017, modificat prin actele adiţionale nr. x/2017, nr. y/2017 şi nr. 3/2017; obligarea reclamantei la plata sumei de 286.400 RON, cu titlu de daune-interese pentru lipsa de folosinţă a bunurilor mobile ce au făcut obiectul contractului de închiriere nr. x/30.06.2017, modificat prin actele adiţionale nr. x/2017, nr. y/2017 şi nr. 3/2017; obligarea reclamantei la restituirea bunurilor mobile sau plata contravalorii acestora, bunuri ce au făcut obiectul contractului de închiriere nr. x/30.06.2017, modificat prin actele adiţionale nr. x/2017, nr. y/2017 şi nr. 3/2017 şi nu au fost restituite, respectiv: Cofrag 200 mp - 62.400 RON, Popi 80 bucăţi -11.200 RON, Pikamer D. 1 bucată - 2.600 RON, Schelă 700 mp - 136.300 RON (total 212.500 RON). În subsidiar, a solicitat compensarea datoriilor reciproce.

Prima instanţă, reţinând, pe de o parte, că între C. S.R.L., în calitate de locator, şi A. S.A., în calitate de locatar, a fost încheiat contractul nr. x/30.06.2017 având ca obiect închirierea de către locator a 500 mp de schelă către locatar pentru o perioadă de 6 luni, 30.06.2017-31.12.2017, iar pe de altă parte faptul că nu s-a dovedit în cauză că a operat tacita relocaţiune, a respins atât solicitarea de rezoluţiune a contractului, contractul încetând prin ajungerea la termen, cât şi solicitarea de a se acorda daune interese pentru folosinţa bunurilor care au făcut obiectul contractului de închiriere.

În ceea ce priveşte solicitarea de restituire a bunurilor, prima instanţă a admis-o, reţinând că subzistă obligaţia reclamantei de a preda către locator bunurile indicate.

Instanţa de apel a invocat din oficiu, ca motiv de ordine publică, şi a reţinut inadmisibilitatea cererii reconvenţionale prin prisma prevederilor legii insolvenţei.

Prin recursul declarat, pârâta-reclamantă a criticat decizia curţii de apel susţinând, în esenţă, că aceasta încalcă norme de drept material, apreciind că cererea reconvenţională este admisibilă, faţă de împrejurarea că aceasta este întemeiată pe dispoziţiile C. civ. şi pe cele ale C. proc. civ. şi nu pe dispoziţiile alternative ale Legii nr. 85/2014. Totodată, menţionează că dispoziţiile legii insolvenţei nu impun interdicţia primirii acţiunilor de reziliere pentru nerespectarea de către pârâtul debitor a obligaţiilor contractuale, pentru contractele încheiate în perioada anterioară deschiderii procedurii insolvenţei.

Cu titlu prealabil, instanţa supremă reţine că pârâta-reclamantă nu a înţeles să conteste în recurs considerentele prin care s-a reţinut că în cauză nu a operat tacita relocaţiune, contractul de închiriere nr. x/30.06.2017 încetând la 31.12.2017, prin ajungerea la termen, această concluzie fiind astfel definitivă.

Examinând conţinutul deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a identificat în mod corect legea aplicabilă litigiului dedus judecăţii, prin raportare la conţinutul cererii reconvenţionale şi la împrejurarea că cererea a fost formulată împotriva unei societăţi faţă de care a fost deschisă procedura insolvenţei.

În acest context, se impune a se preciza că potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, cu excepţia salariaţilor ale căror creanţe vor fi înregistrate de administratorul judiciar conform evidenţelor contabile, toţi ceilalţi creditori, ale căror creanţe sunt anterioare datei de deschidere a procedurii, vor depune cererea de admitere a creanţelor în termenul fixat în hotărârea de deschidere a procedurii.

În conformitate cu dispoziţiile art. 114 alin. (1) din acelaşi act normativ, cu excepţia cazului în care notificarea deschiderii procedurii s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 42, titularul de creanţe anterioare deschiderii procedurii, care nu depune cererea de admitere a creanţelor până la expirarea termenului prevăzut la art. 100 alin. (1) lit. b), va fi decăzut, cât priveşte creanţele respective, din dreptul de a fi înscris în tabelul creditorilor şi nu va dobândi calitatea de creditor îndreptăţit să participe la procedură. El nu va avea dreptul de a-şi realiza creanţele împotriva debitorului sau a membrilor ori asociaţilor cu răspundere nelimitată ai persoanei juridice debitoare ulterior închiderii procedurii, sub rezerva ca debitorul să nu fi fost condamnat pentru bancrută simplă sau frauduloasă ori să nu i se fi stabilit răspunderea pentru efectuarea de plăţi ori transferuri frauduloase.

Din interpretarea acestor texte legale, rezultă că legiuitorul a reglementat expres calea de urmat pentru realizarea creanţelor născute anterior deschiderii procedurii insolvenţei, exclusiv în cadrul acestei proceduri, cu respectarea exigenţelor legii speciale nr. 85/2014.

Astfel, ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, acţiunile judiciare prin care se încearcă valorificarea unei creanţe împotriva averii debitorului cad în competenţa judecătorului-sindic şi vor fi supuse dispoziţiilor Legii nr. 85/2014, ce constituie act normativ special în procedura insolvenţei, aplicabil cu prioritate faţă de dispoziţiile de drept comun reglementate în C. civ.

Scopul procedurilor reglementate de Legea nr. 85/2014 constă în păstrarea caracterului colectiv şi concursual pentru acoperirea pasivului debitorului.

Cercetând actele dosarului, a rezultat că împotriva debitoarei A. S.A. a fost deschisă procedura insolvenţei prin încheierea de şedinţă pronunţată în data de 29 ianuarie 2018, în dosarul nr. x/2018.

În consecinţă, având în vedere că societatea reclamantă-pârâtă se afla în procedura insolvenţei înainte de învestirea primei instanţe, pretenţiile formulate pe calea cererii reconvenţionale prin care se urmăreşte realizarea unor creanţe asupra averii debitorului nu pot fi supuse normelor de drept comun, ci celor speciale prevăzute de Legea nr. 85/2014.

Prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că societatea pârâtă-reclamantă îşi putea realiza creanţa doar în cadrul procedurii insolvenţei, calea aleasă de pârâta-reclamantă pentru valorificarea pretenţiilor sale împotriva debitoarei sale fiind inadmisibilă.

Pentru aceleaşi considerente, apreciază instanţa supremă că argumentele recurentei-pârâte-reclamante în sensul că prezenta cauză a fost soluţionată în fond de completul de judecată învestit şi cu dosarul de insolvenţă a debitoarei A. S.A., sunt nerelevante în cauză.

Faţă de cele anterior expuse, reţinând netemeinicia motivelor de recurs, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat şi recursul declarat în cauză de recurenta-pârâtă-reclamantă C. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-reclamantă-pârâtă A. S.A., prin lichidator judiciar B.. şi de recurenta-pârâtă-reclamantă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 966A/2024 din 12 iunie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 februarie 2025.