Tort damages claim: Consolidation of territorial jurisdiction via expiration of deadline for raising private-order competence exception

Şedinţa publică din data de 23 octombrie 2025

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara, secţia I civilă la 26.09.2022, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Timişoara, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să oblige pârâta la plata sumei de 11.816,32 RON, cu titlu despăgubiri, la care se adaugă dobânda legală şi penalizatoare, calculată de la data formulării acţiunii şi până la achitarea efectivă a debitului; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 22939/17.10.2023, Judecătoria Timişoara, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Beiuş.

Pentru a hotărî astfel, a reţinut că, potrivit art. 107 şi art. 115 C. proc. civ., în litigiile decurgând dintr-un contract de asigurare de răspundere civilă auto obligatorie, competenţa teritorială este una alternativă, putând reveni fie instanţei de la sediul pârâtului, fie instanţei în a cărei circumscripţie se află domiciliul sau sediul asiguratului, al terţului prejudiciat ori locul producerii riscului asigurat.

Totodată, evocând art. 113 alin. (1) pct. 9 şi art. 116 C. proc. civ., a reţinut că, în speţă, locul producerii accidentului se află pe DN 76, între localităţile Răbăgani şi Copăceni, situate în circumscripţia Judecătoriei Beiuş, acţiunea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 1.349 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală; astfel, întrucât reclamantul nu a sesizat nici instanţa locului producerii faptei ilicite, nici instanţa de la sediul pârâtului, competenţa teritorială aparţine Judecătoriei Beiuş.

Prin sentinţa civilă nr. 440/2024 din 18.07.2024, Judecătoria Beiuş a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara; constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, a evocat art. 131 C. proc. civ. şi a reţinut că instanţa iniţial sesizată nu a verificat competenţa şi nici nu a pus în discuţia părţilor excepţia necompetenţei sale la primul termen - 30.05.2023, când procedura a fost legal îndeplinită, ci abia la al doilea termen de judecată, respectiv la 10.10.2023. În acest context, a apreciat că este aplicabilă decizia nr. 31/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

În plus, a mai reţinut că în cauză este vorba de o competenţă teritorială alternativă şi de ordine privată, reglementată de art. 107 şi art. 109 C. proc. civ., iar alegerea instanţei competente aparţine reclamantului, acesta sesizând instanţa de la locul sediului pârâtului şi nu cea de la locul săvârşirii faptei ilicite, chiar dacă pârâtul indicat ar putea fi ulterior constatat ca fiind fără calitate procesuală pasivă. De altfel, invocarea din oficiu a unui alt criteriu de competenţă, respectiv incidenţa art. 115 C. proc. civ., de către instanţa iniţial sesizată depăşeşte limitele în care a fost invocată excepţia de către pârât, echivalând astfel cu o invocare din oficiu a necompetenţei de ordine privată.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 01.09.2025.

Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului de competenţă ivit în soluţionarea litigiului, Înalta Curte reţine următoarele:

Instanţa a fost învestită cu o acţiune în pretenţii fundamentată pe răspunderea civilă delictuală, prin care reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Timişoara, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 11.816,32 RON, reprezentând despăgubiri, la care se adaugă dobânda legală şi penalizatoare.

Desigur, regula generală în materia competenţei teritoriale este instituită de art. 107 C. proc. civ., text potrivit căruia cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

Însă, având în vedere că în cauză este vorba despre o acţiune derivată dintr-o faptă ilicită, dispoziţiile art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. permit reclamantului să aleagă între instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul. Într-o asemenea ipoteză, competenţa teritorială este de ordine privată, tocmai pentru că părţile au facultatea de a deroga de la regula generală şi de a opta pentru instanţa care să soluţioneze litigiul.

C. proc. civ. cuprinde reglementări exprese potrivit cărora necompetenţa materială şi teritorială, atât cea de ordine publică cât şi cea de ordine privată, poate fi invocată până la anumite termene şi în anumite condiţii.

Astfel, potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ.:

"necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe", iar alin. (3) al aceluiaşi art. prevede că:

"necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe."

Din interpretarea textului de lege anterior redat, rezultă că, atât timp cât excepţia nu a fost invocată în condiţiile art. 130 C. proc. civ., soluţionarea cauzei rămâne dobândită instanţei pe rolul căreia se află înregistrată şi aceasta rămâne competentă teritorial a o soluţiona, nemaiputându-se dezînvesti, chiar dacă, potrivit legii, cauza ar intra în competenţa unei alte instanţe. Invocarea excepţiei de necompetenţă teritorială după acest moment nu mai este posibilă, competenţa fiind câştigată în mod definitiv de instanţa pe rolul căreia a fost înregistrată cererea.

În conformitate cu statuările obligatorii cuprinse în Decizia nr. 31/11.11.2019 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, "instanţa competentă să soluţioneze conflictul negativ de competenţă verifică modul în care atât normele de competenţă propriu-zise, cât şi normele referitoare la condiţiile şi termenele de invocare a excepţiei de necompetenţă au fost respectate".

Procedând la o astfel de verificare, se constată că primul termen de judecată a fost stabilit de Judecătoria Timişoara la 30.05.2023, termen la care procedura de citare a fost legal îndeplinită, iar părţile puteau pune concluzii asupra competenţei instanţei; de altfel, chiar şi în situaţia în care nu există o încheiere interlocutorie prin care s-a reţinut competenţa, de altfel, obligatorie, conform art. 131 alin. (1) C. proc. civ., efectul verificării ulterioare, peste termen, a competenţei reprezintă stabilizarea competenţei în favoarea instanţei sesizate, aspect ce nu poate fi ulterior ignorat.

Referitor la regimul juridic al invocării excepţiei de necompetenţă, se observă că legiuitorul a stabilit o limită temporală pentru invocarea excepţiei de necompetenţă, şi anume, până la primul termen la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, adică termenul la care părţile, legal citate, pot pune concluzii - limită care în cauză a fost depăşită, astfel cum rezultă din aspectele anterior evidenţiate.

Or, în condiţiile art. 131 alin. (2) C. proc. civ., dacă necompetenţa nu a fost invocată la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate ori la termenul acordat în mod excepţional pentru lămurirea împrejurărilor de fapt necesare stabilirii competenţei, aceasta se acoperă definitiv şi nu mai poate fi invocată în tot cursul procesului.

Rezultă, aşadar, că neinvocarea excepţiei de necompetenţă în termenul prevăzut de lege a produs ca efect consolidarea competenţei instanţei iniţial sesizate, în condiţiile operării unei prorogări legale de competenţă sui-generis.

Faţă de considerentele anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 octombrie 2025.