Defendant’s cassation appeal annulled as invalid; damages award for unlawful land use upheld with costs.

Şedinţa publică din data de 23 octombrie 2025

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt, secţia I civilă la 16.09.2021, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamant a sumei totale de 292.895,32 RON şi a dobânzii legale penalizatoare până la achitarea integrală a debitului principal; cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea nr. 28/21.09.2021, Tribunalul Olt, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a Civile, de Contecios Administrativ şi Fiscal din cadrul aceleiaşi instanţe.

Prin sentinţa nr. 440/2022 din 02.11.2022, Tribunalul Olt, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 557/2024 din 28.11.2024, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 292.895,32 RON, din care 237.979 RON reprezintă despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenurilor agricole în perioada 2017-2021, iar 54.916,72 RON reprezintă dobânda legală penalizatoare calculată până la data de 16.02.2021; a obligat pârâta la plata către reclamant a dobânzii legale penalizatoare corespunzătoare debitului principal în continuare, până la achitarea integrală a debitului şi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 12.567,9 RON.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În motivare, a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit art. 1.357 alin. (1) C. civ., privind răspunderea civilă delictuală, deoarece, astfel cum a arătat şi prin întâmpinarea depusă la apel, prima instanţă a respins acţiunea ca neîntemeiată reţinând că reclamantul nu a dovedit existenţa unei fapte ilicite în sarcina pârâtei.

În continuare, evidenţiind obiectul cererii introductive, recurenta a făcut trimitere la răspunsul de la adresa intitulată imputaţia plăţii, prin care a arătat că şi-a îndeplinit cu bună-credinţă obligaţiile deoarece a achitat despăgubirile pentru terenurile pe care le-a folosit; de altfel, a subliniat atitudinea neserioasă a intimatului care a solicitat despăgubiri pentru o suprafaţă de 100 ha, deşi în 2018 s-a lucrat efectiv doar 86,3 ha, deoarece diferenţa de teren a fost dată spre arendare altcuiva.

Potrivit recurentei, raţionamentul curţii de apel, în sensul reţinerii unei răspunderi delictuale, este greşit, deoarece între părţi a existat un contract de arendă din 2012 fapt ce atrage eventual o răspundere contractuală. În susţinerea acestei apărări, recurenta a subliniat că reclamantul a avut o atitudine contradictorie, trimiţând notificări scrise, dar revenind verbal asupra lor, motiv pentru care colaborarea a continuat fără întreruperi. În anul 2018, acesta a decis încheierea unui contract de arendă cu o altă societate, fapt care explică diminuarea suprafeţei exploatate de recurentă de la 100,52 ha la 86,3 ha.

Totodată, recurenta a criticat modalitatea de analiză a curţii de apel, arătând că aceasta a preluat motivele de apel ale reclamantului, fără a expune o motivare proprie şi fără a analiza contractul de arendă existent; în plus, expertiza tehnică avută în vedere de instanţa de apel este, în opinia recurentei, neconcludentă, întrucât la întocmirea acesteia nu s-a ţinut seama de probele de la dosar, iar în cuprinsul acesteia au fost indicate atât suprafeţe, cât şi sume neconforme cu înscrisurile cauzei. În aceste condiţii, consideră că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 1.349 şi art. 1.357 C. civ., extinzând nejustificat sfera răspunderii delictuale şi ignorând existenţa raportului contractual dintre părţi.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

La 14.03.2025, intimatul-reclamant a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului.

La 30.04.2025, recurenta-pârâtă a răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a luat în examinare excepţia nulităţii recursului, invocată din oficiu, asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 C. proc. civ., reţine următoarele:

Articolul 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ. prevede că cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în ipotezele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Aşadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, dezvoltarea motivelor trebuie să facă posibilă încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În cauză, ipoteza de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocată în mod formal, susţinându-se că instanţa de apel ar fi aplicat greşit dispoziţiile art. 1.357 alin. (1) C. civ. privind condiţiile răspunderii civile delictuale, context în care recurenta apreciază că în speţă ar fi incidentă răspunderea contractuală, nicidecum răspunderea delictuală, în considerarea existenţei unui contract de arendă încheiat între părţi în anul 2012.

Pornind de la această afirmaţie, recurenta nu arată în ce mod instanţa de apel ar fi interpretat eronat condiţiile răspunderii delictuale, limitându-se la a susţine, generic, că existenţa contractului de arendă ar exclude incidenţa răspunderii delictuale, fără a arăta de ce această împrejurare ar atrage dispoziţiile legale de drept comun privind răspunderea contractuală.

Totodată, recurenta a făcut trimitere la dispoziţiile art. 1.349 şi art. 1.357 C. civ., C. civ., fără a identifica în ce a constat greşeala instanţei devolutive ori a argumenta aplicarea greşită a normelor menţionate.

De altfel, din analiza memoriului de recurs, Înalta Curte constată că argumentele recurentei nu constituie veritabile critici de nelegalitate, ci o reluare a apărărilor formulate în faţa curţii de apel, prin care recurenta tinde să demonstreze buna-credinţă în derularea raportului de arendă cu intimatul, că a efectuat plata integrală a sumelor datorate acestuia şi conduita neserioasă a intimatului pe motiv că a cerut despăgubiri pentru o suprafaţă de 100 ha, deşi în 2018 a fost lucrată doar o suprafaţă de 86,3 ha.

În realitate, aceste susţineri ale recurentei vizează aspecte de fapt care au fost deja analizate şi valorificate de instanţele de fond şi de apel.

Nici din perspectiva ipotezei de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu se pot identifica veritabile critici de nelegalitate, în condiţiile în care recurenta se limitează la afirmaţii generale, potrivit cărora instanţa de apel ar fi preluat motivele de apel ale reclamantului fără o motivare proprie şi fără a analiza contractul de arendă existent între părţi; totodată, referirea la expertiza tehnică apreciată de recurentă ca fiind neconcludentă nu prezintă o critică de nelegalitate ce ar putea fi examinată în raport cu art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, recurenta-pârâtă nu propune un raţionament care să invalideze aplicarea legii de către instanţa de prim control judiciar care să poată fi analizat, ci urmăreşte o reevaluare a probatorului în cauză şi reexaminarea situaţiei de fapt.

Or, o astfel de modalitate de redactare a memoriului de recurs nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., deoarece, prin reluarea criticilor deja cenzurate în apel, recurenta-pârâtă tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, nu şi al treilea grad devolutiv.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural. O astfel de situaţie intervine şi în cauza de faţă, din moment ce, aşa cum s-a arătat, analiza memoriului de recurs impune concluzia că recurenta-pârâtă nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, criticile, în ansamblul lor, nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Faţă de considerentele expuse mai sus, subliniind că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficienţă prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul şi, întrucât recurenta a pierdut procesul, aceasta urmează să fie obligată, la cererea intimatului-reclamant la plata sumei de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în baza art. 451, art. 452 şi 453 alin. (1), raportat la art. 494 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 557/2024 din 28.11.2024, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant a sumei de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 octombrie 2025.