Interpretation of res judicata effect in revision: start of prescription period for penalty interest and certainty of insurance claims

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2025

Asupra cererii de revizuire de faţă, reţine următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 2818/30.10.2024, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţiile inadmisibilităţii şi prescripţiei dreptului material la acţiune invocate de pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de S.C. A. S.A., a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 388.495,49 RON, reprezentând dobândă penalizatoare şi suma de 10.489,90 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 7.489,90 RON, taxă judiciară de timbru acordată proporţional cu pretenţiile admise şi 3.000 RON, onorariu expert avansat de reclamantă şi a respins în rest, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantei; a admis în parte cererea de majorare a onorariului formulată de către expertul desemnat B., a majorat onorariul provizoriu stabilit în favoarea acesteia cu suma de 5.000 RON şi, stabilind onorariul definitiv total în cuantum de 8.000 RON, a obligat pârâtul la plata către acest expert, în contul Biroului Local pentru Expertize Judiciare de pe lângă Tribunalul Bucureşti, a diferenţei în cuantum de 5.000 RON.

Împotriva acestei sentinţe civile, FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1134A/03.07.2025, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 30.08.2020 şi a respins cererea de chemare în judecată având ca obiect aceste pretenţii ca prescrisă, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 48.092,87 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare calculată conform art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 asupra sumei de 284.876 RON, pentru perioada 30.08.2020-14.02.2022, şi asupra sumei de 470.728 RON, pentru perioada 30.08.2020-15.02.2022 şi suma de 2.047,79 RON, reprezentând cheltuieli de judecată aferente pretenţiilor admise, a menţinut celelalte dispoziţii din hotărârea atacată şi a obligat intimata-reclamantă la plata către apelantul-pârât a sumei de 3.504,51 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel.

La 30.07.2025, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a fost înregistrată, sub nr. x/2025, cererea de revizuire promovată de S.C. A. S.A., împotriva deciziei civile nr. 1134A/03.07.2025, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivare, titulara căii extraordinare de atac a arătat că hotărârea supusă revizuirii este contrară sentinţei civile nr. 270/28.01.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018.

A arătat că, în acel litigiu, instanţa, anulând decizia FGA nr. 14454/03.05.2018, de respingere a cererilor formulate de societatea de asigurare, pe motivul depăşirii plafonului de 450.000 RON, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, a respins cererea sa de obligare a Fondului de Garantare a Asiguraţilor la plata sumei de 8.818.006,63 RON şi a dispus ca pârâtul să soluţioneze fiecare cerere de plată, stabilind că, în lipsa unei astfel de analize, nu poate fi verificată existenţa şi întinderea creanţelor pretinse. A apreciat că, prin sentinţa menţionată, curtea de apel a reţinut, cu putere de lucru judecat, faptul că sumele de bani pretinse prin cererile de plată înaintate FGA, nu aveau, la acel moment, o existenţă certă, iar instanţa nu putea proceda la examinarea fondului pretenţiilor şi, în consecinţă, să dispună obligarea pârâtului să le achite.

Referitor la al doilea litigiu, a menţionat că obiectul acestuia a fost obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata dobânzii penalizatoare pentru despăgubirile aferente cererilor de plată în discuţie în litigiul anterior, pe care pârâtul le-a achitat cu întârziere, după aproximativ 6 ani de la momentul înregistrării lor. A arătat că, în acel proces, pârâtul a invocat excepţia prescripţiei, atât în raport cu termenul de 1 an prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cât şi faţă de termenul de 3 ani, reglementat de art. 2.517 C. civ., momentul de început fiind data comunicării deciziei FGA nr. 14454/03.05.2018, iar prima instanţă a respins excepţia prescripţiei, stabilind că termenul a început să curgă de la 03.02.2022, când a rămas definitivă soluţia de anulare a deciziei FGA anterior menţionate.

A precizat că sentinţa tribunalului a fost schimbată în apel, ca urmare a admiterii apelului declarat de FGA, în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune privind pretenţiile anterioare datei de 30.08.2020.

Aşa fiind, revizuenta a susţinut că soluţia respingerii ca prescrise a despăgubirilor respective încalcă dezlegările date prin sentinţa instanţei de contencios administrativ, în primul litigiu, întrucât la momentul pronunţării acelei hotărâri, creanţele solicitate de societatea de asigurare nu fuseseră verificate de intimat, nu aveau caracter cert, astfel încât prescripţia nu începuse să curgă.

A subliniat că acţiunea ce a făcut obiectul litigiului finalizat cu decizia supusă revizuirii este o acţiune în răspundere civilă delictuală, iar potrivit dezlegărilor date prin decizia nr. 22/24.06.2019 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită este data de la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

În opinia revizuentei, transpunând în cauză aceste statuări cu putere de lege, rezultă că, înainte de a se stabili caracterul cert al creanţelor pretinse, nu putea cunoaşte dacă a suferit un prejudiciu, iar dacă instanţa nu a putut determina întinderea eventualului prejudiciu, înseamnă că nici S.C. A. S.A. nu îl putea determina, iar prescripţia nu putea începe să curgă.

Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire.

Analizând decizia atacată, prin prisma motivului de revizuire invocat, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, iar în conformitate cu art. 513 alin. (4) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1074 din 18 decembrie 2018, "Dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre şi, după caz, va trimite cauza spre rejudecare atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat".

Totodată, dispoziţiile art. 24 C. proc. civ. prevăd că dispoziţiile legii noi se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea ei în vigoare, iar art. 27 din acelaşi cod stabileşte că hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.

În speţă, având în vedere că dosarul nr. x/2023, în care a fost pronunţată hotărârea supusă revizuirii, a fost înregistrat pe rolul instanţelor la 30.08.2023, forma modificată a art. 513 alin. (4) C. proc. civ. este aplicabilă în prezenta cauză.

Din cuprinsul acestei norme de drept rezultă că legiuitorul a extins motivul de revizuire referitor la existenţa unor hotărâri potrivnice, în sensul că acesta vizează şi încălcarea autorităţii de lucru judecat sub aspectul efectului pozitiv al acesteia, concretizat în nesocotirea considerentelor prin care s-a tranşat o chestiune litigioasă.

Cazul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. are drept fundament instituţia autorităţii de lucru judecat, reglementată de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia " nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect", iar potrivit art. 431 alin. (2) din acelaşi act normativ, "oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Aşadar, prin intermediul efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, reglementat de dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., se valorifică aspecte dezlegate anterior de instanţă, care au legătură cu ceea ce se deduce judecăţii în litigiul în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere, fără ca, referitor la cele două litigii, să se impună întrunirea cerinţei triplei identităţi de obiect, cauză şi părţi. Această normă de drept are drept scop înlăturarea contradicţiilor ce pot apărea între dispozitivele hotărârilor judecătoreşti, între dispozitivul şi considerentele unei hotărâri ce au rezolvat un aspect litigios având legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecăţii şi hotărârea pronunţată în această a doua judecată, precum şi între considerentele decizorii ale hotărârilor.

Deşi, în privinţa efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, între cele două procese nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente (părţi, obiect şi cauză), trebuie să existe o identitate de chestiune litigioasă între aceleaşi părţi (indiferent dacă, de această dată, figurează sau nu şi alături de alte părţi), fapt care obligă instanţa sesizată cu un al doilea litigiu să ţină seama de ceea ce s-a decis deja în prima hotărâre şi să-şi sprijine propriul raţionament pe dezlegările jurisdicţionale anterioare, în măsura în care acestea au legătură şi influenţează chestiunea litigioasă dedusă judecăţii.

Prin cererea de revizuire, revizuenta invocă argumente cu privire la efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, însă, pentru a deveni incidente dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. din această perspectivă, este necesară îndeplinirea unor condiţii cumulative: hotărârea supusă revizuirii să fie pronunţată într-un litigiu început după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, considerentele apreciate a fi contrare să susţină şi să conducă, sub aspectul raţionamentului logico-juridic, spre soluţia pronunţată şi, de asemenea, trebuie, să existe o identitate de chestiune litigioasă între aceleaşi părţi.

În speţă, hotărârea judecătorească invocată de revizuentă nu conţine considerente decisive care să fi avut legătură cu litigiul finalizat cu hotărârea supusă revizuirii, nici considerente prin care s-a dezlegat o chestiune litigioasă incidentală, care să fi fost pusă în discuţie, din nou, în litigiul intervenit între părţile din prezenta cauză.

Revizuenta a susţinut că efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a fost încălcat prin decizia civilă nr. 1134A/03.07.2025, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2023, întrucât în litigiul anterior, soluţionat prin sentinţa civilă nr. 270/28.01.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 651/03.02.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, curtea de apel a statuat că sumele a căror plată a solicitat-o nu aveau o existenţă certă şi nu puteau face obiectul unei verificări de legalitate şi temeinicie, ceea ce înseamnă, în opinia sa, că nu cunoştea întinderea prejudiciului şi, prin urmare, termenul de prescripţie nu începuse să curgă, pe când în al doilea proces, instanţa de apel a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind o parte din pretenţiile deduse judecăţii în acel litigiu.

Înalta Curte constată că dosarul nr. x/2018 a avut ca obiect contestaţia formulată de S.C. A. S.A. împotriva deciziei FGA nr. 14454/03.05.2018 prin care au fost respinse cererile sale de plată, iar prin sentinţa civilă nr. 270/28.01.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea reclamantei, a anulat această decizie şi a obligat pârâtul să soluţioneze fiecare cerere de plată, respingând în rest cererea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie, curtea de apel a reţinut, interpretând dispoziţiile art. 4 lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, că plafonul de 450.000 RON este incident pentru drepturile izvorâte dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit, astfel că este nelegală decizia contestată prin care au fost respinse cererile societăţii de asigurare reclamante pe motivul depăşirii acestui plafon prin însumarea creanţelor pretinse de titulara acţiunii; a mai reţinut că nu poate proceda la analiza pe fondul pretenţiilor de despăgubiri solicitate, întrucât actul administrativ litigios nu cuprinde vreo verificare sub acest aspect, pentru ca instanţa să poată efectua un control de legalitate şi temeinicie a deciziei sub acest aspect.

În cel de-al doilea litigiu, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata dobânzii legale penalizatoare calculată la suma achitată de Fondul de Garantare a Asiguraţilor pentru cererile de plată respective, calculată de la momentul analizării cererilor până la data plăţii.

Prin sentinţa civilă nr. 2818/30.10.2024, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţiile inadmisibilităţii cererii şi prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis în parte cererea şi a obligat pârâtul să-i plătească reclamantei suma de 388.495,49 RON, cu titlu de dobândă legală, iar prin decizia civilă nr. 1134A/03.07.2025, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul pârâtului şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 30.08.2020 şi a respins aceste pretenţii ca prescrise, obligând pârâul să plătească reclamantei suma de 48.092,87 RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare calculată la suma de 284.876 RON, pentru perioada 30.08.2020 - 14.02.2022 şi la suma de 470.728 RON, pentru perioada 30.08.2020 - 15.2.2022, precum şi la plata cheltuielilor de judecată, menţinând celelalte dispoziţii din hotărârea atacată.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de apel a reţinut că societatea de asigurare reclamantă a cunoscut, din perioada 2016-2017, că nu a primit plata despăgubirilor solicitate şi că vinovat de întârziere este pârâtul, astfel că a avut posibilitatea de a solicita daune-interese moratorii pentru o perioadă de 3 ani anterioară datei introducerii cererii de chemare în judecată, 30.08.2023, astfel că dreptul său la acţiune pentru dobânda legală aferentă perioadei 14.11.2016 - 29.08.2020 este prescris.

Înalta Curte arată că, în condiţiile în care obiectul şi cauza celor două acţiuni sunt diferite - prima fiind o acţiune la instanţa de contencios administrativ, care a anulat decizia contestată doar pe aspecte de nelegalitate, fără a analizat pe fond pretenţiile reclamantei aferente cererilor de plată înaintate pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor, iar a doua, o acţiune în pretenţii pe rolul instanţei civile, pentru plata dobânzii penalizatoare pentru achitarea cu întârziere a despăgubirilor aferente respectivelor cereri de plată - nu poate exista o legătură între acestea, nefiind vorba de două hotărâri potrivnice prin care să fi fost analizată de către două instanţe diferite aceeaşi chestiune litigioasă, iar în al doilea litigiu soluţia să fi fost rezultatul încălcării puterii de lucru judecat a statuărilor din primul proces.

Din examinarea considerentelor sentinţei civile nr. 270/28.01.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal nu rezultă că această instanţă a statuat asupra lipsei caracterului cert al despăgubirilor pretinse de S.C. A. S.A., ci revizuentul a dat o astfel de interpretare unui raţionament prin care s-a analizat o altă temă.

Astfel, analizând chestiunea nulităţii deciziei FGA şi susţinerile reclamantei din acel proces referitoare la incompatibilitatea dispoziţiilor legale interne cu cele ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, curtea de apel a apreciat, prin prisma Convenţiei, asupra naturii juridice de bun, în sensul de valoare patrimonială pentru care partea pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a o vedea concretizată.

În acest context, a reţinut următoarele: "La momentul încheierii contractului de asigurare facultativă, legea în vigoare (Legea nr. 136/1995) nu prevedea, în cazul falimentului unui asigurător, plafonarea despăgubirilor acordate de către Fond. Problema care se pune este însă, dacă simpla încheiere a contractului de asigurare facultativă şi conţinutul dispoziţiilor Legii nr. 136/1995 erau suficiente să dea naştere speranţei legitime a reclamantului de a vedea concretizat dreptul de despăgubire de către Fond. Or, în contextul reţinut mai sus de către Curte, al mecanismului de formare a raportului juridic dintre cele două părţi în cauză, bazat pe falimentul asigurătorului care răspunde pentru producerea pagubei şi pe existenţa la acest moment a unei norme care să instituie obligaţia Fondului de garantare, Curtea apreciază că, anterior, reclamantul nu avea un interes patrimonial suficient de bine stabilit în dreptul intern, cert, irevocabil şi exigibil. Din contră, acesta era beneficiarul unei valori patrimoniale multiplu condiţionate, care s-ar fi stins prin nerealizarea condiţiei, neputând astfel beneficia de protecţia Convenţiei".

Aceste considerente ale hotărârii pronunţate în litigiul anterior nu vizează, în concret, creanţa S.C. A. S.A. aferentă cererilor de plată respinse de FGA prin decizia contestată, ci lămureşte modul de formare a raportului juridic dintre părţile litigiului, stabilind că a luat naştere la momentul falimentului asigurătorului care trebuia să achite reclamantei respectivele despăgubiri, iar anterior acestui moment nu se putea prevala de existenţa în patrimoniul său a dreptului de creanţă împotriva FGA.

Aşa fiind, se desprinde concluzia că statuările din cuprinsul deciziei supuse revizuirii referitoare la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune nu se opun considerentelor curţii de apel din litigiul anterior, întrucât în primul proces nu a fost dezbătută chestiunea prescripţiei, nici măcar a caracterului cert al creanţei, cum susţine revizuenta, ci instanţa de contencios administrativ a examinat decizia emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor numai din perspectiva legalităţii, fără a dezlega aspecte vizând fondul pretenţiilor S.C. A. S.A., reprezentând despăgubiri decurgând din contractele de asigurare, astfel că în al doilea proces chestiunea prescripţiei accesoriilor aferente acelor despăgubiri a fost evaluată pentru prima dată.

În consecinţă, întrucât hotărârea judecătorească invocată de revizuentă nu conţine considerente decisive care să fi avut legătură cu litigiul finalizat cu hotărârea supusă revizuirii, nu poate fi reţinută incidenţa art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 513 alin. (1) şi (6) C. proc. civ., să respingă cererea de revizuire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1134A/03.07.2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2023.

Cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicare.

Recursul se depune la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 octombrie 2025.