Statute of limitations interruption in civil tort claims based on criminal proceedings initiated by third parties

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2025

Deliberând asupra recursului, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 10.02.2023, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., a chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/01.09.2011 încheiat între S.C. D. S.R.L. şi S.C. A. S.R.L. şi să oblige pârâtul la plata sumei de 444.311,89 RON, reprezentând prejudiciu produs prin încheierea şi executarea acestui contract, precum şi a cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 06.04.2023, pârâtul a invocat excepţiile netimbrării acţiunii, lipsei calităţii sale procesuale pasive, inadmisibilităţii acţiunii şi prescripţiei dreptului material la acţiune, în subsidiar, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată.

Conflictul negativ de competenţă ivit între secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi secţia I Civilă ale Tribunalului Sibiu a fost soluţionat de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă prin decizia civilă nr. 34/09.10.2023, stabilindu-se competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal - litigii cu profesionişti.

Prin sentinţa civilă nr. 79/C/26.03.2024, Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului cu privire la primul petit şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la al doilea, a respins primul capăt al cererii de chemare în judecată ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsite de calitate procesual pasivă şi al doilea capăt ca fiind prescris şi a obligat reclamanta la plata către pârât a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva aceste sentinţe civile, S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., a declarat apel.

Prin decizia nr. 279/13.11.2024, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă a respins apelul.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În motivare, subsecvent prezentării succinte a situaţiei de fapt şi invocând motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat decizia instanţei de apel referitor la soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C., arătând că acesta a avut calitate de administrator al celor două societăţi semnatare ale contractului de vânzare cumpărare a cărui nulitate a vizat-o prin acţiune. A arătat că, în această calitate, a încheiat contractul fără a avea o autorizare prealabilă din partea adunării generale şi a procedat la stingerea creanţelor între cele două societăţi, prin compensare, fără a fi autorizat de creditori.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a susţinut că potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) şi ale art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie curge de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, iar instanţa de fond a stabilit că, în speţă, momentul de început este data de 07.04.2015, reprezentând termenul de judecată din dosarul de insolvenţă al S.C. A. S.R.L. la care lichidatorul judiciar a întocmit raportul asupra situaţiei societăţii şi s-a împlinit la 07.04.2018.

Recurenta-reclamantă a criticat decizia instanţei de apel întrucât nu a aplicat prevederile art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privind întreruperea termenului de prescripţie ca urmare a existenţei dosarului penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sibiu.

Totodată, a exprimat opinia că, deşi data încheierii contractului ar atrage incidenţa prevederilor privitoare la prescripţie din Decretul nr. 167/1958, nu pot fi ignorate operaţiunile de compensare efectuate în perioada 01.12.2012 - martie 2013, reprezentând faptele generatoare ale prejudiciului, faţă de care devin incidente prevederile art. 2.537 alin. (3) şi ale art. 2.541 alin. (1), (2) şi (6) C. civ., prin efectul cărora prescripţia este întreruptă până la data comunicării ordonanţei de clasare, astfel că prezenta acţiune este introdusă în termen.

La data de 14.04.2025, intimatul-pârât a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului, în subsidiar solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

La termenul de astăzi, Înalta Curte a luat act de faptul că intimatul-pârât nu mai susţine excepţia tardivităţii şi a respins excepţia nulităţii recursului, pentru motivele reţinute în practicaua prezentei decizii.

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate de recurenta - reclamantă, în considerarea dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prima critică vizează soluţia tribunalului de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului faţă de primul petit al acţiunii, confirmată de curtea de apel prin respingerea căii ordinare de atac, titulara recursului susţinând că deţinerea calităţii de administrator al celor două societăţi, părţi ale contractului de vânzare-cumpărare nr. x/01.09.2011, de către C. şi semnarea lui fără autorizarea prealabilă a adunării generale, reprezintă argumente care să-i justifice calitatea în proces.

Examinarea acestor aspecte, prin prisma exigenţelor impuse de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., relevă lipsa valenţelor de nelegalitate, întrucât nu vizează erori de judecată ale instanţei de apel, care, soluţionând chestiunea calităţii procesuale pasive a pârâtului, a reţinut că societatea reclamantă nu a demonstrat existenţa obligaţiei pretinse prin acţiune, în persoana acestuia, în locul societăţii radiate, al cărei reprezentant legal a fost, iar prima instanţă a interpretat corect dispoziţiile art. 36 C. proc. civ., potrivit cărora calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios astfel cum este dedus judecăţii.

Această statuare a curţii de apel nu a fost criticată prin calea extraordinară de atac a recursului, în sensul ca recurenta-reclamantă să justifice de ce persoana fizică ar trebui să stea în judecată, în calitate de pârât, în locul societăţii radiate pe care o administrase, astfel că simpla susţinere privind calitatea lui C. de administrator la cele două societăţii semnatare ale convenţiei nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate la adresa deciziei atacate, astfel că nu poate fi reţinută spre examinare.

Totodată, invocarea prevederilor art. 197 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 nu este de natură a conduce la o soluţie diferită, de vreme ce acest text de lege a fost invocat de parte omisso medio.

Potrivit prevederilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ. părţile nu se pot folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului sau întâmpinării, reguli aplicabile şi în recurs în acord cu dispoziţiile art. 494 C. proc. civ.

Din examinarea memoriului de apel se observă că reclamanta nu a invocat prevederile art. 197 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 în apel, pentru a critica soluţia tribunalului de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, motiv pentru care incidenţa acestui text de lege nu poate fi analizată pentru prima dată în calea extraordinară de atac a recursului.

Printr-o a doua critică autoarea căii de atac combate soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, având ca obiect despăgubiri pentru prejudiciul produs prin încheierea şi executarea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/01.09.2011, susţinând incidenţa unor cauze de întrerupere a cursului prescripţiei.

Din lectura deciziei atacate se observă că instanţa de apel a reţinut că termenul de prescripţie de 3 ani instituit de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 începe să curgă, în ipoteza răspunderii civile delictuale, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, potrivit art. 8 din acelaşi act normativ. În aplicarea acestor texte legale, a stabilit că termenul de prescripţie a început să curgă, cel târziu, la data de 07.04.2015 - reprezentând termenul de judecată stabilit în procedura de insolvenţă a S.C. A. S.R.L., la care lichidatorul judiciar a întocmit raportul asupra situaţiei societăţii - şi s-a împlinit la 07.04.2018.

Deşi nu a contestat momentul de debut al termenului de prescripţie, recurenta-reclamantă a susţinut că acesta nu se putea împlini la data reţinută de instanţa devolutivă de control judiciar, deoarece a intervenit o cauză de întrerupere, ca urmare a existenţei dosarului penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sibiu.

Pe cale de consecinţă s-a apreciat că nu sunt legale statuările curţii de apel, în primul rând în ceea ce priveşte incidenţa art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia trebuind să fie analizată prin prisma dispoziţiilor art. 2.537 alin. (3) şi ale art. 2.541 alin. (1), (2) şi (6) C. civ., iar în al doilea rând sub aspectul nereţinerii cauzei de întrerupere invocată de reclamantă.

Analizând criticile formulate de parte, Înalta Curte notează în primul rând că, dispoziţiile legale incidente situaţiei dezlegate în speţă au conţinut similar în reglementarea Decretului nr. 167/1958 şi a C. civ., motiv pentru care chestiunea legii aplicabile, din perspectiva instituţiei prescripţiei şi a aspectelor învederate de recurenta-reclamantă pe această temă, nu prezintă relevanţă asupra soluţiei pronunţate în cauză.

Astfel, art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi art. 2.517 C. civ. stabilesc termenul general de prescripţie de 3 ani, iar art. 8 din decret şi art. 2.528 C. civ. prevăd, pentru acţiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, că termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

În cauză, după cum s-a indicat şi anterior recurenta - reclamantă nu a criticat dezlegarea instanţelor de fond în sensul că termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la data de 07 aprilie 2015.

În ceea ce priveşte incidenţa cauzei de întrerupere a cursului prescripţiei invocată de recurentă se observă că potrivit art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 "prescripţia se întrerupe (…) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare (…)", angajarea răspunderii civile delictuale pentru o faptă ilicită care poate constitui infracţiune putând fi urmărită de persoana vătămată fie în faţa unei instanţe civile, fie prin exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal.

Prevederile art. 2.537 pct. 3 C. civ. reglementează întreruperea prescripţiei prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în faţa instanţei de judecată până la începerea cercetării judecătoreşti, iar în cazul în care este incidentă această ipoteză, art. 2.541 alin. (6) teza I C. civ. stabileşte că întreruperea operează până la comunicarea ordonanţei de clasare, a ordonanţei de suspendare a urmăririi penale ori a hotărârii definitive a instanţei penale.

Aşadar, pentru a putea interveni întreruperea cursului termenului de prescripţie prin efectul unei sesizări în materie penală, conform dispoziţiilor din cele două reglementări anterior evocate, este necesar ca partea împotriva căreia curge termenul de prescripţie să fie titulara cererii adresate organului de cercetare penală, al cărei obiect să vizeze pretenţia dedusă judecăţii în cauza civilă în care se invocă efectul întreruptiv al termenului de prescripţie.

Transpunând în cauza de faţă ipoteza examinată, Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a invocat întreruperea prescripţiei ca efect al existenţei dosarului penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sibiu, dosar constituit pe baza denunţului formulat de numitul E. împotriva intimatului-pârât C. cu privire la săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată. Aşadar nu societatea reclamantă a avut calitatea de titular al sesizării organelor de cercetare penală, astfel că nu poate susţine că a ieşit din pasivitate, iar demersul denunţătorului nu-i poate profita din perspectiva întreruperii termenului de prescripţie în litigiul de faţă.

În aceste împrejurări, nu se poate imputa instanţei de apel nelegalitatea considerentelor deciziei atacate vizând lipsa de relevanţă a datei la care a fost comunicată lichidatorului judiciar al recurentei-reclamante ordonanţa de clasare emisă de Parchetului de pe lângă Judecătoria Sibiu în dosarul nr. x/2015 la data de 14.12.2018.

Faţă de aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei instanţei de apel.

Reţinând culpa procesuală a recurentei-reclamante a cărei cale de atac a fost respinsă, Înalta Curte, cu observarea prevederilor art. 451-453 C. proc. civ., urmează să o oblige pe aceasta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON, reprezentând onorariu de avocat achitat de intimatul-pârât, dovedite prin chitanţa nr. x/14.04.2025, în care se menţionează prezentul dosar şi faza procesuală a recursului, înscris regăsit la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., împotriva deciziei nr. 279/13.11.2024, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimatul-pârât a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 octombrie 2025.