Territorial jurisdiction of labor claims against judicial institutions under special judge-deflection rules

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2025

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa la data de 27 iunie 2024, sub nr. x/2024, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul Bucureşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu citarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, obligarea pârâţilor la:

- recalcularea şi plata efectivă a drepturilor salariale, începând cu data de 16.10.2018 şi în continuare pentru viitor, cu includerea unui procent de 2% pe zi din indemnizaţiile de încadrare brută lunară, reprezentând echivalentul diurnei stabilite potrivit art. 13 alin. (1) lit. a) din O.U.G. 27 din 2006, drept acordat în favoarea procurorilor numiţi în cadrul secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie, în temeiul art. 882 alin. (5) din Legea 304 din 2004, fără limitarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017;

- plata diferenţelor dintre drepturile salariale pe care ar fi trebuit să le încaseze începând cu data de 16.10.2018 până la zi, cu includerea unui procent de 2% pe zi din indemnizaţiile de încadrare brută lunară, reprezentând echivalentul diurnei stabilite potrivit art. 13 alin. (1) lit. a) din O.U.G. 27 din 2006, fără limitarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, şi drepturile salariale efectiv plătite nouă în această perioadă, actualizate cu indicele de inflaţie şi cu dobândă legală penalizatoare, calculate de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, art. 6 şi art. 39 alin. (4) din Legea cadru nr. 153/2017, art. 253 alin. (1) - (2), art. 266, art. 270, art. 272 şi art. 275 din Codul muncii, articolul II pct. 3 din O.U.G. nr. 92/15.10.2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul justiţiei, art. 882 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, art. 13 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 27/2006, prevederile art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului, precum şi cele statuate prin Decizia nr. 21/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dar şi în Decizia nr. 13/2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă.

2. Hotărârile care au generat conflictul de competenţă

Prin sentinţa civilă nr. 1932 din 05 noiembrie 2024, instanţa a invocat şi admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Dâmboviţa şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Timiş.

În motivarea acestei hotărâri, instanţa de trimitere a reţinut, în esenţă, că reclamanta nu a invocat şi nici dovedit că are domiciliul/reşedinţa în circumscripţia Tribunalului Dâmboviţa pentru a fi incidente prevederile art. 269 din Codul muncii. Pe de altă parte, a considerat că în cauză nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 127 din C. proc. civ., reţinând că acestea nu pot fi aplicate în completarea normelor prevăzute de Codul muncii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, la data de 16 decembrie 2024, care, prin sentinţa civilă nr. 1113/2025 din data de 18 septembrie 2025, a admis excepţia necompetenţei teritoriale exclusive, a declinat competenţa de soluţionare a prezentei cereri către Tribunalul Dâmboviţa; a constat ivit conflictul negativ de competenţă şi a trimis cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie spre soluţionarea acestui conflict.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că reclamanta deţine funcţia de judecător la Curtea de Apel Bucureşti, în prezent detaşată la Consiliul Superior al Magistraturii, sens în care a considerat că aceasta şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 127 din C. proc. civ. şi a sesizat Tribunalul Dâmboviţa. În plus, a reţinut că în litigiile de muncă, pentru stabilirea competenţei teritoriale, interesează locul unde reclamanta locuieşte efectiv, respectiv domiciliul stabilit în fapt.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 13 octombrie 2025, iar prin rezoluţia din data de 14 octombrie 2025 s-a stabilit termen de judecată la data de 21 octombrie 2025.

3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Analizând actele şi lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:

Constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, pentru următoarele considerente:

În cauză, obiectul regulatorului de competenţă îl reprezintă stabilirea competenţei teritoriale a instanţei de judecată.

Înalta Curte reţine că instanţele au fost învestite cu un litigiu asimilat litigiului de muncă, în cadrul căruia reclamanta, judecător în cadrul Curţii de Apel Bucureşti, detaşat la CSM în momentul formulării cererii de chemare în judecată, a învestit Tribunalul Dâmboviţa cu o cerere având ca obiect drepturi salariale, pârâţi fiind Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul Bucureşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Regula de drept comun în jurisdicţia muncii, prevăzută de art. 269 alin. (2) din Codul muncii, atribuie asemenea litigii în competenţa tribunalului în a cărui circumscripţie reclamanta îşi are domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă ori, după caz, sediul, alegerea instanţei competente aparţinând titularului acţiunii, în temeiul dispoziţiilor art. 116 din C. proc. civ.

Astfel, în raport de locul de muncă al reclamantei, competenţa în primă instanţă ar aparţine Tribunalului Bucureşti, iar, în apel, Curţii de Apel Bucureşti.

Însă reclamanta, judecător în cadrul Curţii de Apel Bucureşti, a învestit Tribunalul Dâmboviţa, împrejurare care impune verificarea incidenţei ipotezelor reglementate de prevederile art. 127 C. proc. civ., în forma aplicabilă la data iniţierii procesului.

Potrivit alin. (2) al art. 127 din C. proc. civ., în cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii.

Conform alin. (2^1) dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în ipoteza în care o instanţă de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.

Textele de lege anterior redate conferă unui reclamant posibilitatea ca, în cazul în care înţelege să formuleze cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu instanţa care ar fi competentă să soluţioneze cauza, să sesizeze una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii. Or, tocmai aceasta este situaţia în speţa de faţă, reclamanta introducând cererea şi împotriva Tribunalului Bucureşti, în calitate de pârât, care ar fi fost instanţa competentă să soluţioneze cauza după criteriul locului de muncă al reclamantei.

În atare context, sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 127 alin. (2) şi (21) din C. proc. civ., competenţa fiind una alternativa, reclamanta având alegerea de a sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii

Cum titularul acţiunii a înţeles să sesizeze Tribunalul Dâmboviţa, instanţă de acelaşi grad din circumscripţia unei curţi de apel învecinate Curţii de Apel Bucureşti, Înalta Curte constată că acesta şi-a manifestat opţiunea recunoscută de lege, care, faţă de dispoziţiile art. 116 din C. proc. civ., nu mai putea fi contestată de instanţă din oficiu, competenţa fiind câştigată definitiv de către instanţa iniţial învestită.

În consecinţă, dând eficienţă textelor de lege enunţate, dar şi dreptului de opţiune al reclamantei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Dâmboviţa, astfel încât, în aplicarea dispoziţiilor art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 octombrie 2025.