Recourse inadmissible for lack of jurisdiction in dispute over enforcement of public gas concession contract

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2025

Asupra recursului, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 19 februarie 2024 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2024, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele UAT Budeasa şi Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, a solicitat obligarea pârâtei UAT la plata sumei de 2.414.700,99 RON, reprezentând valoarea rămasă neamortizată a bunurilor, potrivit prevederilor art. 15.6 şi art. 15.8 lit. b) din contractul de concesiune nr. x/25.01.2010, încheiat între Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri (actualmente Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului) în calitate de concedent şi A. S.R.L. în calitate de concesionar şi obligarea pârâtei UAT la plata daunelor interese în sumă de 544.364,64 RON, reprezentând dobânda legală aferentă valorii rămase neamortizată a bunurilor, calculată pentru perioada 20.07.2022 - 31.01.2024 şi în continuare până la achitarea debitului solicitat.

La data de 04 aprilie 2024, reclamanta a depus o cerere modificatoare prin care a solicitat pronunţarea unei hotărâri care să suplinească acordul autorităţii contractante la încheierea contractului menţionat la art. 15.8 lit. b), prima teză, din contractul de concesiune nr. x/25.01.2010, respectiv obligarea pârâtei UAT de a-şi da acordul de a încheia contractul de cumpărare.

Prin încheierea din data de 09.04.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a civilă a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cauza fiind înregistrată sub nr. x/2024*.

Prin sentinţa civilă nr. 3328 din 10 decembrie 2024, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei soluţii a declarat apel reclamanta, iar pârâta UAT Budeasa a declarat apel incident, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub acelaşi nr. de dosar.

Prin decizia civilă nr. 622/A din data de 8 aprilie 2025, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat atât apelul principal declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar consorţiul format din B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 3328/10.12.2024, cât şi apelul incident declarat de apelanta-pârâtă UAT Budeasa împotriva încheierii civile din data de 03.12.2024 şi a sentinţei civile nr. 3328/10.12.2024 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2024.

Împotriva deciziei civile anterior menţionate a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar consorţiul format din B. şi C., solicitând casarea deciziei recurate, cu consecinţa modificării sentinţei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

În motivare, recurenta-reclamantă a arătat că sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă UAT Budeasa a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, solicitând respingerea acestuia.

Intimata-pârâtă ANRE a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinările formulate, solicitând respingerea apărărilor ca nefondate.

La termenul de judecată din data de 21 octombrie 2025, Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare asupra excepţiei inadmisibilităţii, invocată din oficiu.

Examinând, cu prioritate, potrivit art. 494 din C. proc. civ., raportat la art. 482 şi la art. 248 din acelaşi cod, excepţia inadmisibilităţii recursului, Înalta Curte constată că se impune a fi admisă, pentru următoarele considerente:

În cauza pendinte, instanţa supremă consideră că este necesar a se sublinia obiectul cererii introductive, astfel cum a fost stabilit la momentul învestirii de către instanţelor devolutive, raportat la situaţia de fapt şi la criticile formulate de părţi.

Astfel, reclamanta, prevalându-se de calitatea sa de proprietar asupra bunurilor aferente serviciului de gaze naturale reprezentând investiţiile realizate în temeiul contractului încheiat între părţi, a solicitat prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal în data de 19 februarie 2025 obligarea pârâtei UAT Budeasa la plata sumei de 2.414.700,99 RON reprezentând valoarea rămasă neamortizată, precum şi la plata dobânzii legale aferente, iar prin cererea completatoare a solicitat pronunţarea unei hotărâri care să suplinească acordul autorităţii contractante la încheierea contractului menţionat la art. 15.8 lit. b), prima teză, din contractul de concesiune nr. x/25.01.2010, respectiv obligarea pârâtei UAT de a-şi da acordul de a încheia contractul de cumpărare.

În cadrul motivelor acţiunii s-a făcut referire la nerespectarea dispoziţiilor art. 15.6 şi art. 15.8 din Contractul de concesiune nr. x/25.01.2010 încheiat între reclamantă şi Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, contractul fiind transferat către UAT Budeasa prin efectul Legii nr. 123/2012 (art. 104 alin. (1).

Cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 969, art. 970, art. 977, art. 998-999, art. 1073, art. 1079, art. 1081-1086 şi următoarele din C. civ. de la 1864, cât şi art. 53 din Legea nr. 101/2016.

Problema naturii juridice a cererii a fost discutată la primul termen de judecată, cu prilejul dezbaterii competenţei instanţei, dat fiind că s-a invocat de către reclamantă, în susţinerea acestei excepţii, faptul că natura juridică a contractului încheiat de părţi este comercială, supus normelor de drept material în vigoare la data încheierii lui.

Prima instanţă, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, analizându-şi competenţa materială procesuală, a reţinut că contractul de concesiune nr. x nr. 12/25.01.2010 este un contract administrativ, pentru că priveşte prestarea unui serviciu public, de distribuţie a gazelor naturale. Pe de altă parte, reţinând că în cauză este vorba de despre un contract civil, care are ca obiect vânzarea-cumpărarea unor bunuri aflate în proprietatea privată a reclamantei, a apreciat că dispoziţiile O.U.G. nr. 34/2006 nu sunt aplicabile prezentului litigiu şi în consecinţă nici dispoziţiile art. 53 din Legea nr. 101/2016, astfel încât, faţă de calitatea de profesionist a reclamantei, a considerat că-i revine secţiei a VI-a a Tribunalului Bucureşti competenţa de soluţionare a litigiului pendinte.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, analizând dispoziţiile contractuale pretins încălcate, a stabilit că acestea cuprind obligaţii alternative, iar alegerea obligaţiei ce urmează a fi executată revine în exclusivitate pârâtei, soluţie menţinută şi de instanţa de apel.

Procedând la analizarea excepţiei inadmisibilităţii invocate din oficiu, instanţa supremă constată că disputa litigioasă priveşte încălcarea unor obligaţii ce izvorăsc din contractul nr. MECMA nr. 12/25.01.2010, contract ce a fost încheiat în baza Ordinului ministrului economiei şi finanţelor nr. 1652/2007 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractelor de concesiune a serviciului public de distribuţie a gazelor naturale, modificat prin Ordinele ministrului economiei nr. 1825/2009 şi nr. 2031/2009.

În raport de obiectul contractului, respectiv concesionarea serviciului public de distribuţie a gazelor naturale, instanţa supremă apreciază că contractul nr. MECMA nr. 12/25.01.2010 este un contract administrativ, astfel cum este menţionat expres în art. 2 alin. (1) lit. c)1 din Legea nr. 554/2004 ("contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică").

Tradiţional, acest tip de contracte administrative au fost supuse jurisdicţiei contenciosului administrativ şi dublului grad de jurisdicţie (fond-recurs).

Astfel, potrivit art. 272 alin. (3) din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor şi, ulterior, potrivit art. 66 alin. (3) din O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, împotriva hotărârii tribunalului se putea declara recurs la secţia de contencios administrativ a curţii de apel.

În prezent, art. 330 din O.U.G. nr. 57/2019 (Codul administrativ) prevede că:

"Soluţionarea litigiilor apărute în legătură cu atribuirea, încheierea, executarea, modificarea şi încetarea contractului de concesiune de bunuri proprietate publică, precum şi a celor privind acordarea de despăgubiri se realizează potrivit prevederilor legislaţiei privind contenciosul administrativ".

Este de remarcat că legiuitorul nu a utilizat în norma de trimitere denumirea "legea contenciosului administrativ" pentru a identifica în mod exact şi fără echivoc Legea nr. 554/2004, ci sintagma "legislaţia privind contenciosul administrativ", ce are un înţeles mai larg, semnificând totalitatea legilor domeniului juridic în discuţie.

Plecând de la aceste consideraţii introductive, se pune problema ca, în urma examinării intervenţiei evenimentelor legislative relevante, să fie dezlegată următoarea chestiune de drept:

"în litigiile care decurg din executarea contractelor de concesiune a bunurilor proprietate publică sunt aplicabile prevederile art. 53 alin. (11) din Legea nr. 101/2016?" sau, cu alte cuvinte

"litigiile şi cererile care decurg din executarea contractelor administrative prevăzute de art. 53 alin. (11) din Legea nr. 101/2016 se referă la alte contracte administrative decât cele menţionate la art. 3 alin. (1) lit. c) din aceeaşi lege?".

În forma iniţială a Legii nr. 101/2016, cu respectarea normelor de tehnică legislativă referitoare la unicitatea reglementării în materie şi unitatea terminologică, art. 3 alin. (1) lit. c) definea termenul de "contract", utilizat în mod unitar în corpul actului normativ, ca fiind oricare din următoarele contracte administrative speciale: (i) contractul de achiziţie publică, împreună cu acordul-cadru; (ii) contractul sectorial; (iii) contractul de concesiune de servicii sau contractul de concesiune de lucrări.

În mod coerent şi unitar terminologic, art. 53 alin. (1) din Legea nr. 101/2016 (forma iniţială) prevedea că:

"Procesele şi cererile privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum şi cele privind executarea, anularea, nulitatea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractelor se soluţionează în primă instanţă, de urgenţă şi cu precădere, de către secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante, prin complete specializate în achiziţii publice".

Prin Legea nr. 212/2018, a fost modificat art. 53 alin. (1) din Legea nr. 101/2016, în sensul înlocuirii sintagmei "executarea, anularea, nulitatea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractelor" cu "anularea sau nulitatea contractelor" şi a fost introdus alin. (11), cu următoarea formulare:

"Procesele şi cererile care decurg din executarea contractelor administrative se soluţionează în primă instanţă, de urgenţă şi cu precădere, de către instanţa civilă de drept comun în circumscripţia căreia se află sediul autorităţii contractante".

În acelaşi timp, a fost modificat art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care în ultima frază prevede că:

"Litigiile care decurg din executarea contractelor administrative sunt în competenţa de soluţionare a instanţelor civile de drept comun".

O primă observaţie care se impune în acest stadiu al intervenţiei legislative este că legiuitorul s-a îndepărtat de la unitatea terminologică, întrucât a folosit un alt termen - "contracte administrative", definit în actul normativ general (art. 2 alin. (1) lit. c)1 din Legea nr. 554/2004), deşi Legea nr. 101/2016 stabilise înţelesul şi sfera de aplicare a termenului "contract", care trebuia utilizat în mod obligatoriu în actul normativ special.

Această primă nerespectare a regulilor de tehnică legislativă, amplificată prin intervenţiile legislative ulterioare, conduce la ideea că unicitatea reglementării în materie şi obiectul iniţial al actului normativ special (Legea nr. 101/2016) nu mai pot fi avute în vedere la stabilirea domeniului de aplicare a sintagmei "procesele şi cererile care decurg din executarea contractelor administrative" utilizate în art. 53 alin. (11) din lege.

Astfel, după ce prin O.U.G. nr. 26/2022, în cuprinsul art. 53 alin. (11) din Legea nr. 101/2016 a fost adăugată sintagma "şi cele care decurg din rezilierea, rezoluţiunea, denunţarea unilaterală sau încetarea anticipată a contractelor de achiziţie publică din motive independente de autoritatea contractantă", prin Legea nr. 208/2022, a fost modificat art. 53 alin. (1) din Legea nr. 101/2016, revenindu-se la forma iniţială a legii:

"...executarea, anularea, nulitatea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractelor".

De menţionat că această din urmă modificare legislativă a fost rezultatul unui amendament admis în Camera Deputaţilor, care a fost motivat astfel:

"în vederea stabilirii unei abordări unitare atât în ceea ce priveşte litigiile ce se nasc din executarea contractelor…cu privire la modul de îndeplinire a obligaţiilor contractuale".

Din acest moment legislativ, în acelaşi art. 53 din Legea nr. 101/2016 este utilizat atât termenul "executarea contractelor" (alin. (1), cât şi "executarea contractelor administrative" (alin. (1)1), în prima situaţie litigiile fiind în competenţa de primă instanţă a secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, în timp ce în a doua ipoteză, litigiile sunt în competenţa de primă instanţă a secţiei civile a tribunalului (până la ultima modificare a Legii nr. 101/2016 intervenită prin Legea nr. 75/2023).

Interpretarea potrivit căreia cei doi termeni au acelaşi înţeles şi domeniu de aplicare nu poate fi primită.

Plecând de la definirea diferită a acestor termeni în legea specială (art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 101/2016) şi în legea generală (art. 2 alin. (1) lit. c)1 din Legea nr. 554/2004), rezultă cu evidenţă că teza unui înţeles identic este contrazisă de atribuirea acestor litigii în competenţa materială procesuală a unor instanţe diferite din punct de vedere al specializării.

Chiar dacă ulterior, prin Legea nr. 75/2023, litigiile prevăzute de art. 53 alin. (11) din Legea nr. 101/2016 au fost redate în competenţa instanţelor de contencios administrativ, interpretarea de mai sus contravine regulii de tehnică legislativă referitoare la evitarea paralelismelor (art. 16 din Legea nr. 24/2000), întrucât legiuitorul nu a înlăturat ipoteza litigiilor care decurg din executarea contractelor administrative, deşi la alineatul precedent este reglementată competenţa de soluţionare a proceselor privind executarea contractelor speciale definite la art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 101/2016.

Mai trebuie menţionat că sintagma "din motive independente de autoritatea contractantă" utilizată în teza a II-a a art. 53 alin. (11) din Legea nr. 101/2016 se referă numai la litigiile care decurg din desfiinţarea/încetarea contractelor de achiziţie publică.

Din perspectiva interpretării gramaticale, sintagma "din motive independente de autoritatea contractantă" nu poate fi pusă în relaţie cu "executarea contractelor administrative", neexistând o coordonare logică în sintaxa frazei.

În plus, din perspectiva interpretării teleologice, din expunerea de motive la Legea nr. 75/2023, de aprobare cu modificări a O.U.G. nr. 26/2022, rezultă că legiuitorul a urmărit completarea ariei de aplicare a art. 53 alin. (11) din Legea nr. 101/2016 şi pentru procesele care decurg "din rezilierea/rezoluţiunea/denunţarea unilaterală sau încetarea anticipată a contractelor de achiziţie publică din motive independente de autoritatea contractantă", fără ca sintagma finală să fie aplicabilă şi ipotezei executării contractelor administrative.

În concluzie, interpretarea corectă, în acord cu regula potrivit căreia legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei ("actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat"), este că litigiile şi cererile care decurg din executarea contractelor administrative prevăzute de art. 53 alin. (11) din Legea nr. 101/2016 se referă la alte contracte administrative decât cele menţionate la art. 3 alin. (1) lit. c) din aceeaşi lege, inclusiv la contractele de concesiune a serviciului public de distribuţie a gazelor naturale.

Faţă de împrejurarea că cererea introductivă a fost înregistrată pe rolul instanţei la data de 19 februarie 2024, se constată că în cauză sunt incidente prevederile Legii nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 75/2023 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 26/2022 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul investiţiilor publice.

Potrivit dispoziţiilor prevăzute la art. 53 alin. (11) din Legea nr. 101/2016:

"Litigiile şi cererile care decurg din executarea contractelor administrative şi cele care decurg din rezilierea, rezoluţiunea, denunţarea unilaterală sau încetarea anticipată a contractelor de achiziţie publică din motive independente de autoritatea contractantă se soluţionează în primă instanţă, de urgenţă şi cu precădere, de către secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante sau în circumscripţia în care îşi are sediul social/domiciliul reclamantul."

De asemenea, Înalta Curte mai reţine că pentru astfel de cauze, legiuitorul a prevăzut expres în cuprinsul art. 55 alin. (3) din Legea nr. 101/2016 că "Hotărârea pronunţată în cazul litigiilor şi cererilor privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum şi al celor privind executarea, anularea, nulitatea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractelor administrative poate fi atacată cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel, care judecă în complet specializat în achiziţii publice. Apelul se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă şi este soluţionat de urgenţă şi cu precădere într-un termen ce nu va depăşi 30 de zile de la data sesizării legale a instanţei." În timp ce la alin. (31) a prevăzut că:

"Hotărârea pronunţată în cazul litigiilor care privesc documentele constatatoare emise de către autoritatea/entitatea contractantă, referitoare la executarea contractului, poate fi atacată numai cu recurs, în termen de 10 zile de la comunicare. Recursul se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă. Instanţa ierarhic superioară soluţionează recursul de urgenţă şi cu precădere într-un termen ce nu va depăşi 30 de zile de la data sesizării legale a instanţei."

Din textele legale invocate, rezultă că legea a reglementat, după caz, calea de atac a apelului sau a recursului, însă nicăieri în cuprinsul legii sau în notele de fundamentare ale actelor de modificare, nu rezultă intenţia legiuitorului de a institui trei grade de jurisdicţie, împrejurare care ar contraveni scopului declarat al modificării legislative operate prin O.U.G. nr. 26/2022 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul investiţiilor publice, respectiv cel al "adoptării unor măsuri urgente pentru perfecţionarea şi flexibilizarea sistemului achiziţiilor publice", "luând în considerare faptul că pentru asigurarea atingerii obiectivelor şi a atragerii fondurilor europene este necesară aprobarea unor măsuri legislative care să conducă la implementarea mai rapidă a proiectelor de investiţii".

Din prevederile art. 20 din Legea nr. 554/2004, rezultă voinţa legiuitorului ca în materia contenciosului administrativ să se asigure judecarea proceselor cu celeritate, acesta fiind un principiu unanim recunoscut care guvernează desfăşurarea litigiilor aflate în sfera de competenţă a instanţelor de contencios administrativ, recursul apărând ca fiind calea de atac adecvată scopului indicat de legiuitor, fiind instituit astfel dublul grad de jurisdicţie, fond şi recurs.

În egală măsură, instanţa supremă apreciază că sunt relevante considerentele de la paragrafele 47-48 şi 59 care au fundamentat Decizia nr. 17/2017 din 18 septembrie 2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, chiar dacă ceea ce s-a statuat prin dispozitiv nu are o legătură directă cu prezenta chestiune de drept.

Din aceste considerente rezultă că, în materia contenciosului administrativ, legiuitorul a instituit ca regulă o cale de atac extraordinară şi nedevolutivă, nefiind reglementat triplul grad de jurisdicţie nici măcar în ipotezele de excepţie în care calea de atac împotriva sentinţei este apelul. În caz contrar, s-ar contraveni modalităţii în care legiuitorul a gândit şi materializat dublul grad de jurisdicţie în materia contenciosului administrativ şi fiscal - primă instanţă şi recurs, ca regulă şi, prin excepţie, în cazurile limitativ prevăzute de lege, primă instanţă şi apel.

Această abordare este în acord şi cu o serie de decizii pronunţate de Curtea Constituţională, respectiv cu Decizia nr. 747 din 16 decembrie 2014 prin care s-a reţinut:

"[...] în materia contenciosului administrativ, hotărârile pronunţate în primă instanţă nu pot fi atacate cu apel, singura cale de atac de reformare ce poate fi exercitată fiind aceea a recursului. Norma specială cuprinsă în art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a rămas aplicabilă şi după intrarea în vigoare a noului C. proc. civ., situaţie reglementată expres în art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012"; de asemenea, prin Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014 a Curţii Constituţionale s-a statuat că în materia contenciosului administrativ, "spre deosebire de dreptul comun unde hotărârile pronunţate în primă instanţă pot fi atacate cu apel cu toate consecinţele care decurg din aceasta, [...] potrivit art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, legiuitorul a optat pentru menţinerea căii de atac a recursului, şi nu pentru înlocuirea acesteia cu calea de atac a apelului".

Reţine Înalta Curte că prin norme speciale, cum sunt cele reglementate prin art. 55 din Legea nr. 101/2016, se pot introduce proceduri derogatorii de la Legea nr. 554/2004, anumite ipoteze implicând instituirea, şi în materia contenciosului administrativ, a unui control devolutiv prin intermediul căii de atac a apelului, însă acelaşi principiu juridic - specialia generalibus derogant - implică şi faptul că norma specială este de strictă interpretare, astfel că, în absenţa reglementării exprese a triplului grad de jurisdicţie (apel şi recurs) în ceea ce priveşte hotărârile prevăzute de art. 55 alin. (3) din Legea nr. 101/2016, rezultă caracterul definitiv al acestora din urmă şi, implicit, inadmisibilitatea căii de atac formulate.

De altfel, în jurisprudenţa recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal Înalta Curte, recursurile în procesele începute ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 75/2023, aflate în competenţa instanţelor de contencios administrativ, privind executarea, anularea, nulitatea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractelor administrative au fost respinse ca inadmisibile (deciziile nr. 1206 din 5 martie 2025, nr. 2082 din 10 aprilie 2025).

Deopotrivă, reţine instanţa supremă că soluţionarea cauzei de către secţia specializată în litigii cu profesionişti a Tribunalului Bucureşti, în primă instanţă şi de către cea a Curţii de Apel Bucureşti, în apel, nu poate determina schimbarea naturii juridice a litigiului, cu consecinţa anihilării principiului legalităţii căilor de atac consacrat de art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei şi a încălcării normelor imperative de procedură specifice materiei contenciosului administrativ, norme speciale care derogă de la normele de procedură de drept comun.

Astfel, căile de atac, termenele şi condiţiile în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, nici părţile şi nici instanţa de judecată neputând deroga de la textele de lege pentru exerciţiul unei căi de atac.

Consecutiv, constată Înalta Curte că nici menţiunea din cuprinsul deciziei recurate "cu recurs în 30 de zile de la comunicare (…)" nu conduce la deschiderea căii de atac a recursului, ştiut fiind că recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesual civilă constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac.

Prin urmare, persoana interesată poate formula căile de atac pe care le consideră necesare în apărarea drepturilor sale, însă în condiţiile legii, cu respectarea normelor procesuale civile de ordine publică care reglementează regulile de sesizare a instanţelor judecătoreşti şi de soluţionare a cererilor deduse judecăţii, implicit a căilor de atac.

Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie atât o încălcare a principiului legalităţii, cât şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii, motiv pentru care, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.

Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii, cu respectarea acesteia.

Prin urmare, instanţa are obligaţia de a analiza căile de atac în limitele şi cu respectarea condiţiilor impuse de lege în respectarea principiului preeminenţei dreptului, recunoscut în preambulul Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi, implicit, a principiului securităţii raporturilor juridice, conform căruia o hotărâre definitivă nu mai poate forma obiectul controlului de legalitate, în afara căilor extraordinare de atac expres şi limitativ prevăzute de lege.

Pentru aceste considerente, în considerarea obiectului cererii de chemare în judecată privind executarea unui contract administrativ, decizia nr. 3328 din data de 10 decembrie 2024 pronunţată în dosarul nr. x/2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, are caracter definitiv de la pronunţare, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., astfel că nu este susceptibilă a fi atacată cu recurs, întrucât aceasta se înscrie în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (2) teza finală din acelaşi cod, coroborat cu art. 55 alin. (3) şi art. 53 alin. (11) din Legea nr. 101/2016.

În consecinţă, pentru considerentele expuse şi textele de lege invocate, Înalta Curte, în temeiul 496 alin. (1) teza a II-a raportat la art. 499 teza a II-a din C. proc. civ., va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar Consorţiul Format din B. şi C..

În ce priveşte solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, formulată de intimata-reclamantă UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ BUDEASA prin întâmpinare, Înalta Curte constată că intimata-pârâtă nu a probat efectuarea vreunor cheltuieli de judecată în recurs, în condiţiile prevăzute de art. 496 raportat la art. 451 alin. (1) şi la art. 452 din C. proc. civ., sens în care va respinge cererea acesteia de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar Consorţiul Format din B. şi C.., împotriva deciziei civile nr. 622/A din 8 aprilie 2025 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca inadmisibil.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ BUDEASA.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 octombrie 2025.