Football club's untimely revision of arbitral annulment ruling confirmed inadmissible; appeal fails.

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă si asigurări sociale, sub nr. x/2012, la data de 08.10.2012, reclamanta A. S.A., reprezentată prin administrator judiciar Casa de Insolvenţă Transilvania SPRL, a formulat în contradictoriu cu pârâtul B. acţiune în anulare împotriva:

- Deciziei nr. 106/04.10.2012 a Comisiei de Recurs din cadrul Federaţiei Române de Fotbal pronunţată în dosarul nr. x/2012,

- Încheierii de şedinţă din data de 28.08.2012 a Camerei Naţionale de Soluţionare a Litigiilor din cadrul FRF - pronunţată în cauza nr. 41/CL/2011,

- Deciziei nr. 42/20.04.2011 a Comisiei de Recurs din cadrul Federaţiei Române de Fotbal pronunţată în dosarul nr. x/2011,

- Hotărârii nr. 41/10.03.2011 a Camerei Naţionale de Soluţionare a Litigiilor din cadrul Federaţiei Romane de Fotbal dosar nr. x/2011, solicitând admiterea acţiunii în anulare, să se constatate nulitatea absolută a actelor Comisiei de Recurs din cadrul FRF (obiect dosar nr. x/2012; obiect dosar nr. x/2011), precum şi a celor ale Camerei Naţionale de Soluţionare a Litigiilor din cadrul Federaţiei Romane de Fotbal (încheierile de şedinţă din data de 28.08.2012, f 225.; 23.08.2012, f 227; 16.08.2012, fila x; 12.07.2012, fila x, toate din volumul II; încheierile de şedinţă din data de 08.03.2011, fila x; 03.03.2011, fila x, 22.02.2011, fila x; 08.02.2011, fila x; 01.02.2011, fila x; 25.01.2011, fila x; hotărârea nr. 41/10.03.2011,147-154 toate din volumul I), şi să fie desfiinţate toate actele Comisiei de Recurs din cadrul Federaţiei Romane de Fotbal precum şi toate actele Camerei Naţionale de Soluţionare a Litigiilor din cadrul FRF.

Prin încheierea de şedinţă din data de 15.11.2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţiile invocate din oficiu; a respins ca inadmisibile următoarele capete de cerere: cele având ca obiect acţiunea în anulare ce vizează încheierea de şedinţă din 28.08.2012 şi Hotărârea nr. 41/10.03.2011, ambele pronunţate de Camera Naţională de Soluţionare a Litigiilor din cadrul FRF în dosarul nr. x/2011; cele având ca obiect acţiunea în anulare ce vizează încheierile de şedinţă pronunţate în dosarele arbitrale nr. x/2011, y/2011 şi 106/CR/2012; cele având ca obiect acţiunea în anulare ce vizează toate actele de procedură ale Comisiei de Recurs a FRF şi a Comisiei Naţionale de Soluţionare a Litigiilor din cadrul FRF; a respins ca tardiv formulată acţiunea în anulare ce vizează Hotărârea nr. 42/20.04.2011 a Comisiei de Recurs din cadrul F.R.F. pronunţată în dosarul nr. x/2011

În motivarea acestei încheieri s-au reţinut următoarele:

Cât priveşte încheierea de şedinţă din data de 28.08.2012 şi hotărârea nr. 41/10.03.2011, ambele pronunţate de Camera Naţională de Soluţionare a Litigiilor din cadrul Federaţiei Romane de Fotbal (în continuare CNSL), s-a reţinut că acestea au fost pronunţate de un tribunal arbitral în primă instanţă.

Cu privire la ambele hotărâri, reclamanta a exercitat calea de atac a recursului, prevăzută de art. 56 din Statutul Federaţiei Române de Fotbal. Aceste căi de atac au fost soluţionate prin Decizia nr. 106/04.10.2012 din dosarul nr. x/2012 şi, respectiv, prin Decizia nr. 42/20.04.2011 din dosarul nr. x/2011, ambele pronunţate de Comisia de Recurs din cadrul Federaţiei Romane de Fotbal (FRF). Aceste ultime două decizii sunt atacate şi ele pe calea acţiunii în anulare ce formează obiectul prezentei pricini.

Or, câtă vreme normele juridice aplicabile în sfera litigiilor aflate pe rolul CNSL din cadrul FRF prevedeau deja o cale de atac contra hotărârilor pronunţate de această entitate (CNSL), iar reclamanta deja a uzat de această cale, nu se poate accepta ipoteza potrivit căreia autoarea cererii de chemare în judecată din procesul de faţă ar avea şi dreptul să exercite acţiune în anulare contra hotărârilor CNSL, căci ar însemna să se încalce o regulă de bază în materie, respectiv principiul unicităţii căii de atac. Acest principiu exclude posibilitatea ca împotriva uneia şi aceleiaşi hotărâri, să se poată exercita deodată două căi de atac, în speţă cea a recursului de competenţa Comisiei de Recurs din cadrul FRF şi cea a acţiunii în anulare prevăzută de art. 364 şi urm. C. proc. civ.

Cele două hotărâri amintite puteau face obiectul acţiunii în anulare doar dacă nu ar fi putut fi atacate cu recurs potrivit art. 56 din Statutul FRF.

În condiţiile în care reclamanta a promovat acţiune în anulare contra Deciziilor Comisiei de Recurs nr. 106/CR/2012 şi nr. 42/CR/2011, în măsura în care soluţia ce s-ar pronunţa ar fi aceea de admitere a acestei acţiuni, instanţa competentă să soluţioneze pricina va fi obligată să procedeze potrivit art. 366 alin. (1) C. proc. civ. şi să se pronunţe pe fondul cauzei, ceea ce, implicit, va însemna inclusiv verificarea legalităţii şi temeiniciei încheierii de şedinţă din data de 28.08.2012 şi Hotărârii nr. 41/10.03.2011, ambele pronunţate de CNSL din cadrul FRF în dosarul nr. x/2011

Cele ce preced demonstrează inadmisibilitatea acţiunii în anulare vizând încheierea de şedinţă din 28.08.2012 şi Hotărârea nr. 41/10.03.2011, ambele pronunţate de Camera Naţională de Soluţionare a Litigiilor din cadrul FRF în dosarul nr. x/2011, justificând respingerea acesteia ca atare.

Aceeaşi soluţie se impune şi în cazul acţiunii în anulare ce vizează încheierile de şedinţă pronunţate în dosarele arbitrale nr. x/2011, y/2011 şi 106/CR/2012, precum şi în cazul acţiunii în anulare formulată contra actelor de procedură ale Comisiei de Recurs a FRF şi Comisiei Naţionale de Soluţionare a Litigiilor din cadrul FRF.

Toate aceste încheieri şi acte de procedură nu au caracterul unei hotărâri arbitrale în sensul în care această noţiune este definită prin dispoziţiile art. 360 şi urm. C. proc. civ.. Doar hotărârea arbitrală în înţelesul de act jurisdicţional prin care se soluţionează o pricină de către un tribunal arbitral şi prin care acesta se dezînvesteşte, este susceptibilă de a fi atacată pe calea acţiunii în anulare prevăzută de art. 364 C. proc. civ.

Or, încheierile şi actele de procedură despre care vorbeşte reclamanta, nu fac parte strict din categoria hotărârilor arbitrale, astfel că împotriva lor nu este deschisă posibilitatea exercitării acţiunii în anulare.

Cât priveşte chestiunea tardivităţii acţiunii în anulare ce vizează Decizia nr. 42/CR/2011 a Comisiei de Recurs din cadrul FRF, sunt relevante prevederile art. 365 alin. (2) C. proc. civ.

Această decizie a fost comunicată reclamantei, prin fax, la data de 04.05.2011, iar acţiunea în anulare contra ei a fost promovată abia la data de 08.10.2012, deci cu mult după expirarea termenului stabilit de art. 365 alin. (2) C. proc. civ.. Ca atare, s-a reţinut că această acţiune apare ca fiind tardiv introdusă.

Prin sentinţa civilă nr. 29 din data 06.12.2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins excepţiile invocate de pârât; a admis acţiunea în anulare exercitată împotriva deciziei nr. 106/04.10.2012, pronunţată în dosarul nr. x/2012 al Comisiei de Recurs din cadrul F.R.F, acţiune formulată de către reclamanta S.C. A. S.A. prin administrator judiciar CASA DE INSOLVENŢĂ TRANSILVANIA SPRL, în contradictoriu cu pârâtul B.; a anulat această decizie; a rejudecat pricina, a admis recursul declarat împotriva încheierii de şedinţă din 28.08.2012, pronunţată în dosarul nr. x/2011 al C.N.S.L. din cadrul F.R.F; a modificat această încheiere în sensul că a respins cererea de îndreptare a erorilor materiale strecurate în Hotărârea nr. 41/10.03.2011, pronunţată în dosarul nr. x/2011 al C.N.S.L. din cadrul F.R.F., cerere formulată de petentul B., în contradictoriu cu intimata S.C. A. S.A.

În motivarea acestei hotărâri s-au reţinut, în esenţă, următoarele:

Cât priveşte excepţiile ridicate prin întâmpinare, ambele sunt întemeiate pe disp. art. 56 din Statutul Federaţiei Române de Fotbal (FRF), potrivit cu care deciziile pronunţate de Comisia de Recurs din cadrul FRF pot fi atacate la Tribunalul Arbitral al Sportului.

De altfel, în partea finală a dispozitivului Deciziei nr. 106/CR/04.10.2012 a Comisiei de Recurs a FRF se menţionează că hotărârea poate fi atacată la T.A.S. în termen de 21 de zile de la comunicare.

Însă, ceea ce trebuie observat în speţă este faptul că litigiul dintre părţi decurge din raporturile juridice ce izvorăsc din contractul individual de muncă înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă Dolj sub nr. x/23.09.2010, contract perfectat între S.C. A. S.A. (angajator) şi B. (salariat). Acest contract se găseşte în copie la dosar fond, volumul 1.

Mai precis, acţiunea în anulare vizează decizia Comisiei de Recurs a FRF prin care s-a respins ca netimbrat recursul declarat de reclamantă contra încheierii de şedinţă din 28.08.2012 a Camerei Naţionale de Soluţionare a Litigiilor din cadrul FRF - pronunţată în cauza nr. 41/CL/2011, încheiere prin care s-a admis cererea formulată de pârât, privind îndreptarea erorilor materiale strecurate în cuprinsul Hotărâri nr. 41/10.03.2011 a Camerei Naţionale de Soluţionare a Litigiilor din cadrul Federaţiei Romane de Fotbal dosar nr. x/2011 Prin această ultimă hotărâre, s-au constatat încetate raporturile contractuale dintre antrenorul B. şi clubul S.C. A. S.A., cu obligarea acestei din urmă entităţi la plata anumitor sume de bani cu titlu de despăgubiri (drepturi salariale, indemnizaţie de instalare, daune interese).

Raporturile juridice a căror încetare s-a constatat prin Hotărârea nr. 41/10.03.2011 a CNSL din cadrul FRF sunt tocmai cele decurgând din contractul individual de muncă înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă Dolj sub nr. x/23.09.2010.

Ultima teză din a art. 57 alin. (1) din Statutul FRF este extrem clară şi nu lasă loc niciunei alte interpretări: litigiile "decurgând din interpretarea şi executarea contractelor…individuale de muncă încheiate…între antrenori şi cluburi" nu sunt supuse jurisdicţiilor comisiilor din cadrul FRF, ci sunt strict de competenţa instanţelor judecătoreşti prevăzute de lege.

Nici nu putea fi altfel câtă vreme art. 284 alin. (1) din Codul Muncii - dispoziţie legală imperativă şi de ordine publică - statua că "judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor stabilite conform C. proc. civ.."

Iar potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., Tribunalul este competent să judece în fond "conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe".

Prin urmare, litigiul dintre părţile prezentului proces are caracterul unui conflict de muncă în sensul art. 248 din Codul Muncii, fiind exclus de la jurisdicţia comisiilor FRF, situaţie în care ipoteza prevăzută de art. 56 din Statutul FRF ("deciziile pronunţate de Comisia de Recurs a FRF pot fi atacate la Tribunalul Arbitral al Sportului") nu are incidenţă în cauză.

Ca atare, nu se poate pune problema inadmisibilităţii acţiunii în anulare, aşa cum se susţine prin întâmpinare.

Cât priveşte chestiunea necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti de soluţionare a cauzei, nici această excepţie nu poate fi primită.

Acţiunea în anulare cu care a fost învestită Curtea vizează o decizie pronunţată într-o procedură jurisdicţională de către Comisia de Recurs a FRF. Această comisie constituie o "instituţie permanentă de arbitraj" în sensul art. 3411 C. proc. civ., căreia părţile în proces i-au încredinţat prin clauză compromisorie, soluţionarea oricăror conflicte în legătură cu contractul individual de muncă pe care l-au perfectat.

Din interpretarea gramaticală, logică şi sistematică a art. 3401 şi 341/1 C. proc. civ., se desprinde concluzia că Comisia de Recurs a FRF îndeplineşte toate cerinţele legale pentru a fi considerată un tribunal arbitral. Ca atare, deciziile pe care le pronunţă întrunesc caracteristicile necesare pentru a fi socotite hotărâri arbitrale în sensul art. 360 şi urm. C. proc. civ.

Aşa fiind, înseamnă că acţiunea în anulare îndreptată contra unei astfel de decizii este de competenţa Curţii de Apel Bucureşti în strictă conformitate cu dispoziţiile art. 365 alin. (1) C. proc. civ., ca instanţă imediat superioară celei ce ar fi trebuit să soluţioneze pricina în fond în lipsa convenţiei arbitrale (clauza compromisorie de la lit. o) din contractul de muncă înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă Dolj sub nr. x/23.09.2010), respectiv Tribunalul Bucureşti, a cărui competenţă derivă din coroborarea dispoziţiilor art. 284 alin. (1) din Codul Muncii cu cele ale art. 2 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Ca atare, Curtea de Apel Bucureşti este competentă material să soluţioneze acţiunea în anulare.

Faţă de natura şi obiectul pretenţiilor deduse judecăţii prin această acţiune au relevanţă prevederile art. 364 C. proc. civ.

Dacă fie şi doar unul dintre cazurile prevăzute de art. 364 este aplicabil, urmează a fi luate în seamă şi dispoziţiile art. 366 C. proc. civ.

Curtea consideră că argumentele de fapt şi de drept ce au justificat respingerea excepţiilor invocate de pârât prin întâmpinare, demonstrează în acelaşi timp incidenţa în cauză a cazurilor prevăzute de art. 364 lit. a) şi b) C. proc. civ.

Astfel, litigiul decurgând din interpretarea şi executarea contractului individual de muncă, înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă Dolj sub nr. x/23.09.2010, nu era de competenţa comisiilor cu atribuţii jurisdicţionale din cadrul FRF, concluzie ce se desprinde din interpretarea prin coroborare a dispoziţiilor art. 57 alin. (1) ultima teză din Statutul FRF, art. 248 şi 284 din Codul Muncii, art. 2 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., după cum s-a arătat mai sus.

Din aceleaşi motive clauza compromisorie de la lit. o) din respectivul contract de muncă are caracterul unei clauze nule sau inoperante.

Pe cale de consecinţă, Decizia nr. 106/CR/2012 a Comisiei de Recurs din cadrul FRF, care are caracter accesoriu, fiind pronunţată în urma derulării unei proceduri ce viza îndreptarea unor pretinse erori materiale strecurate în hotărârea dată de CNSL a FRF pe fondul litigiului şi făcând corp comun cu aceasta, în acord cu prevederile art. 362 alin. (3) C. proc. civ., urmează a fi desfiinţată în temeiul art. 364 lit. a) şi b) C. proc. civ.

Pentru aceste motive acţiunea în anulare a fost admisă, Curtea având de soluţionat în fond, în conformitate cu art. 366 C. proc. civ., doar recursul formulat de reclamantă împotriva încheierii menţionate anterior a CNSL din cadrul FRF (doar cu această parte a litigiului rămânând învestită după măsurile luate prin încheierea de şedinţă pronunţată în prezenta cauză la data de 15.11.2012).

În condiţiile în care, fapt necontestat şi care reiese din analiza actelor de la dosar, autorul cererii de îndreptare eroare materială (pârâtul B.) nu a achitat vreo taxă de procedură pentru soluţionarea acestei cereri, nici recursul declarat contra încheierii de îndreptare de către partea adversă (reclamanta) nu putea şi nu trebuia să fie supus cerinţei plăţii vreunei taxe de procedură, căci în acest fel se ajunge la încălcarea uneia dintre cele mai elementare reguli ale procesului civil, aceea a egalităţii de arme a părţilor în desfăşurarea unei atare proceduri, regulă ce decurge din conţinutul art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, astfel cum acest text a fost interpretat în jurisprudenţa CEDO.

Pe cale de consecinţă, era necesar ca recursul declarat contra încheierii de şedinţă din data de 28.08.2012 a Camerei Naţionale de Soluţionare a Litigiilor din cadrul FRF, pronunţată în cauza nr. 41/CL/2011, să fie rezolvat pe fond, iar nu respins ca netimbrat, adică fără a se examina temeinicia pretenţiilor exprimate prin intermediul acestui recurs.

Aceasta cu atât mai mult cu cât cererile în materie de conflicte de muncă sunt scutite de orice taxe de timbru potrivit art. 285 din Codul Muncii şi oricum, potrivit dreptului comun în domeniul procesual civil, aplicabil inclusiv în procedurile arbitrale, părţile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor legate de îndreptarea hotărârilor, sens în care sunt prevederile art. 2813 alin. (2) C. proc. civ.

Curtea a considerat întemeiat recursul declarat de reclamantă contra încheierii de şedinţă din data de 28.08.2012 a Camerei Naţionale de Soluţionare a Litigiilor din cadrul FRF, pronunţată în cauza nr. 41/CL/2011, pentru considerentele expuse pe larg în sentinţa atacată.

Împotriva sentinţei civile nr. 29 din 06.12.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a formulat recurs pârâtul B., care a fost admis prin decizia nr. 3526/25.06.2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sentinţa atacată fiind modificată, în tot, în sensul respingerii acţiunii reclamantei A. S.A. ca inadmisibilă.

Ulterior, împotriva încheierii de şedinţă din data de 15.11.2012 şi a sentinţei civile nr. 29 din data 06.12.2012, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. x/2012, a formulat cerere de revizuire, reclamanta A. prin lichidator judiciar C., înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale la data de 12.06.2025, sub numărul x/2025.

S-a solicitat, în esenţă, revizuirea hotărârii modificate, în tot, prin decizia civilă nr. 3526/25.06.2013 a ÎCCJ secţia I pronunţată în aceeaşi cauză, cu consecinţa declarării admisibilităţii cererii de revizuire în condiţiile art. 326 alin. (3) din vechiul C. proc. civ., întrucât sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de lege: art. 82 coroborat cu art. 112 cu referire la art. 322 pct. 4, art. 323 alin. (1), art. 324 alin. (1) pct. 3 din vechiul C. proc. civ.

Pe fondul cererii de revizuire, în baza dispoziţiilor 326 alin. (1) coroborat cu art. 327 alin. (1) cu referire la art. 184 din vechiul C. proc. civ., solicită, în esenţă, să se dispună: (a) declararea ca fiind false a tuturor înscrisurilor invocate şi valorificate anterior în cauzele x; (b) schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de revizuire cu consecinţa admiterii acţiunii în anulare şi anularea tuturor înscrisurilor defăimate ca fiind false.

Prin sentinţa civilă nr. 50 din 27 iunie 2025, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins cererea de revizuire formulată de revizuenta A. prin lichidator judiciar C. împotriva încheierii de şedinţă din data de 15.11.2012 şi a sentinţei civile nr. 29 din data 06.12.2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. x/2012, în contradictoriu cu intimatul B., ca inadmisibilă.

În considerentele sentinţei, instanţa de revizuire a reţinut următoarele:

La termenul de judecată din 27.06.2025, instanţa a acordat cuvântul asupra admisibilităţii revizuirii, în considerarea obiectului acesteia: încheiere de şedinţă de admitere a unor excepţii de inadmisibilitate şi tardivitate, respectiv sentinţă pronunţată într-o acţiune în anularea unei hotărâri arbitrale, supusă şi atacată cu recurs.

Potrivit art. 322 prima teză din C. proc. civ. în vigoare la data începerii procesului, sunt supuse revizuirii hotărârile rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, respectiv hotărârile date de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul.

În speţă, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că instanţa care a pronunţat încheierea şi sentinţa atacate cu revizuire, nu a acţionat ca instanţă de apel sau recurs, iar hotărârea sa nu a rămas definitivă prin neapelare, nefiind susceptibilă de apel, ci doar de recurs, care a şi fost exercitat şi soluţionat de instanţa superioară. Condiţia de a fi definitivă prin neapelare se referă la hotărârile susceptibile de această cale de atac, rămasă însă neexercitată, iar nu la hotărârile nesusceptibile de apel, definitive în primă instanţă, în puterea legii, supuse doar recursului. Cu atât mai mult, nu intră în categoria hotărârilor care pot face obiectul revizuirii, încheierea de şedinţă prin care instanţa nu s-a pronunţat asupra fondului, ci asupra excepţiilor vizând exerciţiul dreptului la acţiune, ale inadmisibilităţii şi tardivităţii.

Condiţiile de admisibilitate a revizuirii, inclusiv cât priveşte obiectul căii extraordinare de atac, sunt prevăzute strict şi imperativ de dispoziţia evocată incidentă, neputând fi extinse pentru identitate de raţiune, pe cale de interpretare sau în puterea unei opţiuni proprii, de instanţa de judecată, şi la alte hotărâri în afara celor expres şi limitativ reglementate. Instanţa ordinară nu poate nici cenzura ori pune la îndoială raţiunea legiuitorului care a scos sentinţele definitive ce se pronunţă asupra hotărârilor arbitrale din domeniul căii extraordinare a revizuirii, limitând tipurile de hotărâri ce pot face obiectul acesteia, la cele enumerate: definitive în instanţa de apel, prin neapelare, hotărâri date de o instanţă de recurs care evocă fondul. Printre acestea, considerând sensul tehnic-juridic al noţiunilor folosite, nu se regăsesc încheierea de şedinţă de admitere a unor excepţii care fac de prisos cercetarea fondului respectivelor pretenţii, şi hotărârea dată într-o acţiune în anulare - cale de atac admisibilă, la rândul său, numai pentru motivele prevăzute la art. 364 din vechiul C. proc. civ.. Limitarea cauzelor pentru care se poate exercita şi admite o astfel de acţiune în anulare, reprezintă şi un alt motiv pentru care instanţa care o judecă nu se comportă în această procedură ca o instanţă de apel, a cărei hotărâre să fie supusă revizuirii în temeiul primei teze a art. 322, chiar făcând abstracţie de sensul strict juridic al termenilor folosiţi.

Revenind însă la argumentul hotărâtor din punct de vedere juridic, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că este ţinută, atâta vreme cât dispoziţia relevantă (art. 322 din C. proc. civ. aplicabil), nu a fost abrogată, modificată, declarată neconstituţională, s-o respecte întocmai, în litera sa clară, având în vedere şi faptul că nu există o reglementare sau statuare în legislaţia sau jurisprudenţa internaţională în materia drepturilor omului, care, cu prioritate în aplicare, s-o contrazică din punct de vedere al tipurilor de hotărâri supuse căii extraordinare a revizuirii.

Faţă de această condiţie de admisibilitate a revizuirii, legată de obiectul său, instanţa de revizuire a reţinut că prezenta cale extraordinară de atac, ce se îndreaptă împotriva unei încheieri de şedinţă care s-a pronunţat asupra unor excepţii şi a unei hotărâri date de o instanţă de fond în acţiunea în anularea unei decizii arbitrale, nesusceptibilă de apel, supusă numai recursului, este inadmisibilă. De asemenea, cum dezbaterile în calea extraordinară de atac a revizuirii sunt limitate la admisibilitate, conform art. 326 (3) din C. proc. civ. aplicabil, iar prima condiţie de admisibilitate a revizuirii, legată de obiectul său, nu este îndeplinită, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că este inutilă continuarea cercetării motivelor formulate, prin prisma încadrării lor în ipoteza art. 322 pct. 4 teza a II-a, şi a faptelor pe care se întemeiază, cererea de revizuire fiind respinsă în consecinţă.

Împotriva sentinţei civile nr. 50 din 27 iunie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a formulat recurs revizuenta A. S.A. (în faliment), prin lichidator judiciar C..

Recurenta a susţinut că sentinţa atacată este netemeinică în baza dispoziţiilor art. 304 indice 1 din vechiul C. proc. civ., şi nelegală în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 8 din vechiul C. proc. civ., solicitându-se, în temeiul art. 312 din vechiul C. proc. civ., admiterea recursului şi casarea sentinţei recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre judecare aceleiaşi instanţe.

În cuprinsul memoriului de recurs, după prezentarea argumentelor care au condus la iniţierea procedurii revizurii şi evidenţierea succintă a considerentelor sentinţei atacate, recurenta a susţinut netemeinicia acestei hotărâri arătând următoarele:

În primul rând, s-a învederat că literatura juridică şi jurisprudenţa incidentă speţei au acceptat că dispoziţiile art. 322 pct. 4 din vechiul C. proc. civ. au ca principal scop înlăturarea erorilor judiciare comise anterior de instanţele de judecată în baza unor înscrisuri al căror conţinut nu este real pentru că nu este de conceput ca eroarea judiciară să rămână în fiinţă.

În al doilea rând, se reclamă ÎCCJ faptul că prima instanţă nu a observat că sentinţa civilă nr. 29/06.12.2012 este o hotărâre definitivă ce a fost modificată în recurs de ÎCCJ. De asemenea, se mai reclamă şi faptul că pentru a rămâne în fiinţă o eroare judiciară comisă în cauza nr. x în baza unor înscrisuri al căror conţinut nu este real, prima instanţă a interpretat şi aplicat dispoziţiile de lege incidente speţei dedusă judecăţii.

În al treilea rând, în cauza cu numărul x/2012, Curtea de Apel Bucureşti şi ÎCCJ ar fi putut analiza anterior speţa dedusă judecăţii dacă ar fi cunoscut pe de o parte, existenţa falsurilor deduse judecăţii pe calea cererii de revizuire şi, pe de altă parte, intervenţia termenului de prescripţie a răspunderii penale. Or, dibăcia făptuitorilor a căror răspundere penală nu mai poate fi angajată în prezent a condus la situaţia în care în baza înscrisurilor plăsmuite a fost soluţionată cauza nr. x.

Mai mult, contrar argumentului primei instanţe cu ocazia judecăţii şi al pronunţării hotărârii dată într-o acţiune în anulare - cale de atac judecată din perspectiva motivelor prevăzute la art. 364 din vechiul C. proc. civ. - instanţa de judecată care soluţionează acţiunea în anulare se comportă ca o instanţă de apel, fapt pentru care hotărârea sa poate să fie supusă revizuirii în temeiul primei teze a art. 322 din vechiul C. proc. civ.. În susţinerea acestui argument, s-a învederat faptul că pentru a se verifica legalitatea dispoziţiilor regulamentare, presupus adoptate de FRF, a fost învestită instanţa de contencios administrativ şi fiscal pe calea excepţiei de nelegalitate. Or, la acel moment nu s-a cunoscut că regulamentele în cauză au fost plăsmuite în condiţiile reclamate pe calea cererii de revizuire.

Prin urmare, este de neconceput şi acceptat ca în baza sentinţei civile recurate cauza civilă să fie scoasă de la controlul căii extraordinare de atac pentru a se menţine în fiinţă un fals titlu executoriu de plată cu o valoare de 7.000.000 euro.

În al patrulea rând, sunt total neîntemeiate argumentele prezentate de prima instanţă "instanţa de faţă este ţinută, atâta vreme cât dispoziţia relevantă (art. 322 din C. proc. civ. aplicabil), nu a fost abrogată, modificată, declarată neconstituţională, s-o respecte întocmai, în litera sa clară, având în vedere şi faptul că nu există o reglementare sau statuare în legislaţia sau jurisprudenţa internaţională în materia drepturilor omului, care, cu prioritate în aplicare, s-o contrazică din punct de vedere al tipurilor de hotărâri supuse căii extraordinare a revizuirii" - întrucât accesul la o instanţă independentă şi imparţială este reglementat de norme europene, iar instanţa naţională este cea care are obligaţia de a înlătura erorile judiciare deduse judecăţii.

Cu alte cuvinte, nu se poate imputa revizuentei erorile judiciare comise de organele judiciare care nu au cenzurat anterior activităţile ilicite desfăşurate în cadrul FRF.

De asemenea, pe calea cererii de revizuire dedusă judecăţii se urmăreşte stoparea efectelor nocive ale activităţilor ilicite ce au avut ca rezultat falsificarea înscrisurilor defăimate, confecţionarea unui titlu de plată de 7.000.000 euro, inducerea în eroare a instanţelor judecătoreşti pentru a scoate de la controlul instanţelor judecătoreşti activitatea ilicită dedusă judecăţii în cauza cu nr. x/2012 şi a menţine în fiinţă un titlu de plată care a contribuit la falimentul revizuentei A. S.A..

În acest context, s-a subliniat că instanţa constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa că principiul stabilităţii raporturilor juridice nu poate implica promovarea unui drept prin intermediul unei ilegalităţi, posibilitatea revizuirii unei hotărâri judecătoreşti întemeiată pe o eroare judiciară constituie singura modalitate de contracarare a efectelor principiului potrivit căruia fraus omnia corrumpit. Prin urmare, argumentele primei instanţe sunt total neîntemeiate.

În al cincilea rând, s-a arătat că hotărârea judecătorească evocă fondul problemelor de fapt şi de drept deduse judecăţii cu ocazia: (a) instrumentării presupuselor proceduri arbitrale ce au avut ca rezultat pronunţarea presupuselor hotărâri arbitrale ce au făcut obiectul acţiunii în anulare înregistrată sub nr. x/2012; (b) soluţionării acţiunii în anulare. Or, în baza unor înscrisuri falsificate şi valorificate în cauza nr. x s-a constatat: 1. calitatea de statute şi regulamente ale FRF; 2. competenţa presupuselor tribunale arbitrate presupuse ale FRF în soluţionarea unui litigiu de dreptul muncii; 3. calitatea de arbitri ai unor presupuse tribunale ale FRF a persoanelor fizice care au instrumentat şi soluţionat cauzele în care, prin fals, au fost date presupusa hotărâre arbitrată cu nr. 41/10.03.2011, presupusa decizie arbitrală cu nr. 42/20.04.2011, presupusa încheiere arbitrală din data de 28.08.2012, presupusa decizie arbitrală cu nr. 106/04.10.2012; 4. necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti din România de a analiza şi soluţiona o cauză care a fost scoasă în baza înscrisurile defăimate de la competenţa instanţelor judecătoreşti din România.

În al şaselea rând, un fine de neprimire al demersului judiciar dedus judecăţii conduce la incidenţa dispoziţiilor art. 268 - art. 269 din Legea nr. 303/2022, cu consecinţa atragerii răspunderii Statului Român prin Ministerul Finanţelor pentru eroarea judiciară comisă în speţă, redându-se în acest sens dispoziţiile art. 268 alin. (4) din Legea nr. 303/2022 cu privire la eroarea judiciară şi arătându-se, în esenţă, că hotărârea judecătorească ce se solicită a fi revizuită este una definitivă care, în baza unor înscrisuri falsificate, are la bază o situaţie de fapt şi de drept eronată în baza căreia s-a tranşat fondul cauzei dedus judecăţii. În plus, eroarea judiciară este cu atât mai evidentă cu cât în baza unor înscrisuri falsificate au fost încălcate normele Uniunii Europene, iar această încălcare a fost constatată prin Hotărârea Curţii Europene de Justiţie pronunţată în Cauza C-600/23.

În acest punct al motivării, recurenta a făcut referire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 322 pct. 4 din vechiul C. proc. civ. în vigoare la data începerii procesului, potrivit cu care sunt supuse revizuirii hotărârile rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, respectiv hotărârile date de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, în măsura în care acestea nu permit revizuirea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care, fără a se evoca fondul, în baza unor înscrisuri plăsmuite au fost comise erori judiciare prin care s-au produs încălcări ale: a) Convenţiei pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale şi/sau a Protocoalele Convenţiei astfel cum au fost acestea interpretate şi aplicate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului; b) Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului; c) Dreptului Uniunii Europene astfel cum este interpretat şi aplicat acest drept de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

În continuare, recurenta a invocat nelegalitatea sentinţei recurate prin raportare la dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

Astfel, subsumat art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa a nesocotit formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2), din cauza faptului că prima instanţă a încălcat dispoziţiile art, 129 alin. (5) din vechiul C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 365 din vechiul C. proc. civ., competenţa de a judeca în primă instanţă acţiunea în anulare revine instanţei judecătoreşti imediat superioare celei prevăzute la art. 342, în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul; aşadar, acţiunea în anulare reprezintă o cale de atac şi, chiar dacă instanţa care soluţionează acţiunea în anulare este ţinută de motivele strict limitativ prevăzute de art. 364 din C. proc. civ., în cadrul controlului exercitat se poate vorbi de existenţa unui control efectuat într-o cale de atac. Mai mult, hotărârea dată în cadrul acţiunii în anulare poate fi cenzurată pe calea recursului. Prin urmare, nu se poate vorbi de faptul că, în speţă, a fost respectată îndatorirea de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale din moment ce pe lângă cele învederate nu s-a observat nici faptul că sentinţa civilă nr. 29/06.12.2012 este o hotărâre definitivă ce a fost modificată în recurs de ÎCCJ şi ne aflăm în faţa unei hotărâri judecătoreşti care evocă fondul problemelor de fapt şi de drept deduse judecăţii cu ocazia: (a) instrumentării presupuselor proceduri arbitrale ce au avut ca rezultat pronunţarea presupuselor hotărâri arbitrale ce au făcut obiectul acţiunii în anulare înregistrată sub nr. x/2012; (b) soluţionării acţiunii în anulare.

Recurenta a evidenţiat criticile care în opinia sa se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 8 din vechiul C. proc. civ., potrivit cu care modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, când: (a) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii; (b) instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

A reiterat recurenta că sentinţa civilă nr. 29/06.12.2012 este o hotărâre definitivă dată de o instanţă civilă într-o cale de atac exercitată în cadrul acţiunii în anulare ce a fost modificată în recurs de ÎCCJ. Aşadar, revizuirea este admisibilă atât din perspectiva faptului că se poate vorbi de o hotărâre dată într-o cale de atac, cât şi din perspectiva faptului că aceasta a fost modificată în recurs. Mai mult, s-a reamintit, suntem în faţa unei hotărâri judecătoreşti definitive în care se evocă fondul problemelor de fapt şi de drept deduse judecăţii cu ocazia: (a) instrumentării presupuselor proceduri arbitrale ce au avut ca rezultat pronunţarea presupuselor hotărâri arbitrale care au făcut obiectul acţiunii in anulare înregistrată sub nr. x/2012: (b) soluţionării fondului acţiunii în anulare.

Prin raportare la pasajele din sentinţa atacată, evidenţiate în cererea formulată, recurenta reia susţinerile mai sus prezentate, în sensul că sentinţa ce se solicită a fi revizuită reprezintă o hotărâre judecătoreasca modificată în recurs, iar prin aceasta s-a evocat fondul problemelor de fapt şi de drept deduse judecăţii.

După redarea dispoziţiilor art. 364 lit. a), b), c) şi i) din vechiul C. proc. civ., recurenta a susţinut că, în baza unor înscrisuri falsificate toate aceste motive ale acţiunii în anulare au fost soluţionate anterior în cadrul dosarului nr. x/2012, context în care s-a stabilit că: a. Litigiul a fost succeptibil de soluţionare pe calea arbitrajului; b. Tribunalele arbitrale presupuse ale FRF au soluţionat litigiul în baza unor convenţii arbitrale inserate în statutul şi în regulamentele presupus adoptate de FRF; Tribunalul arbitral a fost constituit în conformitate cu statutul şi regulamentele presupus adoptate de FRF; Hotărârea arbitrală poate fi atacată la Tribunalul arbitral al sportului în baza statutului şi a regulamentelor presupus adoptate de FRF şi nu încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii.

Mai mult, pe calea cererii de revizuire se reclamă faptul că, în baza unor înscrisuri falsificate, s-a constatat anterior de către instanţa de judecată că litigiul a fost succeptibil de soluţionare pe calea arbitrajului, iar presupusele tribunale arbitrale ale FRF au fost constituite în fals sub denumirea de tribunale instituţionale ale FRF, context ilicit în care au soluţionat litigiul dedus judecăţii în cauza x, tot în baza unor convenţii arbitrale inserate în fals într-un presupus statut şi într-un presupus regulament al FRF (înscrisuri falsificate sub denumirea de regulamentul cu privire la statutul şi transferul jucătorului de fotbal şi regulamentul privind statutul antrenorului de fotbal). În acelaşi context, prima instanţă a mai constatat că falsul tribunal arbitral a fost constituit în conformitate cu falsele statute şi regulamentele presupus adoptate de FRF, iar hotărârile falsului tribunal arbitral pot fi atacate doar în Elveţia la Tribunalul Arbitral al Sportului, astfel cum s-a prevăzut în falsul statut şi în falsele regulamente presupus adoptate de FRF.

Or, în cauza nr. x s-a stabilit că nu s-au încălcat ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii, datorită faptului că statutul şi regulamentele FRF permiteau organizarea şi funcţionarea tribunalelor arbitrale care au pronunţat hotărârile ce făceau obiectul acţiunii în anulare, însă fără ca instanţa de judecată să cunoască faptul că înscrisurile invocate au fost încheiate în fals în condiţiile arătate în cererea de revizuire.

Aşadar, nu se poate vorbi că pe calea revizuirii se supun atenţiei motive şi cauze pentru care nu se poate exercita şi admite o astfel de acţiune în anulare. În plus, în raport de motivele mai sus prezentate este cert că instanţa care judecă acţiunea în anulare se comportă ca o instanţă de apel, iar hotărârea acesteia poate să fie supusă revizuirii, în temeiul primei teze a art. 322 din vechiul C. proc. civ.

În continuare, recurenta a evidenţiat o serie de critici care în opinia sa se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ., susţinându-se că, în speţă, se reclamă încălcarea de către prima instanţă a dispoziţiilor Uniunii Europene.

În acest sens, s-a arătat, în esenţă, că sentinţa recurată nu respectă condiţiile tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană şi nici obligaţiile asumate de România în urma obţinerii calităţii de membru al Uniunii Europene. Aceasta impune casarea sentinţei recurate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, întrucât nu este de conceput ca o eroare judiciară să rămână în fiinţă în considerarea argumentelor prezentate în mod netemeinic şi nelegal în hotărârea atacată, cu atât mai mult cu cât eroarea judiciară ce se solicită a fi retractată este confirmată şi de Hotărârea Curţii Europene de Justiţie pronunţată în Cauza C-600/23.

Raportându-se la considerentele (2) şi (3) ale Deciziei 2006/928 (privind stabilirea unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei), recurenta a arătat că, în cazul dedus judecăţii, se impută recurentei rămânerea în fiinţă a unei erori judiciare cauzată chiar de ineficienţa judecătorilor şi procurorilor anterior sesizaţi.

S-a mai arătat că sentinţa civilă recurată nu îndeplineşte dispoziţiile punctelor (2) şi (3) ale Deciziei 2006/928 din moment ce prevederile referite nu pot fi interpretate şi aplicate astfel încât o eroare judiciară să rămână în fiinţă în considerarea argumentelor prezentate în mod netemeinic şi nelegal în hotărârea atacată.

Totodată, a mai învederat recurenta, că prin sentinţa atacată au fost încălcate art. 9 TUE (care proclamă principiul egalităţii cetăţenilor Uniunii), art. 67 alin. (1) TFUE (care prevede că Uniunea constituie un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie), art. 2 TUE (privind cerinţa statului de drept european), aplicabile speţei în urma asumării şi garantării de către Statul Român a faptului că îndeplineşte şi se supune condiţiilor aderării la Uniunea Europeană.

Este cert, a susţinut recurenta, că respectarea de către un stat membru a valorilor consacrate la art. 2 TUE constituie o condiţie pentru a beneficia de toate drepturile care decurg din aplicarea tratatelor în privinţa acestui stat membru. Aşadar, un stat membru nu îşi poate adopta/modifica/interpreta legislaţia astfel încât să determine un regres al protecţiei valorii statului de drept, valoare care este concretizată printre altele de art. 19 alin. (2) din TUE.

Prin urmare, statele membre sunt obligate să asigure evitarea oricărui regres în raport cu această valoare a legislaţiei lor în materie de organizare a justiţiei, asumându-şi obligaţia de a stabili căi de atac care să asigure o protecţie jurisdicţională efectivă, ceea ce impune statului membru şi agenţilor acestuia obligaţia de abţinere atât de la adoptarea unor norme cât şi de la interpretarea şi aplicarea unor norme în sensul nerespectării obligaţiilor rezultate din dreptul Uniunii Europene.

Potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii Europene de Justiţie, din principiul cooperării loiale, consacrat la art. 4 alin. (3) TUE, rezultă că statele membre sunt ţinute să ia toate măsurile necesare pentru a garanta aplicabilitatea şi eficacitatea dreptului Uniunii, precum şi să elimine consecinţele ilicite ale unei încălcări a acestui drept şi că o astfel de obligaţie revine, în cadrul competenţelor sale, fiecărui organ al statului membru în cauză. Or, în cauza dedusă judecăţii s-a reclamat existenţa unei erori judiciare comisă anterior în baza unor înscrisuri falsificate, iar prin sentinţa civilă recurată se susţine că nu pot fi remediate consecinţele ilicite ale erorii în cauză.

Amintind art. 49 TUE, recurenta susţine că, în urma aderării, judecătorii statului român au obligaţia de a respecta şi promova valorile prevăzute la norma europeană la care a făcut referire, iar din articolul 2 TUE rezultă că Uniunea se întemeiază pe valori, precum statul de drept, care sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată, printre altele, prin egalitate şi justiţie; s-a reamintit, totodată, că la 01.08.2025 Curtea Europeană de Justiţie a soluţionat Cauza nr. C-600/23.

Intimatul a transmis întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului şi menţinerea hotărârii atacate, invocând în preambul inadmisibilitatea acestuia şi susţinând că motivele de recurs sunt subsumate formal cazurilor reglementate de dispoziţiile art. 304, pct. 5, 7 şi 8 C. proc. civ. de la 1865.

În şedinţa publică din 21 octombrie 2025, în raport de explicitările formulate de intimat, Înalta Curte a calificat susţinerile acestuia ca fiind excepţia de nulitate a recursului şi, după ce a acordat cuvântul părţilor asupra acesteia, deliberând, a respins excepţia nulităţii formulată de intimatul B., reţinând că parte dintre criticile invocate se încadrează în motivele de nelegalitate prescrise de lege.

De asemenea, faţă de invocarea, în cuprinsul cererii de recurs, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 322 pct. 4 din C. proc. civ. de la 1865, instanţa a dispus formarea unui dosar asociat având acest obiect.

Prin încheierea din 21 octombrie 2025, pronunţată în dosarul nr. x/2025, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, formulată de recurenta A. S.A. (în faliment), prin lichidator judiciar C.. şi, în consecinţă, a dispus sesizarea acestui for cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 322 pct. 4 din C. proc. civ. de la 1865.

Analizând recursul declarat de recurenta-revizuentă A. S.A. (în faliment), prin lichidator judiciar C.., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate şi a apărărilor formulate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat şi urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:

Dintru început, recurenta a susţinut că sentinţa atacată este netemeinică, în baza dispoziţiilor art. 304 indice 1 din C. proc. civ., şi nelegală, în baza prevederilor art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 din acelaşi cod, solicitându-se, în temeiul art. 312 din C. proc. civ., admiterea recursului şi casarea sentinţei recurate cu consecinţa trimiterii cauzei spre judecare aceleiaşi instanţe.

În cauza pendinte, se constată că, prin sentinţa civilă nr. 50 din 27 iunie 2025, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire a încheierii de şedinţă din data de 15.11.2012 şi a sentinţei civile nr. 29 din data 06.12.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, reţinând, în sinteză, că, în raport de art. 322 teza întâi C. proc. civ., aceste tipuri de hotărâri nu sunt susceptibile de calea extraordinară de atac exercitată.

Prin cererea de recurs formulată împotriva acestei sentinţe, se expune istoricul relaţiilor dintre părţi şi litigiile dintre acestea, aducându-se în dezbatere, printre altele, atât o serie de chestiuni de fond care nu au legătură cu modalitatea de soluţionare a cererii de revizuire, prin respingerea ei ca inadmisibilă, dar şi critici prin care se susţine că instanţa a nesocotit formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., din cauza faptului că prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 129 alin. (5) din acelaşi cod, subsumate de aceasta art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În speţă, se reţine că prin dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. se are în vedere reglementarea de drept comun a nulităţilor procedurale cu ipotezele sale, respectiv: actele de procedură să fie îndeplinite cu neobservarea formelor legale şi să se fi pricinuit părţii o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea lor.

Deşi, este adevărat că acest motiv de nelegalitate poate fi invocat atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2). C. proc. civ., criticile recurentei nu sunt fondate.

Astfel, este de menţionat că recursul declarat în cauză vizează o hotărâre dată într-o cerere prin care s-a solicitat revizuirea unei încheieri de şedinţă de admitere a unor excepţii de inadmisibilitate şi tardivitate, respectiv a unei sentinţe pronunţate într-o acţiune în anularea unei hotărâri arbitrale.

Potrivit dispoziţiilor art. 322 pct. 4 C. proc. civ. de la 1865, pe care recurenta şi-a întemeiat cererea de revizuire, "Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: (…) 4. dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii. În cazul în care, în ambele situaţii, constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanţa de revizuire se va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate. La judecarea cererii va fi citat şi cel învinuit de săvârşirea infracţiunii;"

Din cuprinsul capitolului II intitulat "Revizuirea hotărârilor" se desprind condiţiile de admisibilitate ale cererii de revizuire care ţin de obiect, legitimare procesuală, interes, motive termene.

Dintre aceste condiţii, curtea de apel a luat în examinare obiectul cererii de revizuire, astfel cum este stabilit în art. 322 teza întâi C. proc. civ., în vigoare la data începerii procesului.

Analizând prevederile acestui text de lege, Înalta Curte constată că hotărârile supuse căii extraordinare de atac a revizuirii sunt hotărârile rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi hotărârile date de o instanţa de recurs atunci când evoca fondul.

Dispoziţiile legale care reglementează revizuirea, cale extraordinară de atac, sunt de strictă interpretare, astfel că exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute în mod expres de lege.

Conform art. 326 alin. (3) C. proc. civ., se constată că dezbaterile în cadrul unei cereri de revizuire sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază. Prin urmare, în cadrul acestei căi de retractare se analizează prioritar condiţiile de admisibilitate, cadru în care nu se pot repune în discuţie şi nu se cercetează chestiuni ce ţin de fondul cauzei, ci strict aspectele procedurale vizând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate.

În acest context al reglementării, instanţa de revizuire a cercetat admisibilitatea cererii formulate, în considerarea obiectului acesteia şi, observând dispoziţiile art. 322 prima teză din C. proc. civ., a reţinut că instanţa care a pronunţat încheierea şi sentinţa atacate cu revizuire, nu a acţionat ca instanţă de apel sau recurs.

Încheierea şi sentinţa atacate cu revizuire, au fost pronunţate în cadrul unei acţiuni în anulare soluţionate potrivit dispoziţiilor art. 365 din C. proc. civ. de la 1865, cale de atac admisibilă numai pentru motivele prevăzute la art. 364 din acelaşi cod. Trebuie amintit că acţiunea în anulare implică atribute specifice unei căi de atac, dar este distinctă de apel şi recurs, prin sorginte, prin obiect, prin motivele pe care se întemeiază şi prin scopul urmărit, acţiunea în anulare nefiind asimilată, nicidecum, apelului în privinţa devoluţiunii, aşa cum susţine recurenta.

De asemenea, hotărârea atacată cu revizuire nu a rămas definitivă prin neapelare, nefiind susceptibilă de apel, ci doar de recurs, care de altfel a şi fost exercitat şi soluţionat de instanţa superioară.

Astfel, împotriva sentinţei civile nr. 29 din 06.12.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a formulat recurs pârâtul B., care a fost admis prin decizia nr. 3526/25.06.2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sentinţa atacată fiind modificată în tot, în sensul că acţiunea reclamantei A. S.A. a fost respinsă ca inadmisibilă.

Deşi recurenta invocă nerespectarea îndatoririi de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, Înalta Curte constată că instanţa învestită cu soluţionarea cererii de revizuire a aplicat în mod corect dispoziţiile legale incidente în speţă, respectiv art. 322 prima teză din C. proc. civ., în raport de obiectul cererii de revizuire, ajungând la concluzia inadmisibilităţii căii extraordinare de atac exercitată de revizuentă.

Motivele care justifică promovarea unei cereri de revizuire sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 322 prima teză din C. proc. civ., iar a admite teza potrivit căreia revizuirea unei hotărâri poate avea loc şi în afara motivelor expres prevăzute de lege ar însemna a aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice civile şi a lăsa la aprecierea instanţelor măsura în care o hotărâre şi-a pierdut sau nu credibilitatea.

În consecinţă, în respectarea principiului legalităţii, conform căruia căile de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor judecătoreşti sunt stabilite de normele legale şi cum exercitarea unei căi de atac nu se poate face decât în cadrul sistemului legal reglementat, rezultă că este corectă statuarea curţii de apel, potrivit căreia încheierea şi sentinţa atacate nu îndeplinesc cerinţa de admisibilitate instituită în ipoteza de la art. 322 prima teză C. proc. civ. pentru formularea cererii de revizuire.

Susţinerile recurentei în sensul că, în cadrul controlului exercitat prin acţiunea în anulare, se poate vorbi de existenţa unui control efectuat într-o cale de atac, precum şi cele prin care se învederează că nu s-a observat nici faptul că sentinţa civilă nr. 29/06.12.2012 este o hotărâre definitivă ce a fost modificată în recurs şi ne aflăm în faţa unei hotărâri judecătoreşti care evocă fondul problemelor de fapt şi de drept deduse judecăţii, nu pot fi privite ca întemeiate.

Astfel, în speţă este esenţial faptul că sentinţa civilă nr. 29/06.12.2012 a fost pronunţată în cadrul unei acţiuni în anulare, soluţionate potrivit dispoziţiilor art. 365 din C. proc. civ. de la 1865, cale de atac cu o identitate proprie, cu o fizionomie juridică diferită de cea a căilor de drept comun, admisibilă numai pentru motivele prevăzute la art. 364 din acelaşi cod, astfel că instanţa care soluţionează acest tip de acţiune nu se comportă ca o instanţă de apel, aşa cum susţine recurenta-revizuentă.

Aşa cum s-a arătat, în raport cu dispoziţiile art. 322 prima teză C. proc. civ., Înalta Curte constată că este corectă concluzia Curţii de Apel Bucureşti, în sensul că instanţa care a pronunţat încheierea şi sentinţa atacate cu revizuire nu a acţionat ca instanţă de apel sau recurs, iar hotărârea sa nu a rămas definitivă prin neapelare, nefiind susceptibilă de apel, ci doar de recurs, cale de atac care a fost exercitată şi soluţionată de instanţa superioară.

Aşa cum a remarcat şi instanţa de revizuire, pe de o parte, condiţia de a fi definitivă prin neapelare se referă la hotărârile susceptibile de această cale de atac, rămasă însă neexercitată, iar nu la hotărârile nesusceptibile de apel, definitive în primă instanţă, în puterea legii, supuse doar recursului, iar, pe de altă parte, nu intră în categoria hotărârilor care pot face obiectul revizuirii, încheierea de şedinţă prin care instanţa nu s-a pronunţat asupra fondului, ci asupra excepţiilor vizând exerciţiul dreptului la acţiune, ale inadmisibilităţii şi tardivităţii.

Or, hotărârile a căror revizuire s-a solicitat nu se încadrează în categoria celor limitativ prevăzute de art. 322 teza I C. proc. civ., aşa cum, în mod legal şi corect, a reţinut prima instanţă.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Acest motiv, vizează prin conţinutul său nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. pe care recurenta nu le-a amintit, ci doar a făcut referire la ipoteza unei motivări străine cauzei.

Observând considerentele sentinţei criticate se constată că aceasta nu cuprinde motive străine pricinii, instanţa de revizuire argumentându-şi hotărârea prin exprimarea clară a raţionamentului juridic (fundamentat pe textele legale incidente - art. 322 prima teză din C. proc. civ.) şi evidenţierea logicii interne care a condus la adoptarea soluţiei sale.

Având de soluţionat cererea de revizuire împotriva încheierii de şedinţă din data de 15.11.2012 şi a sentinţei civile nr. 29 din data 06.12.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, întemeiată de petentă pe dispoziţiile art. 322 pct. 4 C. proc. civ., instanţa de revizuire nu putea soluţiona calea extraordinară de atac potrivit temeiului de drept indicat, care presupunea intrarea în judecata fondului şi aprecierea actelor invocate ca circumscriindu-se în alin. (4) al art. 322 C. proc. civ., câtă vreme cererea de revizuire a fost respinsă ca inadmisibilă din perspectiva obiectului ei.

Este de reţinut că simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, neînsuşirea de către instanţă a susţinerilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei motivări străine de natura pricinii în sensul textului legal anterior evocat, instanţa nefiind ţinută să răspundă potrivit opiniei părţilor, ci, aceasta este obligată să facă o analiză logico-juridică în raport cu dispoziţiile legale incidente.

Notează instanţa supremă, în acest context, că nu echivalează cu o motivare străină pricinii o argumentare sintetică, întemeiată pe alte dispoziţii legale decât cele pe care recurenta le apreciază a-i fi favorabile.

În speţă, instanţa de apel a respectat exigenţele motivării unei hotărâri judecătoreşti impuse atât de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cât şi de Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, sentinţa recurată cuprinzând în considerentele sale o analiză riguroasă şi concretă a cererii formulate în raport de obiectului revizuirii având în vedere normele legale incidente - art. 322 prima teză din C. proc. civ., ţinând cont şi de faptul că nu există o reglementare sau statuare în legislaţia sau jurisprudenţa internaţională în materia drepturilor omului, care, cu prioritate în aplicare, să contrazică, din punct de vedere al tipurilor de hotărâri supuse căii extraordinare a revizuirii, dispoziţia relevantă menţionată, astfel că nu se poate susţine cu temei că este vorba de o motivare străină de natura pricinii.

Din raţionamentul expus în sentinţa recurată rezultă cu claritate care este construcţia juridică ce a permis concluzia inadmisibilităţii cererii de revizuire, neindentificându-se în acest context nicio dispoziţie legală sau convenţională care să includă acest control al revizuirii în materia pendinte.

Aşadar, observând considerentele sentinţei criticate, în pofida susţinerilor recurentei, se constată că în argumentarea acesteia nu se regăsesc motive străine de natura pricinii, astfel încât acest motiv va fi respins ca nefondat.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în sensul că instanţa interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, Înalta Curte reţine că acesta nu este incident în speţă, în condiţiile în care prin sentinţa recurată, în temeiul art. 322 prima teză din C. proc. civ., cererea de revizuire a fost respinsă ca inadmisibilă, nefiind vorba, aşadar, de ipoteza normei juridice invocate.

Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurentă, modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Prin prisma motivului de recurs indicat, recurenta a invocat încălcarea de către prima instanţă a dispoziţiilor Uniunii Europene, în acest sens susţinându-se, în esenţă, că sentinţa recurată nu respectă condiţiile Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană şi nici obligaţiile asumate de România în urma obţinerii calităţii de membru al Uniunii Europene, sentinţa atacată nu îndeplineşte dispoziţiile punctelor (2) şi (3) ale Deciziei 2006/928, invocându-se, totodată, şi încălcarea art. 2 şi art. 9 TUE, a art. 67 alin. (1) TFUE, a Deciziei 2006/928/CE.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reţine că hotărârea curţii de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei. Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de revizuire, în temeiul art. 322 prima teză din C. proc. civ., că prima condiţie de admisibilitate a revizuirii, legată de obiectul său, nu este îndeplinită, fiind, prin urmare, inutilă continuarea cercetării motivelor formulate de revizuentă, prin prisma încadrării lor în ipoteza art. 322 pct. 4 teza a II-a, şi a faptelor pe care se întemeiază.

Criticile recurentei nu au relevanţa pe care le-o atribuie aceasta, în condiţiile în care instanţa de revizuire a procedat la judecarea cererii cu care a fost învestită prin prisma obiectului cererii de revizuire în raport de normele legale incidente - art. 322 prima teză din C. proc. civ. de la 1865, ţinând cont şi de faptul că nu există o reglementare sau statuare în legislaţia sau jurisprudenţa internaţională în materia drepturilor omului, care, cu prioritate în aplicare, să fie în contradicţie cu dispoziţia relevantă menţionată.

Este de necontestat că art. 6 paragraf 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale consacră, într-o largă accepţiune, asigurarea şi recunoaşterea, aplicarea universală şi efectivă a obligaţiei de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil.

În acest context, Înalta Curte aminteşte că accesul liber la justiţie implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului şi poate fi supus unor limitări, atâta timp cât nu este atinsă substanţa dreptului.

Caracterul revizuirii, de cale extraordinară de atac, presupune că aceasta poate fi exercitată exclusiv pentru motivele prevăzute de lege, care sunt de strictă interpretare şi aplicare. Aceste limitări sunt de ordine publică.

Criticile din recurs, prin care se afirmă că sentinţa atacată nu respectă condiţiile Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană şi nici obligaţiile asumate de România în urma obţinerii calităţii de membru al Uniunii Europene, nu pot fi susţinute cu temei.

Astfel, trebuie menţionat că acest tratat nu conţine norme aplicabile în mod direct care să reglementeze competenţa instanţelor naţionale în materia căilor extraordinare de atac sau condiţiile revizuirii hotărârilor judecătoreşti, iar aplicarea dispoziţiilor procesuale interne referitoare la revizuire nu poate fi confundată cu neîndeplinirea obligaţiilor Uniunii Europene, în condiţiile în care instanţa naţională acţionează în limitele competenţei sale constituţionale şi legale.

În ceea ce priveşte Decizia 2006/928/CE a Comisiei Europene, trebuie precizat că aceasta a instituit un mecanism de cooperare şi verificare (MCV), destinat monitorizării progresului României în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei, punctele 2 şi 3 ale acestei Decizii, la care face referire expresă recurenta, stabilind doar obiective de referinţă şi un cadru de cooperare instituţională între Comisia Europeană şi autorităţile naţionale, fără a genera efecte juridice directe în cauze individuale.

Dispoziţiile invocate de recurentă din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), respectiv Tratatul pentru Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), au caracter general, consacrând valori precum statul de drept, democraţia, respectarea drepturilor fundamentale, independenţa justiţiei.

Respectarea valorilor statului de drept implică tocmai aplicarea fermă şi previzibilă a legii interne, inclusiv în materia căilor de atac, astfel că o hotărâre pronunţată în cadrul competenţei legale, cu respectarea garanţiilor procesuale, nu poate constitui o încălcare a dispoziţiilor invocate de recurentă.

Contrar alegaţiilor autoarei demersului judiciar pendinte, reglementările evidenţiate nu obligă statele membre să instituie revizuirea pentru orice tip de hotărâre, acestea având marjă de apreciere în stabilirea normelor de procedură, inclusiv în privinţa căilor de atac, astfel încât prevederea din art. 322 teza întâi din C. proc. civ. nu încalcă standardul de proces echitabil sau vreunul dintre principiile şi normele fundamentale ce stau la baza ordinii juridice europene.

Faptul că încheierea, respectiv hotărârea dată în cadrul acţiunii în anulare, nu pot fi supuse căii extraordinare de atac a revizuirii, nu se opune art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, amintit de recurentă, având în vedere competenţa exclusivă a legiuitorului în instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti şi modalitatea de reglementare a revizuirii ca fiind o cale de atac specială, ce poate fi exercitată doar în cazurile şi în condiţiile prevăzute în mod expres de lege.

În egală măsură, împrejurarea că, la 01.08.2025, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a soluţionat Cauza nr. C-600/23, care consacră dreptul, în special pentru cluburi şi jucători, de a obţine un control jurisdicţional efectiv al hotărârilor arbitrale pronunţate de Curtea de Arbitraj Sportiv, nu are relevanţă în prezenta cauză, întrucât aceasta nu statuează, ca fiind contrară dreptului Uniunii, instituirea de către legiuitorul intern a unor condiţii de admisibilitate pentru exercitarea căilor extraordinare de atac, cum este, în speţă, revizuirea.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a avut în vedere acele norme naţionale care ar priva particularii de posibilitatea de a obţine, din partea instanţelor statelor membre, controlul jurisdicţional efectiv al unei astfel de hotărâri arbitrale.

Or, sub acest aspect, se impune a reitera faptul că sentinţa civilă nr. 29 din 06.12.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, ce face obiectul cererii de revizuire, a fost pronunţată în soluţionarea unei acţiuni în anulare a hotărârii arbitrală, iar această sentinţă a fost recurată de pârâtul B., recursul fiind admis prin decizia nr. 3526/25.06.2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu modificarea sentinţei civile atacate, în sensul respingerii acţiunii reclamantei A. S.A., ca inadmisibilă.

Respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de revizuire îndreptate împotriva încheierii de şedinţă din data de 15.11.2012 şi a sentinţei civile nr. 29 din data 06.12.2012, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. x/2012, în raport cu cerinţele de admisibilitate a revizuirii, respectiv cu referire la obiectul căii extraordinare de atac, este în aceste condiţii legală şi nu încalcă cele statuate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, aşa cum se pretinde de către recurenta-revizuentă.

În considerarea celor ce preced, constatând că, potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 7, 8, 9 C. proc. civ. şi art. 304 indice 1 din acelaşi cod, nu există motive de casare sau modificare a hotărârii atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta A. S.A. (în faliment), prin lichidator judiciar C..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta A. S.A. (în faliment), prin lichidator judiciar C.., împotriva sentinţei civile nr. 50 din 27 iunie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2025.