Labor jurisdiction conflict over salary arrears assigned to Tribunal Dâmbovița.

Şedinţa publică din data de 16 octombrie 2025

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată la data de 23.02.2024 pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, sub nr. x/2024, în urma disjungerii din dosarul nr. x/2024 al aceleiaşi instanţe, prin încheierea din 05.09.2024, reclamanta A. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună: obligarea pârâtei Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei în calitate de ordonator principal de credite la alocarea fondurilor necesare plăţii drepturilor salariale stabilite prin Decizia nr. 32/27.04.2023 a Preşedintelui Curţii de Apel Craiova, obligarea pârâtei Curtea de Apel Craiova, în calitate de ordonator secundar de credite, la plata integrală printr-o singură operaţiune financiară a sumelor de bani reprezentând drepturi salariale restante, începând cu data de 01.01.2018, şi în continuare, pe viitor, ce au fost stabilite prin Decizia nr. 32/27.04.2023 a Preşedintelui Curţii de Apel Craiova, astfel cum rezultă din anexele I-IV, părţi integrante din decizie. Obligarea pârâtului Tribunalul Olt, în calitate de ordonator terţiar de credite, la plata integrală printr-o singură operaţiune financiară a sumelor de bani reprezentând drepturi salariale restante, începând cu data de 01.01.2018, şi în continuare, pe viitor, ce au fost stabilite prin Decizia nr. 32/27.04.2023 a Preşedintelui Curţii de Apel Craiova, astfel cum rezultă din anexele I-IV, părţi integrante din decizie, Actualizarea sumelor stabilite mai sus cu indicele de inflaţie stabilit de Institutul Naţional de Statistică şi prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată privind neacordarea drepturilor salariale restante ce au fost stabilite prin Decizia nr. 32/27.04.2023 a Preşedintelui Curţii de Apel Craiova, calculate începând cu data scadenţei plăţii sumei ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanţilor (datele la care s-au efectuat plăţile către reclamanţi) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior.

În drept, au fost invocate prevederile art. 205 şi următoarele din C. proc. civ., precum şi cele invocate în cuprinsul întâmpinării.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 2102 din data de 14 noiembrie 2024 Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale, a instanţei de judecată şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A. şi pe pârâţii Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Apel Craiova şi Tribunalul Olt, în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut, în esenţă, că prin acţiunea formulată, partea reclamantă, personal auxiliar în cadrul unei judecătorii (Judecătoria Caracal), a solicitat prin capetele de cerere principale obligarea pârâţilor la alocarea şi plata într-o singură operaţiune financiară a unor drepturi salariale restante, pretenţii care se încadrează în categoria drepturilor băneşti de natură salarială specifice unui raport individual de muncă.

Raportat la obiectul prezentului litigiu, fiind un litigiu de muncă, instanţa indicată în dispozitivul prezentei este competentă teritorial a soluţiona cauza potrivit dispoziţiilor art. 269 din Codul muncii (aplicabile raportat la momentul sesizării instanţei) care prevăd că cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa reclamantul (Bucureşti).

S-a apreciat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 127 C. proc. civ. şi după evocarea acestor dispoziţii, s-a apreciat că, în ceea ce priveşte partea reclamantă care are calitatea de personal auxiliar în cadrul unei judecătorii, nu se pune problema prin ipoteză ca instanţa pârâtă să reprezinte instanţa competentă la care acesta îşi desfăşoară activitatea.

Totodată, s-a reţinut că nu sunt aplicabile nici alin. (2) şi (3) ale art. 127 C. proc. civ. întrucât instanţa competentă nu figurează ca pârât şi nu este nici instanţa la care îşi desfăşoară activitatea partea, astfel cum impun în mod expres dispoziţiile menţionate prin sintagma "îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza", făcând trimitere la considerentele deciziei I.C.C.J. nr. 7/2016 pronunţată de Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, investit cu soluţionarea cauzei după declinare, prin sentinţa civilă nr. 4253 din data de 29 mai 2025, a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de către instanţă din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă. Astfel, constatând ivit conflictul negativ de competenţă a trimis dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

În motivare, instanţa a reţinut, în esenţă, că reclamanţii au calitatea de personal auxiliar de specialitate la Judecătoria Caracal, solicitând prin capetele de cerere principale obligarea pârâţilor la alocarea şi plata într-o singură operaţiune financiară a unor drepturi salariale restante, pretenţii care se încadrează în categoria drepturilor băneşti de natură salarială specifice unui raport individual de muncă.

S-a apreciat că fiind un litigiu de muncă, competenţa de soluţionare a cauzei se stabileşte în primul rând în conformitate cu art. 269 alin. (2) din Codul muncii, potrivit cărora cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă ori, după caz, sediul, iar locul de muncă al reclamantei este Judecătoria Caracal, instanţă aflată în circumscripţia Tribunalului Olt, acestei instanţe revenindu-i în mod obişnuit competenţa de soluţionare a litigiului în raport de criteriul locului de muncă al reclamanţilor.

Totodată, s-a apreciat că, în speţă, sunt aplicabile prevederile art. 127 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., concluzionând că Tribunalul Dâmboviţa este instanţa competentă general, material şi teritorial, să soluţioneze prezenta cauză, având în considerare totodată şi dispoziţiile art. 127 alin. (2), alin. (21) şi alin. (3), art. 129 alin. (3), art. 131, art. 132, art. 133 pct. 2, art. 134 şi art. 135 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel fiind, s-a reţinut că ţinând cont de faptul că Tribunalul Olt şi Curtea de Apel Craiova sunt pârâţi în cauză, reclamanţii a avut posibilitatea de a opta pentru o instanţă egală în grad din raza altei curţi de apel învecinate, iar alegerea făcută de reclamanţi nu putea fi cenzurată de instanţa sesizată şi în niciun caz din oficiu, întrucât competenţa reglementată de art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. este o competenţă facultativă - relativă, iar nu una absolută şi în aceste condiţii, Tribunalul Dâmboviţa trebuia să aplice cu prioritate dispoziţiile art. 127 din C. proc. civ., iar nu dispoziţiile art. 269 din Codul muncii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 1 august 2025, sub acelaşi număr de dosar.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la prezentul conflict negativ de competenţă:

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară reciproc necompetente a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) şi (4) din C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă şi va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, pentru următoarele considerente:

Dispoziţiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.

În cauză, obiectul regulatorului de competenţă îl reprezintă stabilirea competenţei teritoriale a instanţei de judecată.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele textului de lege menţionat, Înalta Curte constată că ambele instanţe, Tribunalului Dâmboviţa şi Tribunalul Bucureşti s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre ele este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte, în calitate de instanţă imediat superioară şi comună instanţelor aflate în conflict, va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza dispoziţiilor art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că instanţa a fost învestită, prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, sub nr. x/2024, cu o cerere de chemare în judecată formulată de mai multe persoane, reclamanţii solicitând obligarea pârâtei Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei în calitate de ordonator principal de credite la alocarea fondurilor necesare plăţii drepturilor salariale stabilite prin Decizia nr. 32/27.04.2023 a Preşedintelui Curţii de Apel Craiova, obligarea pârâtei Curtea de Apel Craiova, în calitate de ordonator secundar de credite, la plata integrală printr-o singură operaţiune financiară a sumelor de bani reprezentând drepturi salariale restante, începând cu data de 01.01.2018, şi în continuare, pe viitor, ce au fost stabilite prin Decizia nr. 32/27.04.2023 a Preşedintelui Curţii de Apel Craiova, astfel cum rezultă din anexele I-IV, părţi integrante din decizie. Obligarea pârâtului Tribunalul Olt, în calitate de ordonator terţiar. de credite, la plata integrală printr-o singură operaţiune financiară al sumelor de bani reprezentând drepturi salariale restante, începând cu data de 01.01.2018, şi în continuare, pe viitor, ce au fost stabilite prin Decizia nr. 32/27.04.2023 a Preşedintelui Curţii de Apel Craiova astfel cum rezultă din anexele I-IV, părţi integrante din decizie, Actualizarea sumelor stabilite mai sus cu indicele de inflaţie stabilit de Institutul Naţional de Statistică şi prin aplicarea dobânzii lega penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată privind neacordarea drepturilor salariale restante ce au fost stabilite prin Decizia nr:. 32/27.04.2023 a Preşedintelui Curţii de Apel Craiova, calculate începând cu data scadenţei plăţii sumei ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanţilor (datele lă care s-au efectuat plăţile către reclamanţi) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior.

Prin încheierea de şedinţă din 5 septembrie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2024, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă a dispus disjungerea cererii formulate de reclamanta A., cererea disjunsă fiind înregistrată sub nr. x/2024.

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul, iar conform alin. (3) al aceluiaşi articol, dacă sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi introdusă la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

Pornind de la aceste texte de lege, Înalta Curte constată că unul dintre reclamanţii care au învestit instanţa cu soluţionarea conflictului de muncă, respectiv A. are domiciliul în circumscripţia Tribunalului Bucureşti. În privinţa acestei reclamante, tribunalul a reţinut că este competent teritorial să soluţioneze cauza.

Potrivit art. 59 din C. proc. civ., "mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură".

În aplicarea acestui text de lege, Înalta Curte reţine că între drepturile pretinse de reclamanţi prin aceeaşi cerere de chemare în judecată există o strânsă legătură, astfel încât sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active.

Or, coparticiparea procesuală activă atrage prorogarea legală de competenţă în privinţa reclamanţilor care nu au domiciliul sau locul de muncă în raza tribunalului sesizat iniţial, în temeiul dispoziţiilor art. 269 alin. (3) din Codul muncii.

În aceste condiţii, în privinţa cererii formulate de reclamanta din prezenta cauză, a operat prorogarea legală de competenţă în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, ca efect al formulării acţiunii introductive împreună cu reclamanta al cărei domiciliu se află în circumscripţia acestei instanţe.

Împrejurarea că Tribunalul Dâmboviţa a disjuns ulterior cererea reclamantei A. nu conduce la pierderea competenţei sale teritoriale în privinţa acestei cereri, de vreme ce prorogarea legală de competenţă a operat chiar la momentul sesizării instanţei cu acţiunea introductivă comună.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 octombrie 2025.