Lease annulment claim time-barred; lessee's cassation appeal rejected with costs.

Şedinţa publică din data de 16 octombrie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 23.07.2020, sub nr. x/2020 reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună: anularea contractului de leasing nr. x/24.10.2011 încheiat între părţi; repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului de leasing, respectiv obligarea pârâtei să preia echipamentele care formează obiectul contractului şi să restituie suma de 5.852.215,50 RON achitată de reclamantă cu titlu de rate de leasing; obligarea pârâtei la plata sumei de 6.150,99 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru depozitarea utilajelor ce formează obiectul contractului de leasing, începând cu data de 15.06.2020 şi până la data promovării cererii de chemare în judecată; obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă actualizate până la data preluării echipamentelor depozitate.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 3250/20.12.2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru motivele de nulitate având ca obiect vicierea consimţământului prin eroare, dol şi violenţă, a fost respinsă acţiunea în anulare, pentru eroare, dol şi violenţă, ca prescrisă, au fost respinse, în rest, acţiunile, ca neîntemeiate şi a fost admisă cererea de intervenţie.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva sentinţei civile anterior menţionate a declarat apel reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar C., solicitând schimbarea hotărârii apelate şi admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 1585A din 29.10.2024 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul formulat de apelanta - reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar C., împotriva sentinţei civile nr. 3250/20.12.2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata - pârâtă B. S.R.L., şi intimatul - intervenient D., ca nefondat.

4. Recursul formulat în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1585A pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 29.10.2024 a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar C. solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, rejudecând cauza, anularea contractului de leasing nr. x/24.10.2011 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii acestuia.

Totodată, a solicitat obligarea în solidar a intimaţilor la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei.

Printr-un prim motiv de recurs invocat de reclamantă, raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta invocă pronunţarea de către instanţa de apel asupra unor chestiuni străine cauzei, nesolicitate în apel.

Recurenta precizează faptul că instanţa de apel a reţinut că în cauză a operat o devoluţiune totală faţă de hotărârea primei instanţe, în realitate fiind criticată doar soluţia primei instanţe din perspectiva termenului la care s-a împlinit prescripţia dreptului material la acţiune.

Astfel fiind, recurenta a apreciat că instanţa de apel nu a fost preocupată de analiza criticilor aduse prin apel, hotărârea recurată fiind astfel nelegală.

Prin al doilea motiv de recurs invocat, raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat faptul că instanţele de fond nu au procedat la analiza clauzelor contractului din perspectiva dispoziţiilor O.G. nr. 51/1997, ambele instanţe rezumându-se să utilizeze în motivare o serie de citate din ordonanţă, fără să verifice dacă sunt sau nu incidente în cauză.

Recurenta a prezentat dispoziţiile art. 6 din O.G. nr. 51/1997, subliniind că, deşi nu se menţionează în mod expres denumirea exactă, contractul de leasing a cărui anulare o solicită este un contract de leasing financiar, astfel cum prevăd dispoziţiile prezentate, la care au fost adăugate alte clauze.

Deşi instanţele de fond au reţinut că în speţă este vorba despre un contract de închiriere/locaţiune, recurenta susţine că acest contract a fost astfel calificat de către intimata pârâtă prin prisma faptului că nu avea dreptul de a încheia un contract de leasing.

Au fost redate, în continuare, dispoziţiile art. 1235 C. civ., 1236 C. civ. şi art. 1237 C. civ., recurenta arătând că un contract de leasing, încheiat de o societate care nu este înregistrată şi/sau autorizată ca societate de leasing, determină fraudarea legii, cauza actului fiind în mod evident contrară legii şi ordinii publice.

Lipsa unei clauze specifice prin care, la finalizarea leasingului bunul intră în proprietatea utilizatorului ca urmare a exercitării opţiunii acestuia nu se verifică în cauză. Reclamanta A. S.R.L. nu a susţinut niciodată faptul că respectivul contract ar fi unul de leasing clasic, ci că acesta a fost adaptat astfel încât să satisfacă nevoile ambelor părţi contractante.

Recurenta a redat dispoziţiile art. 19 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 51/1997, concluzionând că intimata B. a indus în eroare reclamanta A. S.R.L. la momentul încheierii contractului de leasing, ascunzând aspecte esenţiale cu privire la capacitatea acesteia de a intra în operaţiuni de leasing şi a menţinut această eroare, pe parcursul executării contractului, cu scopul încasării din partea reclamantei a unor sume ilicite, ratele de leasing, dobândă şi capital.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei la data de 21.05.2025 intimata-pârâtă B. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimatul-intervenient D., prin întâmpinarea formulată la data de 23.05.2025 a solicitat admiterea excepţiei lipsei de interes în promovarea recursului, admiterea excepţiei lipsei de obiect a recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului ca neîntemeiat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

6. Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 13.03.2025 şi a fost repartizat aleatoriu Completului nr. 3, astfel cum reiese din fişa Ecris.

În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 18.07.2025, s-a fixat termen de judecată la data de 16.10.2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul din 16.10.2025, după dezbateri contradictorii, instanţa a rămas în pronunţare asupra recursului declarat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar C.., este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin decizia recurată a fost respins apelul formulat de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar C., fiind menţinută soluţia dispusă de prima instanţă, în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru motivele de nulitate având ca obiect vicierea consimţământului prin eroare, dol şi violenţă, respingerii acţiunii în anulare, pentru eroare, dol şi violenţă, ca prescrisă, respingerii în rest, a acţiunilor, ca neîntemeiate şi admiterii cererea de intervenţie.

În esenţă, instanţa de apel a reţinut ca fiind corect raţionamentul primei instanţe prin care s-a stabilit că la data promovării acţiunii era împlinit termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte anularea contractului pentru eroare, în privinţa dolului şi a violenţei fiind stabilit că termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă imediat după încheierea contractului, 24.10.2011, împlinindu-se la 3 ani de la momentul respectiv.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut calificarea juridică corectă dată de prima instanţă contractului încheiat între părţi, în sensul că a fost încheiat un contract de locaţiune, concluzie la care s-a ajuns atât pe baza traducerii în limba română a contractului, efectuată de un traducător autorizat de Ministerul Justiţiei, pe baza examinării amănunţite a clauzelor convenţiei, cât şi din perspectiva art. 6 din O.G. nr. 51/1997.

Totodată, s-a reţinut că din circumstanţele cauzei nu rezultă nici caracterul ilicit şi imoral al cauzei contractului şi nulitatea absolută a acestuia, prin semnarea convenţiei pârâta urmărind doar încasarea preţului convenit în schimbul asigurării folosinţei bunului, deci un scop licit şi moral.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar C.., invocând încălcarea unor dispoziţii de drept procesual şi a unor dispoziţii de drept material, urmărind să obţină casarea hotărârii atacate şi constatarea temeiniciei pretenţiilor deduse judecăţii.

Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că decizia instanţei de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate.

Motivul prevăzut de pct. 6 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unor hotărâri se poate cere, printre altele, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, nu este fondat.

Se constată că textul sus citat reglementează trei ipoteze distincte ale aceluiaşi motiv de casare - nemotivarea hotărârii, respectiv absenţa motivării, existenţa unor motive contradictorii ori numai a unor motive străine de natura pricinii.

Cu referire la ultima ipoteză, se remarcă faptul că textul legal are în vedere situaţia în care întreaga motivare a hotărârii este cu totul străină de natura cauzei, pentru că numai o astfel de situaţie echivalează cu nemotivarea hotărârii şi impune casarea acesteia.

Potrivit prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât si cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Contrar susţinerilor recurentei, hotărârea atacată este pronunţată cu respectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ. întrucât, argumentat şi legal motivat, instanţa de prim control judiciar a dat o soluţie corectă litigiului dedus judecăţii pe baza probelor administrate, în raport de situaţia de fapt stabilită.

Din modul de expunere a criticilor se deduce că ipoteza avută în vedere de recurentă în argumentarea acestui motiv de casare vizează o motivare necorespunzătoare, în sensul că instanţa de apel s-a pronunţat asupra unor chestiuni străine cauzei, nesolicitate în apel, fiind reţinută o devoluţiune totală faţă de hotărârea primei instanţe, contrar criticilor reclamantei ce vizau doar terrmenul la care s-a împlinit prescripţia dreptului material la acţiune.

Din analiza înscrisurilor dosarului, cererii de apel şi deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, rezultă fără putinţă de tăgadă că reclamanta a formulat motive de apel ce vizau atât soluţia primei instanţe cu privire la prescripţia dreptului material la acţiune, cât şi capătul de cerere privind nulitatea absolută a contractului, natura contractului, ca fiind de leasing şi nu de închiriere, invocând totodată şi nulitatea contractului prin prisma încălcării dispoziţiilor O.G. nr. 51/1997.

Înalta Curte reţine că nu pot fi susţinute cu temei criticile formulate, în condiţiile în care, pe de o parte, instanţa de apel a procedat la o analiză implicită a argumentelor invocate atât de titulara căii de atac în susţinerea motivelor de apel, cât şi de intimata pârâtă, prin întâmpinare, iar pe de altă parte, în realitate, prin criticile formulate, recurenta tinde la o reanalizare a situaţiei de fapt, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Este de reţinut că simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, neînsuşirea de către instanţă a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat, instanţa nefiind ţinută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

Privită ca o garanţie a imparţialităţii instanţei şi ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, motivarea trebuie să fie, deopotrivă, corespunzătoare, clară şi concisă şi să se constituie într-o analiză riguroasă şi concretă a problemelor esenţiale ce au făcut obiectul judecăţii, chiar dacă nu este necesar un răspuns detaliat fiecărui argument invocat de părţi.

În aceeaşi măsură, hotărârea trebuie să cuprindă o analiză concretă şi coroborată a probelor administrate, stabilirea împrejurărilor esenţiale în cauză şi normele incidente.

În cauză, instanţa de apel a respectat aceste exigenţe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia la care s-a oprit instanţa, astfel că nu poate fi vorba de nemotivarea hotărârii.

Atâta timp cât în considerente, instanţa de apel analizează probele ce au fost administrate şi face aprecieri concrete cu privire la acestea, la situaţia de fapt, la natura şi conţinutul obligaţiilor contractuale, nu se poate reţine incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitoare la ipoteza nemotivării corespunzătoare a deciziei recurate.

Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Subsumat acestei critici recurenta reclamantă a invocat faptul că instanţa de apel nu a procedat la analiza clauzelor contractului din perspectiva dispoziţiilor O.G. nr. 51/1997, arătând că între părţi a fost încheiat un contract de leasing financiar, instanţa de apel calificând în mod eronat natura contractului.

Înalta Curte constată că instanţele de fond au procedat la o analiză completă a contractului în discuţie, plecând de la definiţia contractul de leasing ca fiind contractul prin care o parte, denumita finanţator, transmite pentru o durata determinata dreptul de folosinţa asupra unui bun proprietatea sa celeilalte părţi, denumita utilizator, la solicitarea acesteia, în schimbul plăţii periodice a unei sume de bani denumita rata de leasing, reţinând dreptul de opţiune al utilizatorului ca la expirarea duratei să cumpere bunul.

În plus, prisma dispoziţiilor de drept comun şi a celor prevăzute de O.G. nr. 51/1997, s-a procedat la analiza completă a clauzelor contractului şi la identificarea elementelor de diferenţiere între cele două tipuri de contracte, constatându-se, printre altele, că în anexa 4 la contract, redactata în limba româna, părţile au menţionat că au încheiat între ele un contract de închiriere şi nu au fost respectate dispoziţiile art. 6 din O.G. nr. 51/1997, care prevedeau obligativitatea iniţială a părţilor de a defini contractul de leasing ca leasing financiar sau operaţional.

În conformitate cu dispoziţiile art. 1266 C. civ. contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literar al termenilor, instanţa de apel concluzionând în mod just că între părţi a fost încheiat un contract de locaţiune.

Cu privire la susţinerea recurentei de fraudare a legii prin încheierea contractului de leasing, în mod corect instanţa de apel a apreciat că din circumstanţele cauzei nu rezultă nici caracterul ilicit sau imoral al cauzei contractului, în sensul art. 1236 alin. (2) şi alin. (3) din C. civ., contractul încheiat între părţi fiind unul de locaţiune, iar cauza acestuia nu este contrară art. 19 din O.G. nr. 51/1997 sau ordinii publice, prin semnarea convenţiei pârâta urmărind doar încasarea preţului convenit în schimbul asigurării folosinţei bunului, deci un scop licit şi moral.

Înalta Curte aminteşte că, în conformitate cu dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate expres prevăzute, care privesc, în esenţă, încălcarea unor norme de drept procesual (în sens larg, incluzând şi normele de competenţă şi de organizare judiciară) sau de drept material incidente cauzei, prin raportare la situaţia de fapt reţinută de prima instanţă, situaţie de fapt care, însă, scapă cenzurii instanţei de recurs.

Astfel, simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel.

Criticile recurentei vizează, în realitate, temeinicia hotărârii atacate, modalitatea de interpretare a clauzelor contractuale nevizând legalitatea hotărârii, ci reprezentând atributul instanţei de fond pe baza probatoriului administrat, apărările astfel invocate situându-se în afara competenţelor instanţei de recurs.

Toate argumentele invocate sunt insuficiente pentru a reţine caracterul fondat al motivului de casare invocat de către recurenta reclamantă, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., neputându-se reţine vreo încălcare sau greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor de drept material indicate prin cererea de recurs.

În ceea ce priveşte motivul de recurs invocat în petitul cererii, raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta a fost indicat în mod formal, în cuprinsul cererii de recurs nefiind regăsite critici privind depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti de către instanţa de apel.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta reclamant-ă A. S.R.L., prin administrator judiciar C.., împotriva deciziei civile nr. 1585 A din 29 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Totodată, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., ţinând seama de soluţia de respingere a recursului şi reţinându-se astfel culpa procesuală a recurentei reclamante, Curtea va obliga pe acesta să plătească către intimata pârâtă B. S.R.L. suma de 5087,90 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs reprezentând onorariul avocaţial, achitat, în temeiul facturii fiscale nr. x/15.10.2025, cu ordinul de plată nr. x/15.10.2025 şi către intimatul intervenient D. suma de 5000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs reprezentând onorariul avocaţial, achitat, în temeiul facturii fiscale nr. x/15.10.2025, cu ordinul de plată nr. x/15.10.2025, fiind probat caracterul real, necesar şi rezonabil al acestor cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar C.., împotriva deciziei civile nr. 1585 A din 29 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. S.R.L., la plata sumei de 5087,90 RON către intimata pârâtă B. S.R.L., reprezentând cheltuieli de judecată.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. S.R.L., la plata sumei de 5000 RON către intimatul intervenient D., reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 octombrie 2025.