Unilateral variable interest rate clauses as abusive terms and limits on judicial modification in consumer credit contracts

Şedinţa publică din data de 16 octombrie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă la data de 14.11.2017, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând să se constate nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 5.1 lit. a) teza a II-a (dobânda percepută începând cu cea de a 13-a lună contractuală), art. 5.1 lit. b) (dobânda penalizatoare) şi art. 5.2 lit. a) (comisionul de administrare) din contractul de credit nr. x/11.09.2008.

Au mai solicitat reclamanţii să fie repuşi în beneficiul termenului de plată a datoriei, precum şi ca pârâta să fie obligată să restituie sumele încasate în mod nelegal în baza clauzelor abuzive, inclusiv dobânda legală, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1380/09.06.2022, pronunţată în rejudecare de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2022, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată.

A fost constatată ca fiind nulă absolut clauza prevăzută la art. 5 pct. 5.1 paragraful II din contractul de credit, numai cu privire la faptul că "dobânda de bază este revizuibilă în funcţie de condiţiile dominante ale pieţei sau a modificărilor circumstanţelor în care aceasta a fost iniţial stabilită precum şi în raport de politicile de creditare ale băncii".

A fost respinsă cererea de constatare a nulităţii absolute parţiale a actului adiţional încheiat ca urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, ca fiind lipsită de obiect, iar în rest, a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca nefondată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B., solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate şi rejudecând fondul, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată şi precizată.

Prin decizia civilă nr. 654 din data de 18.04.2024 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A., B. împotriva sentinţei civile nr. 1380/09.06.2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A., ca nefondat.

4. Recursul formulat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la data de 25.06.2024 au declarat recurs reclamanţii A. şi B., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei către Curtea de Apel Bucureşti în vederea rejudecării apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 1380/09.06.2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti.

Recurenţii au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că decizia recurată este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor legale în materia protecţiei consumatorilor şi ale dispoziţiilor Legii 193/2000.

Au arătat recurenţii că prin cererea de chemare în judecată au solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzei abuzive prevăzute în contractul de credit nr. x/11.09.2008, privitoare la dobânda percepută începând cu a XIII-a lună contractuală, care prevede că împrumutatul datorează băncii o dobândă de 7,9% per an., nerevizuibilă pe o durată de 12 luni, iar începând cu a 13-a lună, dobânda va fi una variabilă, compusă din dobânda de bază a băncii plus o marjă fixă de 2% per an.

Instanţa de fond a admis în parte capătul de cerere privitor la constatarea nulităţii absolute a clauzei privind dobânda variabilă, prin apelul declarat reclamanţii arătând că, în acest mod, s-a creat efectul transformării dobânzii variabile într-una fixă, respectiv al îngheţării dobânzii variabile la nivelul de 10,25% pe an, pe toată durata contractuală.

Au precizat recurenţii că au solicitat instanţei de apel adaptarea contractului, în sensul prevăzut de art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, respectiv obligarea băncii la calcularea dobânzii variabile în funcţie de indicele EURIBOR, la care se adaugă marja băncii de 2%.

În opinia recurenţilor, instanţa de apel, contrar susţinerii acesteia în sensul că părţilor le revine îndatorirea de a renegocia criteriile de variaţie, avea obligaţia să constate că nu există acordul părţilor şi să adopte toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele pe care anularea contractului le-ar putea avea, în conformitate cu cauza CJUE C-269/19.

Au apreciat recurenţii că, în condiţiile în care nu au solicitat anularea contractului, ci repunerea în termenul de plată astfel cum a fost stabilit prin graficul de rambursare, instanţa trebuia să apeleze la o normă supletivă din dreptul naţional, chiar adoptată ulterior contractului, în conformitate cu jurisprudenţa CJUE.

Recurenţii au indicat drept cauze de referinţă ale CJUE, C 70/17, C 179/17, C-125/18, reiterând faptul că referirea contractuală la o dobândă variabilă, stabilită exclusiv de bancă, permite înlocuirea sa cu indicele de referinţă legal, chiar dacă aceasta a fost reglementată legislativ după încheierea contractului, prin aplicarea art. 93 din O.G. nr. 21/1992, introdus prin articolul 11 pct. 9 din O.U.G. nr. 174/2008, respectiv art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010.

De asemenea, recurenţii au apreciat greşită constatarea instanţei de apel potrivit cu care nu există un temei legal care să justifice solicitarea de obligare a pârâtei la calcularea dobânzii variabile în funcţie de indicele EURIBOR la care se adaugă marja Băncii de 2%, motivat de faptul că prima instanţă nu ar fi fost investită cu un astfel de capăt de cerere.

Au arătat recurenţii că această solicitare rezultă în mod clar din motivarea cererii de chemare în judecată, inclusiv din motivarea capetelor de cerere privind obligarea pârâtei la repunerea în beneficiul termenului de plată şi la restituirea sumelor încasate în baza clauzelor abuzive, motivare din care rezultă clar că sumele încasate abuziv sunt cele care exced dobânda compusă din marja de 2%+EURIBOR.

Având în vedere toate aceste susţineri, recurenţii au solicitat casarea hotărârii şi trimiterea cauzei la Curtea de Apel Bucureşti, în vederea rejudecării apelului, urmând a se avea în vedere dobânda variabilă începând cu cel de-al doilea an contractual, compusă din marja fixă de 2%, stabilită prin contract + EURIBOR.

5. Apărările formulate în cauză

La data de 22.10.2024, intimata pârâtă C. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.,

Intimata a apreciat ca fiind legală decizia instanţei de apel în ceea ce priveşte efectele nulităţii parţiale a clauzei art. 5 pct. 5.1 lit. a) paragraf 1 teza a II-a din Contractul de facilitate de credit nr. x/11.09.2008.

Contrar susţinerilor recurenţilor, intimata a apreciat că nici instanţa de fond şi nici cea de apel nu puteau transforma un drept subiectiv al Băncii într-o obligaţie de a modifica dobânda contractuală, după formula dorită de reclamanţi, întrucât aceasta ar fi însemnat să intervină în acordul de voinţă al părţilor.

Intimata a indicat drept jurisprudenţă Decizia nr. 3234/23.10.2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cauzele C-618/10, C-269/19, arătând totodată că niciuna dintre hotărârile invocate de recurenţi nu vine în sprijinul acestora.

Totodată, intimata pârâtă a invocat nulitatea recursului, pentru nemotivare, în conformitate cu art. 489 alin. (1) C. proc. civ., în privinţa celorlalte capete de cerere în legătură cu care instanţa de apel a pronunţat o soluţie nefavorabilă recurenţilor reclamanţi.

6. Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 01.08.2024 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 3, astfel cum reiese din fişa Ecris.

7. Procedura de filtru

Prin raportul întocmit la în cauză, la data de 23.01.2025, s-a concluzionat că hotărârea recurată este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, recursul este declarat în termen legal, iar criticile formulate sunt susceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. Raportul a fost comunicat părţilor la data de 23 ianuarie 2025, fără ca acestea să formuleze puncte de vedere.

Recursul a fost admis în principiu prin încheierea din data de 15 mai 2025, prin care s-a stabilit termen de judecată, la data de 16 octombrie 2025.

La termenul din 16.10.2025, după dezbateri contradictorii, instanţa a reţinut cauza în pronunţare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. este fondat, pentru următoarele considerente:

Între reclamantă şi pârâtă a fost încheiat contractul de credit nr. x/11.09.2008 prin care a fost acordat reclamantei un credit în valoarea de 127.720 euro, rambursabil în 360 de luni de la data tragerii, modificat prin actul adiţional nr. x/6.07.2016 prin care reclamantul A. a dobândit calitatea de garant real, obligat solidar şi indivizibil faţă de bancă.

Instanţa supremă reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

Conform prevederilor pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit - 11.09.2008):

"Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia".

În raport de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că prevederile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 care statuează posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia, trebuie interpretate în lumina principiilor instituite prin art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Aşadar, pe de o parte motivul nu poate consta decât în acele situaţii care sunt precis determinate în contract şi au un caracter obiectiv, iar, pe de altă parte, modificarea obligaţiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Totodată, în cauza Bogdan Matei şi D. împotriva S.C. E. S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, aşa cum rezultă în special din articolele 3 şi 5 din Directiva 93/13, precum şi din cuprinsul pct. 1 lit. j) şi l) şi din cuprinsul pct. 2 lit. b) şi d) din anexa la această directivă, prezintă o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii şi relaţia dintre această clauză şi alte clauze referitoare la remuneraţia creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, deşi potrivit legislaţiei naţionale şi comunitare intimata-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naţionale şi comunitare, întrucât nu sunt indicate motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Clauzele contractuale care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii lunare, ridică problema previzibilităţii pentru consumator a majorării acestor costuri în funcţie de criteriul neindicat în contract, aşadar prevăzut în mod netransparent.

Aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi contrar exigenţelor bunei-credinţe, în condiţiile în care în contract nu au fost definite în vreun fel criteriile ce urmau a fi avute în vedere de recurenta-pârâtă pentru modificarea dobânzii. În consecinţă, lipsa oricărui reper în contractul de credit a lăsat consumatorii-intimaţi într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorilor.

În ceea ce priveşte caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contractuale, trebuie subliniat că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcţie de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat şi să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecinţele economice ale unei atare clauze.

În consecinţă, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situaţia juridică a reclamanţilor, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi cele referitoare la obligaţiile legale de informare şi transparenţă aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte reţine că statuările curţii de apel cu privire la caracterul abuziv al clauzelor ce permit creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii, sunt corecte, însă constată că acest efect ar fi trebuit extins şi cu privire la clauza referitoare la marja majorată, întrucât în mecanismul de stabilire a acesteia se porneşte de la rata dobânzii de bază.

Contrar susţinerilor intimatei-pârâte din cuprinsul întâmpinării, cum criticile recurenţilor vizează modul de stabilire a dobânzii de bază, dobândă variabilă începând cu a 13 -a lună contractuală, în mod firesc acestea se extind asupra celorlalte prevederi contractuale care au în vedere sintagma dobândă de bază, fără a se putea considera că recursul ar fi nul sub acest aspect.

Înalta Curte arată, însă, că Legea nr. 193/2000 nu oferă instanţei de judecată posibilitatea de a modifica dispoziţii din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive şi să dispună înlăturarea lor.

Soluţia de modificare a contractului în sensul avut în vedere de recurenţii-reclamanţi nu este posibilă nici din perspectiva jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care a statuat că, în cazul în care instanţa de judecată constată caracterul abuziv al unei clauze, aceasta nu poate interveni în contractul dintre părţi, prin modificarea clauzelor contractului. Astfel, în Hotărârea Curţii din 14.06.2012, în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito S.A. împotriva F., s-a stabilit, în interpretarea dispoziţiilor Directivei 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, că "articolul 6 alin. (1) din Directivă trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanţei naţionale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, să completeze respectivul contract modificând conţinutul acestei clauze". Din motivare rezultă şi faptul că "instanţele naţionale au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzei abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic".

De asemenea Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în cauza C-26/13 Arpad Kaslar Hajnalka Rabai vs. OTP Jelzalogbank Zrt, a statuat că articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în situaţia în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziţie nu se opune unei norme de drept naţional care permite instanţei naţionale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

Într-adevăr, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în cauzele conexate C 70/17 Abanca Corporación Bancaria S.A. împotriva Alberto García Salamanca Santos şi C 179/17, Bankia S.A. împotriva Alfonso Antonio Lau Mendoza, Verónica Yuliana Rodríguez Ramírez, a dispus că Articolele 6 şi 7 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că, pe de o parte, se opun ca o clauză privind scadenţa anticipată a unui contract de împrumut ipotecar declarată abuzivă să fie menţinută în parte, prin eliminarea elementelor care o fac abuzivă, atunci când o astfel de eliminare ar echivala cu modificarea conţinutului acestei clauze afectându-i substanţa, şi că, pe de altă parte, aceleaşi articole nu se opun ca instanţa naţională să remedieze nulitatea unei asemenea clauze abuzive înlocuind o cu noul text al dispoziţiei legislative care a inspirat această clauză, aplicabilă în cazul unui acord între părţile la contract, dacă contractul de împrumut ipotecar în cauză nu poate continua să existe în cazul eliminării clauzei abuzive menţionate, iar anularea contractului în ansamblul său l ar expune pe consumator unor consecinţe deosebit de prejudiciabile.

Cu alte cuvinte, instanţa are posibilitatea de a aprecia asupra posibilităţii continuării contractului, după înlăturarea clauzelor abuzive şi vocaţia de a dispune înlocuirea clauzei abuzive numai în situaţia în care dreptul naţional conţine norme supletive care să permită acest lucru.

Or, în speţă, dreptul naţional nu cuprinde reglementări care să ofere criterii concrete, determinabile care să fie folosite în mecanismul de calcul al dobânzii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că soluţia instanţei de apel referitoare la acest capăt al cererii de chemare în judecată este în concordanţă cu jurisprudenţa recentă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene exprimată în cauzele anterior redate, instanţa sesizată de consumator neputând interveni în acordul de voinţă al părţilor în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor făcute.

De asemenea, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a decis în Cauzele conexate C 154/15, C 307/15 şi C 308/15 Francisco Gutiérrez Naranjo împotriva Cajasur Banco SAU, Ana María Palacios Martínez împotriva Banco Bilbao Vizcaya Argentaria S.A. (BBVA) şi Banco Popular Espanol S.A. împotriva Emilio Irles LópezşiTeresa Torres Andreu (cereri de decizie preliminară formulate de le Juzgado de lo Mercantil no 1 de Granada, precum şi de Audiencia Provincial de Alicante), Hotărârea Océano Grupo C-240/98 şi Hotărârea Pannon C-439/07, că articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că este necesar să se considere, în principiu, că o clauză contractuală declarată abuzivă nu a existat niciodată, astfel încât aceasta nu poate avea efect în ceea ce priveşte consumatorul. Prin urmare, constatarea pe cale judecătorească a caracterului abuziv al unei astfel de clauze trebuie, în principiu, să aibă drept consecinţă restabilirea în drept şi în fapt a situaţiei în care s ar găsi consumatorul în lipsa clauzei respective. Astfel, obligaţia instanţei naţionale de a înlătura o clauză contractuală abuzivă care impune plata unor sume care se dovedesc a fi nedatorate determină, în principiu, un efect restitutoriu corespunzător în privinţa aceloraşi sume. În fapt, lipsa unui astfel de efect restitutoriu ar fi susceptibilă să pună sub semnul întrebării efectul disuasiv pe care articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 coroborat cu articolul 7 alin. (1) din această directivă intenţionează să îl confere constatării caracterului abuziv al clauzelor conţinute în contractele încheiate de un profesionist cu consumatorii.

În plus, reglementarea de către dreptul naţional a protecţiei garantate consumatorilor prin Directiva 93/13 nu poate modifica întinderea şi, aşadar, substanţa acestei protecţii şi, în acest fel, să repună în discuţie sporirea eficienţei protecţiei menţionate prin adoptarea unor norme uniforme în ceea ce priveşte clauzele abuzive, care a fost urmărită de legiuitorul Uniunii, astfel cum se indică în cel de al zecelea considerent al Directivei 93/13. În consecinţă, deşi revine statelor membre, prin intermediul dreptului lor naţional, sarcina de a defini condiţiile în care are loc constatarea caracterului abuziv al unei clauze conţinute într-un contract şi în care se materializează efectele juridice concrete ale acestei constatări, nu este mai puţin adevărat că o astfel de constatare trebuie să permită restabilirea în drept şi, în fapt, a situaţiei în care s-ar găsi consumatorul în lipsa acestei clauze abuzive, mai concret prin instituirea unui drept la restituirea avantajelor dobândite în mod nejustificat, în detrimentul său, de către profesionist în temeiul respectivei clauze abuzive.

În acest context, condiţiile stabilite de legislaţia internă, la care face trimitere articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13, nu pot aduce atingere substanţei dreptului pe care această dispoziţie îl conferă consumatorilor, ca o clauză reputată abuzivă să nu creeze obligaţii pentru aceştia.

Prin urmare, declararea ca abuzivă a unei clauze din contract are drept efect constarea nulităţii acesteia, ceea ce constituie temei pentru restituirea sumelor încasate de creditor în baza respectivei prevederi contractuale, criticile recurenţilor-rerclamanţi fiind pertinente cu privire la acest capăt de cerere.

Prin prisma celor ce preced, în rejudecare, instanţa de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzei referitoare la marja majorată din contractul de credit dedus judecăţii, precum şi solicitarea reclamanţilor de restituire a sumelor încasate în temeiul clauzelor declarate abuzive.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 654/2024 din 18 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, va casa hotărârea recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 654/2024 din 18 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 octombrie 2025.