Prohibition of legal set-off for claims arising during insolvency proceedings under Law No. 85/2006

Şedinţa publică din data de 16 octombrie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în data de 20.01.2016, sub nr. x/2016, reclamanta Regia Autonomă Pentru Activităţi Nucleare, în reorganizare judiciară, prin administrator judiciar A.., a solicitat obligarea pârâtei Compania Naţională de Transport al B. S.A. la plata sumei de 15.698.721,80 RON, din care suma de 12.727.101,99 RON reprezintă contravaloarea bonusului pentru energie electrică produsă în cogenerare de înaltă eficienţă şi livrată în SEN aferent perioadei martie 2015- septembrie 2015 şi regularizare ante-supracompensare aferentă perioadei 1.01.2014-31.12.2014, iar suma de 2.971.619,81 RON reprezintă contravaloarea penalităţilor de întârziere aferente facturilor emise de C. în baza contractului nr. x/8.04.2011 şi neîncasate la data scadenţei.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 630 din data de 11.06.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Regia Autonomă pentru Activităţi Nucleare R.A., în faliment, prin lichidator judiciar E.., în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Transport al B. S.A.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe civile, apelanta-reclamantă Regia Autonomă Pentru Activităţi Nucleare R.A., în faliment, prin lichidator judiciar E.., reprezentată de practician coordonator F., în contradictoriu cu intimata-pârâtă Compania Naţională de Transport al B. S.A., a declarat apel, solicitând schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi obligării intimatei la plata sumei de 15.698.721,80 RON, reprezentând 12.727.101,99 RON - contravaloare bonus pentru energie electrică produsă în cogenerare de înaltă eficienţă aferent perioadei martie 2015- septembrie 2015 şi regularizare ante-supracompensare aferentă perioadei 01.01.2014-31.12.2014 şi 2.971.619,81 RON - contravaloarea penalităţilor de întârziere aferente facturilor fiscale emise de reclamantă.

Prin decizia civilă nr. 898 din 03.06.2024 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă Regia Autonomă Pentru Activităţi Nucleare R.A., în faliment, prin lichidator judiciar E.., împotriva sentinţei civile nr. 630 din data de 11.06.2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Compania Naţională de Transport al B. S.A.

A fost schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Regia Autonomă Pentru Activităţi Nucleare R.A., în faliment, în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Transport al B. S.A.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 12.727.101,99 RON, reprezentând contravaloare bonus şi regularizare a ante-supracompensării pentru care au fost emise facturile seria x nr. x din 24.04.2015, seria x nr. x din 22.05.2015, seria x nr. x din 22.06.2015, seria x nr. x din 23.07.2015, seria x nr. x din 17.08.2015, seria x nr. x din 23.09.2015, seria x nr. x din 26.10.2015 şi seria x nr. x din 8.04.2015, precum şi suma de 2.917.619,81 RON, reprezentând penalităţi de întârziere aferente debitului principal, pentru care au fost emise facturile seria x nr. x din 31.12.2015 şi seria x nr. x din 31.12.2015.

4. Recursul formulat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la data de 04.10.2024, a declarat recurs pârâta Compania Naţională de Transport a B. S.A., solicitând admiterea recursului, casarea în totalitate a deciziei civile atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecare aceleiaşi instanţe de apel.

După prezentarea situaţiei de fapt şi hotărârilor pronunţate în cauză, recurenta a arătat că îşi întemeiază cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 şi pct. 6 C. proc. civ.

Raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a precizat că hotărârea este nelegală întrucât instanţa de apel nu a identificat, interpretat şi aplicat corect normele legale de drept material incidente, respectiv a celor vizând principiul forţei obligatorii a convenţiilor civile, reglementat de art. 1270 alin. (1) C. civ. şi a dispoziţiilor art. 1350 alin. (2) C. civ., care prevede că o persoană răspunde contractual doar atunci când, fără justificare, nu îşi execută obligaţiile pe care le-a contactat.

Recurenta a precizat că justificarea acesteia pentru neexecutarea obligaţiei de plată în cauză este întemeiată, întrucât intimata reclamantă nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii contractuale, iar prevederile contractuale agreate de părţi, îi obligau să nu achite facturile emise de C..

A mai susţinut recurenta-pârâtă că instanţa de apel şi-a fundamentat decizia doar pe aspectul privind autoritatea de lucru judecat, constatând că legislaţia specială din domeniul insolvenţei, în speţă Legea nr. 85/2006, interzice posibilitatea compensării legale a creanţelor născute ulterior deschiderii procedurii insolvenţei. De asemenea, pe acelaşi considerent, instanţa de apel a respins apărările subsidiare formulate de Transelectrica, apreciind că prin prevederile art. 17 alin. (5) din Ordinul Preşedintelui ANRE nr. 116/2013 nu s-a prevăzut stingerea dreptului de creanţă al reclamantei.

O altă critică a recurentei vizează modalitatea în care instanţa de apel a înţeles să interpreteze dispoziţiile art. 1616 - 1617 C. civ. şi ale art. 52 şi art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 şi să le aplice la situaţia dedusă judecăţii.

Concluzia instanţei de apel referitoare la faptul că apelanta pârâtă Transelectrica putea invoca compensarea unor creanţe şi datorii reciproce, în funcţie de caracterul anterior sau ulterior al naşterii acestora, raportat la data deschiderii procedurii insolvenţei, a apreciat recurenta că nu are niciun suport legal, nici în legea insolvenţei, articolul 52 din Legea nr. 85/2006 neinstituind un astfel de termen şi nici prin dispoziţiile C. civ.

Recurenta a arătat că hotărârea instanţei de apel încalcă şi reglementările europene, care se aplică cu prioritate şi care permit compensarea creanţelor indiferent de momentul naşterii acestora, înainte sau după data deschiderii procedurii insolvenţei împotriva unui debitor, atât art. 6 din Regulamentul CE nr. 1346/2000 al Consiliului, cât şi Regulamentul UE nr. 2015/848 al Parlamentului European şi al Consiliului din 20 mai 2015, privind procedurile de insolvenţă, vizând expres soluţia aplicării compensaţiei legale în cadrul procedurilor de insolvenţă pe care le reglementează.

Stingerea prin compensare legală a creanţelor reciproce existente între părţile litigante nu aduce atingere dispoziţiilor art. 123-125 din Legea nr. 85/2006, care reglementează ordinea de distribuire a fondurilor obţinute din lichidare cât timp însuşi legiuitorul a prevăzut, printr-o dispoziţie expresă din acelaşi act normativ, art. 52, că o atare operaţiune este permisă.

Aşadar, a apreciat recurenta că în mod eronat instanţa de apel a respins apărările privind intervenirea compensaţiei datoriilor reciproce existente între părţi.

În măsura în care se va aprecia de instanţa de recurs că situaţia compensării legale beneficiază de autoritate de lucru judecat, recurenta a solicitat ca instanţa să analizeze dacă decizia Curţii de Apel recurată este nelegală şi din perspectiva faptului că încalcă convenţia părţilor prin care se statuează că C. nu este îndreptăţită să solicite plata bonusului de cogenerare, întrucât prevederile art. 17 alin. (5) din Regulamentul privind stabilirea modului de colectare a contribuţiei pentru cogenerare de înaltă eficienţă şi de plată a bonusului pentru energia electrică produsă în cogenerare de înaltă eficienţă, aprobat prin Ordinul preşedintelui ANRE nr. 116/2013, act care stă la baza raportului juridic obligaţional izvorât din Contractul nr. x/2011 şi de la care nu se poate deroga.

Cum în speţă, suma datorată de B. S.A. este mai mică decât suma datorată de C. este evident că intimata reclamantă nu este îndreptăţită să mai solicite obligarea recurentei la plata sumelor care fac obiectul prezentului dosar.

Raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a precizat că decizia atacată nu este motivată conform rigorilor impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., instanţa de apel mărginindu-se la enumerarea unor hotărâri judecătoreşti pronunţate în alte dosare similare dintre cele două părţi şi la simpla constatare că ar fi incidentă autoritatea de lucru judecat.

Construcţia juridică a hotărârii nu răspunde tuturor argumentelor invocate de pârâtă prin întâmpinare, ceea ce relevă omisiunea instanţei de a proceda la o examinare critică şi adecvată a argumentelor esenţiale ale intimatei pârâte, în lipsa cărora realizarea controlului de legalitate în recurs nu poate fi realizat.

Recurenta-pârâtă a mai criticat hotărârea instanţei de apel din perspectiva faptului că aceasta a fost pronunţată cu încălcarea art. 22 din C. proc. civ.. Astfel, s-a arătat că instanţa de apel a încălcat şi principiul rolului activ al judecătorului prin faptul că a dispus admiterea cererii de chemare în judecată prin prisma unor considerente care au făcut obiectul altor litigii, fără a cerceta şi analiza fondul cauzei în profunzimea sa, mai exact, nu a analizat dacă în prezentul dosar sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata reclamantă Regia Autonomă pentru Activităţi Nucleare, prin lichidator judiciar E. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a deciziei recurate.

5. Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 17.10.2024 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 3, astfel cum reiese din fişa Ecris.

6. Procedura de filtru

Prin raportul întocmit la data de 20.03.2025, s-a concluzionat că hotărârea recurată este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, recursul este declarat în termen legal, iar criticile formulate sunt susceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. Raportul a fost comunicat părţilor la data de 27.03.2025, fără ca acestea să formuleze puncte de vedere.

Recursul a fost admis în principiu prin încheierea din data de 05.06.2025, prin care s-a stabilit termen de judecată, la data de 16 octombrie 2025, când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului declarat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta pârâtă Compania Naţională de Transport a B. S.A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin decizia recurată a fost admis apelul declarat de reclamanta Regia Autonomă pentru Activităţi Nucleare fiind schimbată în tot soluţia dispusă de prima instanţă, în sensul obligării pârâtei să plătească reclamantei suma de 12.727.101,99 RON, reprezentând contravaloare facturi şi suma de 2.917.619,81 RON penalităţi de întârziere.

În esenţă, instanţa de apel a constatat că prima instanţă a reţinut greşit compensaţia legală a unor creanţe născute după deschiderea procedurii insolvenţei, deşi art. 52 din Legea nr. 85/2006 derogă de la dreptul comun reprezentat de art. 1617 C. civ., compensaţia neoperând pentru creanţele ulterioare deschiderii procedurii, indiferent de momentul naşterii acestora şi de procedura în care au luat fiinţă sau de natura creanţelor ori de calitatea creditorilor, aspect stabilit cu autoritate de lucru judecat între părţi prin hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate în Dosarele nr. x/2017, nr. y/2017 şi nr. x/2015*.

Totodată, s-a reţinut că art. 17 alin. (5) din Regulamentul privind stabilirea modului de colectare a contribuţiei pentru cogenerarea de înaltă eficienţă şi de plată a bonusului pentru energia electrică produsă în cogenerare aproba prin Ordinul Preşedintelui ANRE nr. 116/2013, nu instituie o modalitate de stingere a dreptului de creanţă al reclamantei împotriva pârâtei şi această chestiune litigioasă fiind soluţionată cu autoritate de lucru judecat prin considerentele decizorii care se regăsesc la pagina 6 a deciziei civile nr. 825/2021 din data de 12.05.2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în Dosarul nr. x/2017, instanţa stabilind faptul evident că prin textul invocat de pârâtă nu s-a prevăzut stingerea dreptului de creanţă al reclamantei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Compania Naţională de Transport al B. S.A., invocând încălcarea unor dispoziţii de drept procesual şi a unor dispoziţii de drept material, urmărind să obţină casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că decizia instanţei de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate.

Motivele de recurs invocate de recurenta pârâtă, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 şi pct. 6 C. proc. civ., sunt nefondate şi nu pot conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. În esenţă, recurenta reclamantă a invocat pretinsa încălcare de către instanţa de apel a prevederilor art. 1270 alin. (1) C. civ., art. 1350 alin. (2) C. civ.., art. 1616 - 1617 C. civ. şi ale art. 52 şi art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006.

Totodată, s-a invocat şi încălcarea prevederilor art. 6 din Regulamentul CE nr. 1346/2000 al Consiliului, cât şi Regulamentul UE nr. 2015/848 al Parlamentului European şi al Consiliului din 20 mai 2015, privind procedurile de insolvenţă.

Înalta Curte reţine că încălcarea legii presupune fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greşită a legii. Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar şi precis, ce nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris).

Dacă interpretarea greşită a legii presupune că textul legal incident speţei este susceptibil de interpretări contrarii, iar, prin hotărârea atacată, instanţa a dat o interpretare neconformă sensului real al textului, aplicarea greşită a legii presupune incongruenţa normei juridice raportată la situaţia de fapt reţinută de către instanţele de fond şi/sau de apel.

Astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, Înalta Curte constată că între apelanta-reclamantă Regia Autonomă pentru Activităţi Nucleare, în calitate de producător de energie electrică în cogenerare de înaltă eficienţă, şi intimata-pârâtă Compania Naţională de Transport al B. "Transelectrica" S.A., în calitate de administrator al schemei de sprijin, s-a încheiat Contractul nr. x/08.04.2011, având ca obiect plata de către administratorul schemei de sprijin a contravalorii bonusului lunar şi a sumelor pentru bonusul neacordat de către producătorul de energie electrică şi termică în cogenerare de înaltă eficienţă care beneficiază de schema de sprijin şi restituirea de către acesta din urmă a sumelor pentru bonusul necuvenit şi pentru supracompensare, conform deciziilor emise de Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei.

Prin decizia ANRE nr. 743/28.03.2014 a fost aprobată valoarea de 63.467.054 RON a supracompensării activităţii de producere a B. şi termice în cogenerare de înaltă eficienţă aferente perioadei de evaluare 2011-2013 pentru centrala D. aparţinând Regiei Autonome pentru Activităţi Nucleare Drobeta Turnu Severin, beneficiară a schemei de sprijin pentru promovarea cogenerării de înaltă eficienţă pe baza cererii de energie termică utilă.

În baza contractului nr. x/8.04.2011 şi a Deciziei ANRE arătate, Transelectrica, în calitate de administrator al schemei de sprijin, a emis factura, scadentă la 15.04.2014, pentru suma de 63.467.054 RON reprezentând supracompensare pentru anii 2011-2013 conform Deciziei ANRE nr. 743/28.03.2014.

Se observă, cu întâietate, că recurenta nu contestă debitul pretins de către intimata-reclamantă prin cererea de chemare în judecată, reprezentat de suma de

12.727.101,99 RON, contravaloare bonus şi regularizare a ante-supracompensării pentru care au fost emise facturile seria x nr. x din 24.04.2015, seria x nr. x din 22.05.2015, seria x nr. x din 22.06.2015, seria x nr. x din 23.07.2015, seria x nr. x din 17.08.2015, seria x nr. x din 23.09.2015, seria x nr. x din 26.10.2015 şi seria x nr. x din 8.04.2015, precum şi suma de 2.917.619,81 RON, reprezentând penalităţi de întârziere aferente debitului principal, pentru care au fost emise facturile seria x nr. x din 31.12.2015 şi seria x nr. x din 31.12.2015, în baza Contractului nr. x/08.04.2011, dar că ceea ce se susţine în combaterea pretenţiilor este nesocotirea de către instanţa de apel a compensării, ca mod de stingere a obligaţiilor dintre părţi.

Această chestiune, invocată şi în apărare în faţa tribunalului, are în vedere faptul că la rândul ei recurenta deţine împotriva intimatei o creanţă rezultată din supracompensarea activităţii de producere a B. şi termice în cogenerare de înaltă eficienţă aferentă perioadei de evaluare 2011-2013, pentru centrala D., în valoare de 63.467.054 RON, din care suma de 13.380.432,63 RON a fost înscrisă în tabelul suplimentar al creditorilor, fiind considerată creanţă curentă, născută între data deschiderii procedurii insolvenţei împotriva reclamantei, 18.09.2013 şi data trecerii la faliment, 28.01.2016.

Asupra acestui aspect, al compensării, în mod corect s-a aplecat instanţa de apel când a considerat că dispoziţiile art. 52 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei constituie o excepţie de la regula consacrată de art. 75 din aceeaşi lege, fiind totodată şi norme speciale, derogatorii de la dreptul comun (art. 1617 din C. civ.), având o aplicare prioritară în dosar.

Prin decizia recurată nu s-a nesocotit, cum consideră recurenta, principiul forţei obligatorii a contractelor reglementat de art. 1270 alin. (1) din C. civ., deoarece instanţa de apel nu s-a aplecat să cerceteze refuzul justificat sau nu al pârâtei de a achita sumele pretinse, ci a subliniat aspectul prioritar al aplicării normelor speciale din materia insolvenţei, luând în mod legal în considerare hotărârile judecătorului-sindic pronunţate în cadrul procedurii de insolvenţă a debitoarei.

De asemenea, nu au fost nesocotite nici dispoziţiile art. 1350 alin. (2) C. civ., care prevăd că atunci când, fără justificare, o parte nu îşi îndeplineşte obligaţiile, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este ţinută să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii, instanţa de apel stabilind în mod legal, în raport de contractul părţilor, obligativitatea achitării penalităţilor de întârziere solicitate de reclamantă.

Legea nu interzice compensarea creanţelor între creditor şi debitor, însă această operaţiune juridică trebuie, în procedura insolvenţei, supusă controlului şi cenzurii judecătorului-sindic, acesta fiind cel îndreptăţit să constate îndeplinite condiţiile legale pentru a avea loc compensarea.

La momentul deschiderii procedurii de insolvenţă împotriva reclamantei-debitoare îşi găseau aplicabilitatea prevederile exprese şi imperative ale art. 52 din Legea nr. 85/2006, aşa încât, operaţiunea compensării uzitată şi pentru creanţele ulterioare deschiderii procedurii, indiferent de momentul naşterii acestora şi de procedura în care au luat fiinţă sau de natura creanţelor ori de calitatea creditorilor, cum consideră recurenta, nu poate fi reţinută.

Referitor la prevederile art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, menţionate în cuprinsul cererii de recurs, instanţa de apel a reţinut, în mod judicios, că acestea permit plata creanţelor curente născute după data deschiderii falimentului pe bază de cerere de plată, însă dispoziţia legală în discuţie nu îngăduie achitarea creanţelor curente, născute în perioada de observaţie sau de reorganizare, după deschiderea procedurii de faliment.

În acest context, Înalta Curte constată că instanţa de apel a ajuns la concluzia corectă, în sensul că nu poate opera compensaţia legală.

Înalta Curte va înlătura şi criticile referitoare la incidenţa în cauză a prevederilor Regulamentului (CE) nr. 1346/2000 şi ale Regulamentului (UE) nr. 2015/848, întrucât acestea se aplică numai în cazul unor proceduri transfrontaliere de insolvenţă, adică unor proceduri de insolvenţă cu elemente de extraneitate, între statele membre ale Uniunii Europene.

Raportat la criticile recurentei privind reţinerea autorităţii de lucru judecat, Înalta Curte urmează, de asemenea, a le respinge, având în vedere dispoziţiile art. 430 alin. (2) şi art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi de ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţei a chestiunii litigioase deja rezolvate. În acest sens, conform art. 430 din C. proc. civ.: "(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă". În continuare, potrivit art. 431 din Cod: "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Plecând de la aceste dispoziţii legale, se reţine că efectul de "lucru judecat" al hotărârii judecătoreşti are două accepţiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi pentru aceeaşi cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifică efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea judecătorească beneficiază de prezumţia irefragabilă că exprimă adevărul şi că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre judecătorească. Ca atare, este necesar să se facă distincţie între efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, care are drept consecinţă respingerea cererii de chemare în judecată în temeiul acestei excepţii, atunci când este îndeplinită condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, prevăzută la art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, consacrat la art. 431 alin. (2) din acelaşi Cod, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părţi.

Astfel, în opinia recurentei, instanţa de apel şi-a fundamentat decizia doar pe aspectul autorităţii de lucru judecat şi a respins apărările subsidiare formulate de Transelectrica, considerând că prin prevederile art. 17 alin. (5) din Ordinul Preşedintelui ANRE nr. 116/2013 nu s-a prevăzut stingerea dreptului de creanţă al reclamantei.

Din analiza înscrisurilor dosarului Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de apel a reţinut că între părţile din prezentul litigiu s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat, prin considerentele decizorii ale hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate în dosarele nr. x/2017, nr. y/2017 şi nr. x/2015* că art. 52 din Legea 85/2006 derogă de la art. 1617 C. civ. şi înlătură posibilitatea pârâtei de a invoca stingerea creanţelor datorate reclamantei aflate în insolvenţă, după deschiderea procedurii insolvenţei, în temeiul Contractului nr. x/08.04.2011, prin compensaţie legală cu alte creanţe datorate de reclamantă pârâtei.

Toate susţinerile recurentei sunt insuficiente pentru a reţine caracterul fondat al motivului de casare invocat de către aceasta, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., neputându-se constata vreo încălcare sau greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor de drept material indicate prin cererea de recurs.

Motivul prevăzut de pct. 6 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unor hotărâri se poate cere, printre altele, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, nu este fondat.

Recurenta a apreciat că hotărârea instanţei de apel nu este motivată conform rigorilor impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ.

Astfel, potrivit prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât si cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Contrar susţinerilor recurentei, hotărârea atacată este pronunţată cu respectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ. întrucât, argumentat şi legal motivat, instanţa de prim control judiciar a dat o soluţie corectă litigiului dedus judecăţii pe baza probelor administrate, în raport de situaţia de fapt stabilită.

Din modul de expunere al criticilor se deduce că ipoteza avută în vedere de recurentă în argumentarea acestui motiv de casare vizează lipsa motivelor pe care se sprijină hotărârea atacată, susţinându-se că instanţa de prim control judiciar s-a mărginit să enumere hotărâri judecătoreşti pronunţate în alte dosare similare dintre cele două părţi şi să constate că ar fi incidentă autoritatea de lucru judecat.

Critica nu este fondată pentru considerentele ce succed.

Este de necontestat faptul că apelul provoacă o nouă judecată în fond a cauzei, fiind repuse în discuţie faptele, iar instanţa de apel fiind obligată, în caz de reformare, să motiveze împrejurările ce au determinat-o să schimbe soluţia primei instanţe, ceea ce în cauză s-a realizat.

Statuările instanţei de apel, raţionamentul juridic al acesteia şi raportările pe care le-a făcut cu privire la hotărârile ce au fost reţinute a avea autoritate de lucru judecat, în raport de motivele de apel şi apărările făcute în cauză, nu pot fi considerate o nemotivare a propriei decizii.

Astfel, ţinând cont de circumstanţele litigiului, de prevederile contractuale, de conduita părţilor pe parcursul executării acestuia şi ulterior, prin raportare la probaţiunea administrată, nu a putut fi reţinută incidenţa compensaţiei invocată de pârâta Compania Naţională de Transport al B. S.A.

În ceea ce priveşte susţinerea unei motivări necorespunzătoare, în sensul că instanţa a omis de a examina critic şi adecvat argumentele esenţiale ale intimatei pârâte, Înalta Curte reţine că acestea nu pot fi susţinute cu temei, în condiţiile în care, pe de o parte, instanţa de apel a procedat la o analiză implicită a argumentelor invocate atât de titulara căii de atac în susţinerea motivelor de apel, cât şi de intimata pârâtă, prin întâmpinare, iar pe de altă parte, în realitate, prin criticile formulate, recurenta tinde la o reanalizare a situaţiei de fapt, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Este de reţinut că simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, neînsuşirea de către instanţă a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat, instanţa nefiind ţinută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a C.E.D.O. s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecăţii a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc toate susţinerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

În jurisprudenţa CEDO s-a arătat în mod constant că motivarea hotărârii este un element esenţial al dreptului părţii la un proces echitabil (Cauza Hadjianastassiou contra Grecia, Hotărârea din 11 ian. 2000) şi că noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat, totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi, fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al părţilor, această obligaţie presupune, totuşi, ca partea interesată să poată aştepta un răspuns specific şi explicit la mijloacele decisive pentru soluţionarea procedurii în cauză (CEDO, Cauza Albina contra România, Hotărârea din 28.04.2005, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra România, Hotărârea din 8 iunie 2006), exigenţe convenţionale care în speţa de faţă sunt îndeplinite după cum mai sus s-a arătat.

Atât timp cât în considerente, instanţa de apel a analizat probele ce au fost administrate şi a făcut aprecieri concrete cu privire la acestea, la situaţia de fapt, la natura şi conţinutul obligaţiilor contractuale, precum şi la modalitatea în care au fost sau nu îndeplinite, nu se poate susţine cu temei incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitoare la ipoteza lipsei motivelor pe care se sprijină decizia recurată

Critica recurentei pârâte privind încălcarea art. 22 din C. proc. civ., respectiv încălcarea principiul rolului activ al judecătorului prin faptul că s-a dispus admiterea cererii de chemare în judecată prin prisma unor considerente care au făcut obiectul altor litigii, fără a cerceta şi analiza fondul cauzei în profunzimea sa şi nu s-a analizat dacă în prezentul dosar sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, Înalta Curte o va circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Acest motiv de casare vizează neregularităţi de ordin procedural ce sunt sancţionate cu nulitatea de dispoziţiile art. 174 C. proc. civ., dispoziţii ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură şi care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

Critica este nefondată.

Astfel, dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., consacră rolul judecătorului în aflarea adevărului şi, deşi recurenta invocă încălcarea acestui principiu, aceasta nu indică aspectele de nelegalitate care au determinat această încălcare. Susţinerea recurentei în sensul că s-a dispus admiterea cererii de chemare în judecată prin prisma unor considerente care au făcut obiectul altor litigii, fără a cerceta şi analiza fondul cauzei în profunzimea sa şi nu s-a analizat dacă în prezentul dosar sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale sunt simple alegaţii ce nu pot determina sancţiunea nulităţii hotărârii atacate, Înalta Curte constatând că nu au fost nesocotite de către instanţa de apel dispoziţii de drept procesual.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta recurenta-pârâtă Compania Naţională de Transport al B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 898 A din 3 iunie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Compania Naţională de Transport al B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 898 A din 3 iunie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 octombrie 2025.