Dismissal as time-barred upheld after appeal annulled for failing to state legal grounds; water utility ordered to pay costs

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2025

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 17 iulie 2018 pe rolul Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă, sub nr. x/2018, reclamanta Apavil S.A. a solicitat obligarea pârâţilor A., B. şi C. la plata sumei de 247.700 RON, compusă din 231.357 RON prejudiciu şi 16.343 RON daune-interese produse în perioada 27.08.2012 - 12.11.2014, reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei ca urmare a nerespectarii de către pârâţi a obligaţiilor ce le reveneau conform fişelor de post, legii, actelor constitutive, contractelor de mandat, contract de administrare, Regulamentului de organizare şi funcţionare, Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, O.U.G. nr. 109/2011 privind guvenanţa corporatistă, procedurilor interne ale societăţii, în cotă parte fiecare, urmând ca suma să fie stabilită prin raportul de expertiză contabilă. De asemenea, s-a solicitat obligarea la plata daunelor-interese calculate până la data plăţii efective, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 254 din Codul muncii, art. 220, art. 1530 din C. civ., art. 1431, art. 1442, art. 152 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, dispoziţiile din actul constitutiv, Regulamentul de organizare şi funcţionare, art. 2 şi art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar - fiscale în domeniul bancar, dispoziţiile din O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanţa corporatistă a întreprinderilor publice, dispoziţiile din contractele de mandat şi din contractul de administrare, dispoziţiile C. proc. civ.

La data de 4 octombrie 2018, pârâţii B. şi C. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, în principal ca inadmisibilă sau ca prescrisă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

Urmare a disjungerii pretenţiilor îndreptate împotriva pârâţilor B. şi C., cauza nou formată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă, sub nr. x/2019.

Prin sentinţa civilă nr. 855 din 22 septembrie 2020 a Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, s-a admis excepţia inadmisibilităţii, cu consecinţa respingerii acţiunii ca inadmisibilă, fiind obligată reclamanta la plata sumei de 3.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către pârâţi.

Apelul reclamantei Apavil S.A. a fost admis prin decizia nr. 133/A-com din 22 martie 2021 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sentinţa primei instanţe fiind anulată şi cauza trimisă spre o nouă judecată.

Pârâţii B. şi C. au declarat recurs împotriva deciziei din apel, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 şi pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 2066 pronunţată la 19 octombrie 2022, a respins ca nefondat recursul pârâţilor.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă sub nr. x/2023, iar prin sentinţa civilă nr. 1329/2024 din 24 aprilie 2024 acţiunea reclamantei a fost respinsă ca prescrisă, reclamanta Apavil S.A. fiind obligată la plata către pârâţi a cheltuielilor de judecată.

2. Reclamanta Apavil S.A. a formulat apel împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, solicitând desfiinţarea acestei hotărâri şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 367/A-C din 23 octombrie 2024, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondat apelul, reclamanta fiind obligată la plata sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată, către intimaţii-pârâţi.

3. La data de 10 decembrie 2024, reclamanta Apavil S.A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 367/A-C din 23 octombrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, solicitând casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată Tribunalului Vâlcea pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată din primă instanţă, apel şi recurs.

După expunerea contextului factual şi a situaţiei litigioase dintre părţi, recurenta-reclamantă a criticat decizia instanţei de apel sub două aspecte, respectiv calificarea greşită a naturii răspunderii pârâţilor şi soluţia privind prescripţia dreptului material la acţiune.

În ceea ce priveşte calificarea greşită a naturii răspunderii, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel, în mod eronat, a reţinut că răspunderea pârâţilor este de natură delictuală, ceea ce a condus la aplicarea normelor privind fapta ilicită extracontractuală şi a termenului de prescripţie corespunzător.

Potrivit recurentei, această calificare este fundamental greşită, având în vedere raporturile juridice concrete dintre părţi şi natura funcţiilor deţinute de intimaţii-pârâţi în cadrul societăţii Apavil S.A.

Recurenta a mai arătat că pârâţii deţineau atât putere de reprezentare legală, cât şi putere decizională, iar faptele imputate - semnarea unor contracte de asistenţă juridică şi achiziţionarea de bunuri fără respectarea prevederilor legale şi a procedurilor interne - au fost realizate în exercitarea atribuţiilor lor funcţionale, în cadrul mandatului încredinţat.

Prin urmare, răspunderea pârâţilor nu putea fi calificată ca fiind delictuală, aceasta având în mod evident natura contractuală şi legală, întemeiată pe dispoziţiile art. 1914 C. civ., art. 2018 C. civ. şi dispoziţiile Legii nr. 31/1990.

Sub al doilea aspect, recurenta a criticat soluţia privind prescripţia dreptului material la acţiune, precizând că, în mod greşit, instanţa de apel a validat concluzia primei instanţe, potrivit căreia termenul de prescripţie de 3 ani ar fi început să curgă de la data depunerii situaţiilor financiare aferente anului 2014 ori prin auditul intern al societăţii. Instanţa a considerat în mod eronat că la acel moment organele de conducere ale societăţii ar fi putut să cunoască existenţa prejudiciului şi identitatea celor responsabili.

Recurenta a susţinut că instanţa de apel în mod greşit a concluzionat că prescripţia nu ar fi fost suspendată conform art. 2.532 pct. 5 C. civ., cu motivarea că intimaţii aveau calitatea de directori.

S-a mai arătat şi că prescripţia a fost întreruptă prin invitaţiile la conciliere, care au reprezentat acte de punere în întârziere conform art. 2.537 pct. 4 C. civ.

Cu privire la momentul cunoaşterii prejudiciului, recurenta a precizat că putea fi identificat după controlul A.N.A.F.

S-a mai arătat că nelegalitatea săvârşită de către pârâţi a constat în achiziţionarea serviciilor juridice fără aprobarea Consiliului local şi Consiliului judeţean conform prevederilor O.G. nr. 26/2012 privind unele măsuri de reducere a cheltuielilor publice şi întărirea disciplinei financiare şi de modificare şi de completare a unor acte normative.

Concluzionând, recurenta-reclamantă a susţinut că termenul general de prescripţie a început să curgă de la data comunicării raportului A.N.A.F. şi a deciziei obligatorii, acela fiind momentul în care atât Consiliul de Administraţie, cât şi AGA au luat la cunoştinţă de existenţa prejudiciului.

Prin întâmpinarea înregistrată la 7 martie 2025, intimaţii-pârâţi B. şi lovan C., au invocat excepţia nulităţii recursului, pe fond solicitând respingerea căii extraordinare de atac ca nefondată şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

În susţinerea excepţiei nulităţii recursului s-a arătat, pe de o parte, că în cuprinsul memoriului de recurs s-a indicat obiectul căii de atac ca fiind reprezentat de decizia civilă nr. 706/A/16.10.2020, deşi în cadrul dosarului nr. x/2023 Curtea de Apel Piteşti a pronunţată decizia nr. 367/A-C din 23 octombrie 2024. Prin urmare, cererea de recurs nu identifică hotărârea atacată, ceea ce atrage sancţiunea nulităţii, conform art. 486 alin. (3) teza I din C. proc. civ., prin raportare la alin. (1) lit. c).

De asemenea, intimaţii-pârâţi au invocat excepţia nulităţii recursului şi prin prisma dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., precizând că, deşi recurenta-reclamantă a indicat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., argumentele prezentate fac trimitere la situaţia de fapt, la probele administrate în cauză şi la modul în care acestea au fost interpretate de către instanţa de apel, nefiind formulate veritabile critici de nelegalitate ale deciziei atacate.

La 7 aprilie 2025 a fost înregistrat la dosar răspunsul la întâmpinare formulată de recurenta-reclamantă, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii şi a apărărilor invocate de intimaţii-pârâţi, reiterând susţinerile formulate în cadrul memoriului de recurs.

În ceea ce priveşte primul motiv de nulitate invocat, a precizat că, deşi în petitul cererii de recurs a indicat din eroare un alt număr de decizie decât cel pronunţat de către instanţa de apel în cadrul acestui dosar, din cuprinsul memoriului de recurs reiese că acesta a fost îndreptat împotriva decizie nr. 367/A- C din 23 octombrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a Il-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Referitor la motivul de nulitate întemeiat pe prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., a menţionat că cererea de recurs a fost motivată şi întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 3 iunie 2025, constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La termenul din 14 octombrie 2025, completul de filtru, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, instanţa se va pronunţa cu prioritate asupra excepţiilor de fond sau de procedură, care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului pricinii, a luat în examinare excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţi, prin întâmpinare.

Analizând recursul, sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere şi dispoziţiile art. 499 şi art. 483 alin. (3) din acelaşi cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi cod, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Nu este astfel suficient ca partea să indice unul dintre cazurile de casare prevăzute de lege, ci incidenţa unui motiv de recurs trebuie argumentată în concret, respectiv recurenta trebuie să arate în ce constă încălcarea legii de către instanţa a cărei hotărâre este atacată.

În cauză, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care impune recurentei nu numai indicarea normei de drept material pretins nesocotită, încălcată sau interpretată greşit, dar şi expunerea unui raţionament prin care autorul căii de atac, enunţând modul în care apreciază că prevederea legală se interpretează sau aplică în cauză, să dezvolte critici concrete din care să rezulte caracterul nelegal al deciziei pronunţate de instanţa de apel deoarece neîncadrarea criticilor în motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de lege se sancţionează cu anularea recursului.

Această soluţie se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă în mod explicit din dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Transpunând aceste considerente la cauza ce face obiectul analizei, se reţine că invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu relevă greşita încălcare sau aplicare a normelor de drept material.

Astfel, prin recursul formulat, recurenta a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva calificării greşite a naturii răspunderii pârâţilor şi a prescripţiei dreptului material la acţiune. În acest sens a invocat dispoziţiile art. 1914, art. 2018 C. civ. şi prevederile Legii nr. 31/1990, susţinând că răspunderea pârâţilor este contractuală, precum şi dispoziţiile art. 2.532 pct. 5 C. civ. referitoare la cazurile de suspendare a cursului prescripţiei şi art. 2.537 pct. 4 C. civ. cu privire la cazurile de întrerupere a prescripţiei.

În esenţă, recurenta a susţinut că faptele imputate pârâţilor au fost realizate în exercitarea atribuţiilor lor funcţionale, în cadrul mandatului încredinţat.

În ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune, recurenta a criticat considerentele instanţei de apel din perspectiva stabilirii momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie, suspendarea prescripţiei raportat la calitatea intimaţilor de directori, precum şi întreruperea cursului prescripţiei prin invitaţiile la conciliere. Recurenta a subliniat că termenul general de prescripţie a început să curgă de la data comunicării raportului A.N.A.F. şi a deciziei obligatorii.

Instanţa de prim control judiciar, analizând probatoriul administrat în cauză, a reţinut în considerentele deciziei recurate că răspunderea celor doi pârâţi este de natură civilă delictuală, deoarece nu se invocă încălcarea obligaţiilor asumate prin contractul de mandat, ci faptul că, în exercitarea mandatului, s-au achiziţionat servicii de natură juridică şi bunuri, cu încălcarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 26/2012 şi O.U.G. nr. 34/2009.

Cu privire la prescripţia dreptului material la acţiune, instanţa de apel a reţinut că momentul de la care reclamanta putea în mod efectiv să cunoască operaţiunile păgubitoare efectuate de cei doi pârâţi este data depunerii situaţiilor financiare aferente anului 2014. Totodată, s-a constatat că între reclamantă şi pârâţi nu exista raportul obligaţional, creditor-debitor, pentru a fi aplicabil cazul de suspendare a cursului prescripţiei prevăzut la art. 2532 alin. (1) pct. 5 C. civ.. În egală măsură, instanţa de apel a subliniat că niciunul dintre cazurile prevăzute la art. 2537 C. civ. nu iau în considerare, ca temei al întreruperii cursului prescripţiei, o invitaţie la conciliere.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă susţinerile acesteia nu relevă greşita aplicare a normelor de drept material prin decizia atacată, nefiind dezvoltate critici privind modul concret în care prin decizia recurată au fost încălcate sau aplicate greşit normele de drept material.

Deşi recurenta indică în cuprinsul cererii de recurs dispoziţii de drept material cuprinse în C. civ., respectiv art. 1914, art. 2018, art. 2.532 pct. 5, art. 2.537 pct. 4 şi prevederile Legii nr. 31/1990, criticile au caracter teoretic şi general şi nu se referă la modul concret în care au fost încălcate sau aplicate greşit aceste dispoziţii legale prin decizia atacată.

Dimpotrivă, sunt reluate identic criticile formulate în apel fără o dezvoltare corespunzătoare a argumentelor prin raportare la considerentele deciziei pronunţate de instanţa de apel.

Prin urmare, se constată că susţinerile recurentei nu constituie critici concrete aduse hotărârii atacate, din perspectiva modalităţii în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat dispoziţiile de drept material incidente la cazul concret dedus judecăţii, întrucât aceste susţineri nu au fost formulate strict prin raportare la argumentele reţinute de instanţa de apel prin decizia recurată.

Astfel, deşi se invocă încălcarea normelor de drept material, recurenta repune în discuţie situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel cu privire la calificarea naturii răspunderii pârâţilor şi prescripţia dreptului material la acţiune, aceste aspecte tinzând fie la o nouă evaluare a situaţiei de fapt, fie la reinterpretarea probatoriului, care să conducă la admiterea apelului sub aspectul prejudiciului şi daunelor-interese solicitate. Însă, asupra acestor chestiuni instanţa de apel deja s-a pronunţat, motiv pentru care nu mai pot fi analizate în această etapă procesuală a recursului, în considerarea specificului acestei căi de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate a hotărârii atacate şi nu de netemeinicie, astfel cum rezultă în mod explicit din dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În consecinţă, întrucât recursul este o cale extraordinară de atac formulată împotriva deciziei pronunţate de ultima instanţă de fond, rezultă că recurenta-reclamantă avea obligaţia, conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., să se raporteze în mod concret la considerentele instanţei de apel, să le combată şi să dezvolte un raţionament juridic contrar, apt să releve nelegalitatea deciziei recurate, din perspectiva motivului de casare invocat, condiţie neîndeplinită în cauză.

Devine astfel incidentă sancţiunea nulităţii recursului, prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., aplicabilă nu numai în ipoteza în care motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul celor care nu se încadrează în motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 din acelaşi cod, situaţie în care, deopotrivă, sunt încălcate exigenţele legii de procedură privind motivarea căii de atac.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de reclamanta Apavil S.A. împotriva deciziei nr. 367/A-C din 23 octombrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 452 şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ., constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante în promovarea recursului şi în raport cu solicitarea intimatei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată, aferente procesului, urmează să fie admisă cererea, în sensul obligării recurentei-reclamante Apavil S.A. la plata către intimaţii-pârâţi B. şi C. a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial, conform dovezii aflate la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta Apavil S.A. împotriva deciziei nr. 367/A-C din 23 octombrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Obligă recurenta-reclamantă Apavil S.A. să achite intimaţilor-pârâţi B. şi C. suma de 3.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 octombrie 2025.