Cassation appeal annulled for failing to concretely demonstrate material law violations regarding loss-of-use compensation and right of retention

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2025

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Călăraşi, secţia Civilă, la 26 septembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la restituirea terenului de 19.653 mp din suprafaţa totală de 32.980 mp, aflat în proprietatea reclamantei, şi, în principal, obligarea pârâtei la ridicarea construcţiilor edificate pe terenul său, iar în ipoteza neexecutării de bunăvoie, autorizarea reclamantei ca, pe cheltuiala pârâtei, să ridice construcţiile. În subsidiar, în situaţia respingerii celui de-al doilea capăt de cerere, să se constate că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate prin accesiune imobiliară artificială asupra construcţiilor edificate pe terenul acesteia.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor rezultând din lipsa de folosinţă a imobilului, calculate de la 25 decembrie 2014 până la data eliberării imobilului, precum şi cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 550, art. 555, art. 563-566, art. 582 alin. (2), art. 900 alin. (1) şi ale art. 919 alin. (3) C. civ., art. 480, art. 494 C. civ. de la 1864, precum şi art. 192, art. 223 alin. (3) C. proc. civ.

Odată cu întâmpinarea, pârâta B. S.R.L. a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat să se constate calitatea sa de constructor de bună-credinţă, cu consecinţa obligării reclamantei A. S.A. la plata sumei de 400.000 euro, echivalentul sumei de 1.840.000 RON, la cursul de schimb de 4,60 RON, reprezentând sporul de valoare adus terenului prin construcţiile edificate în suprafaţă de 3.279 mp şi îmbunătăţirile realizate, instituirea dreptului de retenţie în favoarea pârâtei asupra construcţiilor aflate pe terenul proprietatea reclamantei până la plata efectivă a contravalorii acestora, precum şi obligarea acesteia din urmă la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul aceleiaşi instanţe, la 22 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta A. S.A., a solicitat instituirea unui drept de retenţie în favoarea reclamantei asupra construcţiilor aflate pe terenul aflat în proprietatea pârâtei, situat în Călăraşi, judeţul Călăraşi, până la plata efectivă a contravalorii acestora, obligarea acesteia la plata sumei de 200.000 euro, echivalentul sumei de 920.000 RON, la cursul de schimb de 4,61 RON, reprezentând sporul adus terenului evaluat provizoriu prin construcţiile edificate în suprafaţă de 3.279 mp şi îmbunătăţirile realizate, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Conflictul negativ de competenţă ivit între Tribunalul Călăraşi, secţia Civilă şi Judecătoria Călăraşi a fost soluţionat prin sentinţa civila nr. 64 F din 14 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, care a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Călăraşi, pe rolul căruia pricina a fost reînregistrată sub nr. x/2017*.

Cererea reconvenţională formulată de pârâta B. S.R.L. a fost respinsă ca tardivă prin încheierea de şedinţă din 15 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Călăraşi, secţia Civilă.

Prin încheierea de şedinţă din 14 martie 2019, Tribunalul Călăraşi, secţia Civilă a dispus conexarea dosarului nr. x/2018 la dosarul nr. x/2017, aflat pe rolul aceleiaşi instanţe.

Prin încheierea de şedinţă din 21 martie 2019, pronunţată de aceeaşi instanţă, în dosarul nr. x/2017, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de reclamanta A. S.A., referitor la cel de-al doilea capăt de cerere din acţiunea introductivă conexată, înregistrată sub nr. x/2018, formulată de reclamanta B. S.R.L. privind obligarea pârâtei A. S.A. la plata sumei de 200.000 euro.

Prin sentinţa civilă nr. 672/2020, pronunţată de Tribunalul Călăraşi, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost calificată excepţia nulităţii absolute a facturilor nr. x din 1 octombrie 1998 şi nr. 2781 din 30 decembrie 1999, invocată de reclamanta A. S.A., ca apărare de fond.

A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., fiind respinse capetele de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea terenului în suprafaţă totală de 19.495 mp situat în intravilanul Municipiului Călăraşi, ca rămas fără obiect, şi a celor referitoare la obligarea pârâtei la ridicarea construcţiilor edificate pe terenul reclamantei, precum şi la plata despăgubirilor rezultând din lipsa de folosinţă pentru acelaşi imobil.

A fost admis capătul de cerere formulat de reclamanta A. S.A., prin care a solicitat să se constate că a dobândit dreptul de proprietate prin accesiune imobiliară artificială asupra construcţiilor identificate pe terenul proprietatea sa şi s-a constatat că a dobândit dreptul de proprietate prin accesiune imobiliară artificială asupra construcţiilor ce au făcut obiectul facturilor nr. x din 1 octombrie 1998 şi nr. 2781 din 30 decembrie 1999, aşa cum au fost identificate în raportul de expertiză în specialitatea construcţii întocmit în cauză.

A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată conexată, ce formează obiectul dosarului nr. x/2018, formulată de reclamanta B. S.R.L, fiind respins capătul de cerere privind instituirea unui drept de retenţie formulat de pârâtă, ca rămas fără obiect, iar pârâta A. S.A. a fost obligată la plata către reclamanta B. S.A. a sumei de 594.353 RON, reprezentând creşterea valorii terenului de 19.495 mp, proprietatea reclamantei, cu valoarea construcţiilor identificate pe teren şi care au făcut obiectul aceloraşi facturi, fiind respinsă în rest cererea de chemare în judecată, respectiv obligarea reclamantei pârâte la creşterea valorii terenului prin construcţiile care nu au făcut obiectul facturilor menţionate.

De asemenea, reclamanta A. S.A. a fost obligată la plata către pârâta B. S.R.L. a sumei de 9.548,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

2. Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii de şedinţă din 21 martie 2019, reclamanta A. S.A. a formulat apel principal, iar pârâta B. S.R.L. a declarat apel incident doar împotriva sentinţei.

Prin decizia civilă nr. 402 din 12 martie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta B. S.R.L.

A fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva încheierii de şedinţă din 21 martie 2019 pronunţate de Tribunalul Călăraşi, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2017.

A fost admis apelul reclamantei A. S.A. împotriva sentinţei primei instanţei, care a fost schimbată în parte, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată conexate, ce formează obiectul dosarului nr. x/2018, ca nefondată. A fost înlăturată din sentinţa atacată dispoziţia privind obligarea reclamantei A. S.A. la plata către pârâta B. S.R.L. a sumei de 9.548,50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate. A fost respinsă cererea apelantei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

3. Împotriva acestei decizii reclamanta A. S.A. a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În motivarea cererii de recurs, după expunerea istoricului litigiului, recurenta-reclamantă a precizat că a înţeles să atace decizia pronunţată în apel exclusiv în ceea ce priveşte soluţia de respingere a capătului de cerere privind obligarea intimatei-pârâte B. S.R.L. la plata despăgubirilor rezultând din lipsa de folosinţă a imobilului disputat, în perioada 25 decembrie 2014 - 25 august 2020, când pârâta a eliberat terenul.

În dezvoltarea motivului de casare invocat, recurenta a reluat o parte din considerentele reţinute de instanţa de apel, a evocat dispoziţiile legale aplicate în cauză şi a prezentat multiple aspecte de ordin teoretic, susţinând că prin decizia atacată au fost încălcate dispoziţiile art. 485-487 şi ale art. 998-999 C. civ. de la 1864, fiind eronată concluzia conform căreia pârâta B. S.R.L., în calitate de constructor de bună-credinţă, avea un drept de retenţie care justifica folosinţa imobilului, fără a avea caracter ilicit.

S-a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că intimata-pârâtă a păstrat calitatea de constructor de bună-credinţă ulterior expirării termenului acordat prin notificarea nr. x din 25 noiembrie 2014 sau după data introducerii cererii de chemare în judecată, deşi prin cunoaşterea viciului care afecta titlul în temeiul căruia a dobândit bunul frugifer a devenit posesor de rea-credinţă la 25 decembrie 2014 sau, cel mai târziu, la data pornirii procesului.

Evocând practica judiciară în materia accesiunii, recurenta a criticat interpretarea instanţei de apel potrivit căreia terenul pe care se află construcţia nu atrage o lipsă de folosinţă în favoarea proprietarului, arătând că limitele exercitării dreptului de retenţie nu au fost respectate, iar folosinţa bunului de către societatea B. S.R.L., ulterior notificării privind eliberarea terenului, echivalează cu dobândirea ilicită a fructelor civile, astfel că recunoaşterea acestui drept prin decizia atacată validează o situaţie de fapt nelegală, cu încălcarea dispoziţiilor art. 550 şi ale art. 918 alin. (1) C. civ.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru neîncadrarea criticilor în motivul de casare invocat, iar în subsidiar, a solicitat respingerea căii extraordinare de atac, ca nefondată.

De asemenea, s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului şi a apărărilor formulate de intimata-pârâtă, precum şi admiterea recursului declarat.

4. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 3 iunie 2025, constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La termenul din 14 octombrie 2025, completul de filtru, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, instanţa se va pronunţa cu prioritate asupra excepţiilor de fond sau de procedură, care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului pricinii, a luat în examinare excepţia nulităţii recursului, invocată de intimată, prin întâmpinare.

Analizând recursul, sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere şi dispoziţiile art. 499 şi art. 483 alin. (3) din acelaşi cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi cod, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În cauză, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care impune recurentei nu numai indicarea normei de drept material pretins nesocotită, încălcată sau interpretată greşit, dar şi expunerea unui raţionament prin care autorul căii de atac, enunţând modul în care apreciază că prevederea legală se interpretează sau aplică în cauză, să dezvolte critici concrete din care să rezulte caracterul nelegal al deciziei pronunţate de instanţa de apel deoarece neîncadrarea criticilor în motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de lege se sancţionează cu anularea recursului.

Această soluţie se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă în mod explicit din dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Transpunând aceste considerente la cauza ce face obiectul analizei, se reţine că invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu relevă greşita încălcare sau aplicare a normelor de drept material, nefiind dezvoltate critici privind modul concret în care prin decizia atacată ar fi fost încălcate norme de drept material.

Prin recursul formulat, recurenta a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 485-487 şi ale art. 998-999 C. civ. de la 1864, în sensul că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că pârâta B. S.R.L., în calitate de constructor de bună-credinţă, avea un drept de retenţie care justifica folosinţa imobilului şi că acest aspect nu generează un caracter ilicit.

Astfel, deşi se invocă încălcarea unor norme de drept material, recurenta repune în discuţie situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, care a stat la baza respingerii apelului reclamantei cu privire la solicitarea de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor rezultate din lipsa folosinţei imobilului, calculate de la 25 decembrie 2014 până la 25 august 2020, dată la care pârâta a eliberat terenul.

Instanţa de prim control judiciar, analizând probatoriul administrat în cauză, a reţinut în considerentele deciziei recurate faptul că pârâta B., în calitate de constructor de bună-credinţă, avea un drept de retenţie, iar prin notificarea nr. x/19.04.2017 a arătat că va evacua terenul, dar sub condiţia plăţii de despăgubiri, astfel încât s-a constatat că menţinerea folosinţei imobilului este justificată şi nu are caracter ilicit. Totodată, făcând referire la raportul de expertiză imobiliară întocmit în cauză, instanţa de apel a subliniat că determinarea sporului de valoare s-a efectuat ulterior predării terenului către reclamantă, respectiv în etapa procesuală a apelului.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă susţinerile acesteia nu relevă greşita aplicare a normelor de drept material prin decizia atacată, nefiind dezvoltate critici privind modul concret în care prin decizia recurată au fost încălcate sau aplicate greşit normele de drept material.

Deşi recurenta indică în cuprinsul cererii de recurs dispoziţii de drept material cuprinse în C. civ. de la 1864, respectiv art. 485-487 şi art. 998-999, criticile au caracter teoretic şi general şi nu se referă la modul concret în care au fost încălcate sau aplicate greşit aceste dispoziţii legale prin decizia atacată. Prin urmare, se constată că susţinerile recurentei nu constituie critici de nelegalitate aduse hotărârii atacate, din perspectiva modalităţii în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat dispoziţiile de drept material incidente la cazul concret dedus judecăţii, întrucât aceste susţineri nu au fost formulate strict prin raportare la argumentele reţinute de instanţa de apel prin decizia recurată.

Astfel, deşi se invocă încălcarea normelor de drept material, recurenta repune în discuţie situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel cu privire la plata despăgubirilor rezultând din lipsa de folosinţă a imobilului disputat, în perioada 25 decembrie 2014 - 25 august 2020, aceste aspecte tinzând la reaprecierea probelor şi la stabilirea unei alte situaţii de fapt.

A mai susţinut recurenta că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 550 şi art. 918 alin. (1) C. civ., criticând în acest sens interpretarea instanţei de apel potrivit căreia terenul pe care se află construcţia nu atrage o lipsă de folosinţă în favoarea proprietarului, arătând că limitele exercitării dreptului de retenţie nu au fost respectate, iar folosinţa bunului de către societatea B. S.R.L., ulterior notificării privind eliberarea terenului, echivalează cu dobândirea ilicită a fructelor civile, astfel că recunoaşterea acestui drept prin decizia atacată validează o situaţie de fapt nelegală.

În realitate, prin criticile invocate în susţinerea recursului, se tinde fie la o nouă evaluare a situaţiei de fapt, fie la reinterpretarea probatoriului, care să conducă la admiterea apelului sub aspectul depăgubirilor solicitate, chestiuni asupra cărora instanţa de apel deja s-a pronunţat şi care nu mai pot fi analizate în această etapă procesuală a recursului, în considerarea specificului acestei căi de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate a hotărârii atacate şi nu de netemeinicie, astfel cum rezultă explicit din dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În consecinţă, întrucât recursul este o cale extraordinară de atac formulată împotriva deciziei pronunţate de instanţa de recurs, rezultă că recurenta-reclamantă avea obligaţia, conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., să se raporteze în concret la considerentele instanţei de apel, să le combată şi să dezvolte un raţionament juridic contrar, apt să releve nelegalitatea deciziei recurate, din perspectiva motivului de casare invocat, condiţie neîndeplinită în cauză.

Contrar exigenţelor impuse de lege, recurenta nu a dezvoltat critici de nelegalitate posibil a fi examinate în recurs, ci, exprimându-şi nemulţumirea în raport cu soluţia pronunţată în cauză, urmăreşte reevaluarea împrejurărilor de fapt deduse judecăţii şi a materialului probator existent la dosarul cauzei. Un atare demers ar presupune, însă, un control de fond, incompatibil cu examenul de legalitate pe care instanţa supremă îl poate desfăşura în această cale extraordinară de atac.

Devine astfel incidentă sancţiunea nulităţii recursului, prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., aplicabilă nu numai în ipoteza în care motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul celor care nu se încadrează în motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 din acelaşi cod, situaţie în care, deopotrivă, sunt încălcate exigenţele legii de procedură privind motivarea căii de atac.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 402 din 12 martie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 452 şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ., constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante în promovarea recursului şi în raport cu solicitarea intimatei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată, aferente procesului, urmează să fie admisă cererea, în sensul obligării recurentei- reclamante A. S.A. la plata către intimata- pârâtă B. S.R.L. a sumei de 21.158,76 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial, conform dovezilor aflate la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 402 din 12 martie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.A. să achite intimatei-pârâte B. S.R.L. suma de 21.158,76 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 octombrie 2025.