Territorial jurisdiction for labor dismissal disputes: validity of challenging termination at the last place of work under Labor Code Art. 269

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2025

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, la 12 noiembrie 2024, sub nr. x/2024, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., anularea deciziei de concediere nr. 152 din 8 octombrie 2024, obligarea acesteia la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data dispunerii concedierii şi până la data reintegrării sale în muncă, repunerea în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, respectiv reintegrare în postul de coordonator compartiment juridic, cât şi obligarea pârâtei la plata daunelor morale, în sumă de 20.000 euro, cu cheltuieli de judecată.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 268 şi următoarele din Codul muncii.

2. Prin sentinţa civilă nr. 2364 din 1 aprilie 2024, prima instanţă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa soluţionării litigiului în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Pentru a hotărî astfel, s-a arătat că, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 269 alin. (2) teza a III-a din Codul muncii, potrivit cărora competenţa teritorială a soluţionării litigiilor având ca obiect conflicte individuale de muncă revine instanţei de judecată în a cărei circumscripţie se află "locul de muncă", întrucât însuşi reclamantul a susţinut că raporturile de muncă au încetat la o dată anterioară formulării cererii de chemare în judecată, prin emiterea deciziei de concediere nr. 152 din 8 octombrie 2024. Aşa fiind, întrucât acesta nu a făcut dovada domiciliului sau a reşedinţei pe raza Municipiului Bucureşti la data sesizării instanţei de judecată, devin aplicabile prevederile art. 269 alin. (2) teza I Codul muncii, iar prin raportare la domiciliul acestuia, situat în judeţul Dâmboviţa, competenţa revine Tribunalului Dâmboviţa.

3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă Complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurări sociale, la 30 aprilie 2025, sub acelaşi număr, iar prin sentinţa civilă nr. 956 din de 22 mai 2025, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de reclamant, prin cererea depusă la 21 mai 2025, s-a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti şi, constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă, s-a suspendat de drept judecata şi s-a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării incidentului procedural.

În considerentele sentinţei, s-a arătat că reclamantul a învestit în mod legal una din instanţele judecătoreşti deopotrivă competente, potrivit art. 269 alin. (2) Codul Muncii, întrucât în cazul litigiilor de muncă competenţa este alternativă, acesta având un drept de opţiune, potrivit art. 116 C. proc. civ., între instanţa de la domiciliul său şi cea a fostului loc de muncă, astfel că reclamantul a sesizat Tribunalul Bucureşti, instanţa competentă material în circumscripţia căreia se află sediul societăţii pârâte.

S-a mai considerat că deşi reclamantul nu mai avea calitatea de angajat al pârâtei la data sesizării instanţei, obiectul cererii de chemare în judecată vizează raporturile de muncă cu fostul angajator, astfel că se putea adresa şi instanţei de judecată în a cărei circumscripţie se regăsea ultimul loc de muncă.

4. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 25 iunie 2025, sub acelaşi număr.

Înalta Curte, constatând existenţa conflictului negativ de competenţă, în sensul art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care şi-au declinat reciproc competenţa să judece acelaşi proces, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, pentru următoarele considerente:

Litigiul dedus judecăţii are ca obiect anularea deciziei de concediere nr. 152 din 8 octombrie 2024, emisă de pârâta B. S.A., cu obligarea acesteia la reintegrarea reclamantului în funcţia deţinută anterior dispunerii concedierii şi la plata unor drepturi salariale, iar pentru soluţionarea cauzei, autorul demersului judiciar a învestit Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în circumscripţia căruia se afla fostul său loc de muncă, respectiv sediul pârâtei.

Potrivit art. 269 alin. (1) Codul muncii, "Cauzele referitoare la conflictele individuale de muncă şi conflictele colective de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, "Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă ori, după caz, sediul".

Înalta Curte notează că, deşi reclamantul nu mai avea calitatea de angajat la data sesizării instanţei, obiectul cererii de chemare în judecată vizează raporturile sale de muncă cu fostul angajator, pârâta în cauză, astfel că se poate adresa şi instanţei în circumscripţia căreia a avut ultimul loc de muncă, aceasta fiind deopotrivă competentă.

În conformitate cu dispoziţiile legale menţionate rezultă că reclamantul avea dreptul de opţiune între instanţa domiciliului său, respectiv Tribunalul Dâmboviţa, şi cea a fostului loc de muncă, respectiv Tribunalul Bucureşti. Exercitându-şi acest drept, în temeiul art. 116 din C. proc. civ., reclamantul a învestit-o pe cea din urmă.

Criteriul alternativ al locului de muncă pentru determinarea instanţei competente nu poate fi exclus ca urmare a emiterii deciziei de desfacere a contractului de muncă, întrucât validitatea acestei decizii este contestată, solicitându-se anularea ei.

Înalta Curte mai constată că acţiunea promovată de reclamantul A. cuprinde şi solicitarea de a se dispune obligarea pârâtului la reintegrarea sa în funcţia deţinută anterior concedierii şi la plata unor drepturi băneşti rezultate din desfăşurarea raporturilor de muncă.

În egală măsură, se reţine că reclamantul a învestit legal această instanţă cu soluţionarea conflictului de muncă, fixând, astfel în mod definitiv, competenţa teritorială în favoarea Tribunalului Bucureşti, care nu mai putea să dispună, din oficiu, declinarea competenţei, având în vedere prevederile art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

În considerarea celor anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 octombrie 2025.