Territorial jurisdiction for employment indemnity claims: effect of severing one claimant from a necessary active joinder under Article 269(3) of the Labor Code

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2025

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secţia I civilă, la 20 decembrie 2022, sub nr. x/2022, reclamanţii A., B., C. şi D., în calitate de moştenitori ai defunctei E., fost judecător în cadrul Curţii de Apel Ploieşti, au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Ploieşti şi Ministerul Justiţiei, cu citarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, obligarea pârâţilor la plata unei despăgubiri constând într-o indemnizaţie egală cu şapte indemnizaţii de încadrare lunare brute, prevăzută de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, actualizată în funcţie de indicele de inflaţie şi a dobânzii legale penalizatorii aferentă acesteia, începând cu data de la care dreptul era datorat, respectiv cea a eliberării din funcţie prin pensionare, şi până la data plăţii efective.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 2 şi art. 27 din O.U.G. nr. 137/2000, art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum art. 20 din Carta Drepturilor Fundamentale coroborat cu art. 3 din Directiva 2000/78/CE, cât şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La termenul de judecată din 23 mai 2024, s- a dispus disjungerea cererii formulată de reclamanta D. de acţiunea principală, şi a dispus formarea unui alt dosar înregistrat sub nr. x/2024.

2. Prin sentinţa civilă nr. 182 din 20 februarie 2025, prima instanţă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa soluţionării litigiului în favoarea Tribunalului Bucureşti.

În motivare, tribunalul a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 269 alin. (1) şi alin. (2) Codul muncii, care prevăd un caz de competenţă teritorială exclusivă, astfel că, având în vedere domiciliul reclamantei, situat în municipiul Bucureşti, competenţa soluţionării litigiului a fost declinată în favoarea Tribunalului Bucureşti.

3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub acelaşi număr, iar prin sentinţa civilă nr. 3998 din 22 mai 2025, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, s-a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Prahova şi, constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă, s-a suspendat de drept judecata şi s-a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării incidentului procedural.

În considerentele acestei sentinţe, s-a arătat că, în cauză, cadrul procesual este caracterizat prin coparticipare procesuală activă obligatorie, astfel încât sunt incidente dispoziţiile art. 116 coroborate cu art. 112 C. proc. civ.. Prin urmare, raportat la prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii, care reglementează un caz de competenţă teritorială alternativă, Tribunalul Prahova a fost în mod legal sesizat, având în vedere domiciliile reclamanţilor A. şi B., situate în municipiul Ploieşti, aflat circumscripţia acestei instanţe judecătoreşti.

4. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 4 iulie 2025, sub acelaşi număr.

Înalta Curte, constatând existenţa conflictului negativ de competenţă, în sensul art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care şi-au declinat reciproc competenţa să judece acelaşi proces, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, secţia I civilă pentru următoarele considerente:

Obiectul regulatorului de competenţă îl reprezintă stabilirea competenţei teritoriale a instanţei de judecată, litigiului având ca obiect solicitarea reclamanţilor în calitate de succesori ai defunctei, fost judecător la Curtea de Apel Ploieşti, învestită cu soluţionarea unui conflict de muncă, respectiv acordarea indemnizaţiei prevăzute de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

În cauză, se constată că la termenul de judecată din 23 mai 2024, Tribunalul Prahova, secţia I civilă a dispus disjungerea cererii formulate de reclamanta D., de acţiunea principală, cu formarea unui alt dosar înregistrat sub nr. x/2024, cu privire la care a dispus declinarea la Tribunalul Bucureşti, cu motivarea că aceasta este instanţa în circumscripţia căreia se află domiciliul reclamantei D..

În conformitate cu dispoziţiile art. 59 C. proc. civ., "mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau ori o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură", iar potrivit art. 269 alin. (3) din Codul muncii, "dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi".

Incidenţa dispoziţiilor art. 59 C. proc. civ. reclamă existenţa unui drept ori a unei obligaţii comune sau situaţia ca acestea să izvorască din aceeaşi cauză ori ca între ele să existe o strânsă legătură.

Cerinţele coparticipării procesuale active se identifică cât timp litigiul are ca obiect acordarea unei singure indemnizaţii care era cuvenită defunctei E., pe care reclamanţii să o primească în calitate de moştenitori ai beneficiarului dreptului, aşadar priveşte dobândirea unor drepturi care au aceeaşi cauză şi între care există o strânsă legătură.

În consecinţă, fiind întrunite condiţiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi introdusă la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi, potrivit art. 269 alin. (3) din Codul muncii, coroborat cu art. 123 alin. (3) C. proc. civ.

În cauză, se constată că doi dintre cei patru reclamanţi, respectiv A. şi B. au domiciliul legal în municipiul Ploieşti, astfel cum rezultă din cărţile de identitate aflate la dosarul Tribunalului Prahova, fiind situat în circumscripţia Tribunalului Prahova, motiv pentru care Înalta Curte reţine că a operat prorogarea de competenţă pentru reclamanţii care nu au domiciliul în raza instanţei sesizate.

Disjungerea reprezintă o măsură procesuală ce poate fi luată pentru buna administrare a justiţiei, însă, în cazul coparticipării procesuale active, nu este de natură să atragă necompetenţa instanţei, efectele reţinerii competenţei faţă de unul dintre reclamanţi răsfrângându-se şi asupra celorlalţi reclamanţi din acţiunea introductivă comună.

Având în vedere că opţiunea reclamanţilor între instanţele deopotrivă competente teritorial potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii poate fi exercitată numai la momentul sesizării instanţei de judecată, Înalta Curte reţine că, în cauză, reclamanţii au decis să se adreseze Tribunalului Prahova, învestind în mod legal această instanţă cu soluţionarea cererii lor şi fixând în mod definitiv competenţa în favoarea acesteia, potrivit art. 116 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 octombrie 2025.