Recourse annulled for lack of valid legal grounds in housing delivery damages dispute, affirming lower court award to homebuyers

Şedinţa publică din data de 25 septembrie 2025

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 23.01.2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.300 euro/lună, pentru perioada cuprinsă între data de 22.11.2015 şi data depunerii cererii de chemare în judecată, 22.11.2018, în total suma provizorie de 56.800 euro, cu titlu de daune interese, constând în: contravaloarea lipsei de folosinţă în suma de 1.200 euro/lună, pentru perioada cuprinsă între 22.11.2015 şi 22.11.2018, în sumă totală de 43.500 euro, precum şi contravaloarea lipsei de folosinţă ce se va acumula în continuare, până la data predării la cheie a locuinţei după recepţia la terminarea lucrărilor şi a finalizării complete a cartierului Henri Coandă; daune morale în sumă de 100 euro/lună, pentru perioada cuprinsă între 22.11.2015 şi 22.11.2018, în sumă totală de 3.600 euro, precum şi daunele morale ce se vor acumula în continuare, până la data predării la cheie a locuinţei după recepţia la terminarea lucrărilor şi a finalizării complete a cartierului Henri Coandă, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din data de 14.12.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale procesuale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Secţiilor Civile a III-a, a IV-a sau a V-a ale Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 18.05.2020, sub nr. x/2018.

La data de 26.03.2021, reclamanţii au depus o cerere precizatoare, prin care au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 52.904 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada cuprinsă între 22.11.2015 şi 19.11.2020, la plata sumei de 945 euro/lună, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând media contravalorii lipsei de folosinţă, în continuare, de la data de 20.11.2020 până la data predării la cheie, după recepţia la terminarea lucrărilor, a locuinţei şi a finalizării complete a cartierului Henri Coandă, precum şi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 13.679,35 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 1123 din 23.04.2022 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea precizată de reclamanţi, a obligat pârâta să plătească reclamanţilor suma de 52.904 euro, în echivalent în RON, la cursul Băncii Naţionale a României din data plăţii, reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă pentru perioada 22.11.2015-19.11.2020, a respins în rest capătul întâi al cererii, ca neîntemeiat, a anulat capătul doi al cererii, ca netimbrat şi a obligat pârâta să plătească reclamanţilor suma de 12.455,14 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 3.903,79 RON reprezintă taxă judiciară de timbru aferentă pretenţiilor admise până la data formulării acţiunii, 3.000 RON - onorariul expertului judiciar şi 5.551,35 RON - onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentinţe, toate părţile au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1820 din data de 05.12.2022, în temeiul art. 480 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul formulat de apelanţii-reclamanţi ca nefondat şi a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă, a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a respins în tot cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată. În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., au fost obligaţi apelanţii-reclamanţi să plătească apelantei-pârâte suma de 3.109,22 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii au declarat recurs.

Prin decizia nr. 263/08.02.2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a fost admis recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1820 din 5 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă; a fost casată decizia recurată şi a fost trimisă cauza, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 1948A din 17 decembrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondate ambele apeluri formulate de apelanţii-reclamanţi A. şi B. şi de apelanta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe, împotriva sentinţei civile nr. 1123 din 23.04.2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018 şi a obligat apelanta-pârâtă la plata către apelanţii-reclamanţi a sumei de 3.199,44 RON - cheltuieli de judecată efectuate în recurs în primul ciclu procesual.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe, solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - hotărârea cuprinde motive contradictorii - a susţinut că instanţa de apel a oscilat între stabilirea răspunderii pârâtei asumată în baza contractului de mandat - respectiv că nu este răspunzătoare de finalizarea lucrărilor, pentru ca ulterior să reţină că este responsabilă pe motiv că nu ar fi asigurat finalizarea lucrărilor şi a utilităţilor.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a evienţiat faptul că nu şi-a asumat îndatorirea de a executa şi finaliza într-un anumit termen lucrările de construire a locuinţei sau cele de infrastructură, utilităţi şi urbaizare şi nici nu a garantat îndeplinirea obligaţiei de a realiza locuinţa în termen de 24 de luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor.

Totodată, subliniind că respectiva obligaţie a fost asumată de antreprenorul general, prin art. 8 din contractul de construcţie, şi că în acest contract a fost stipulată o clauză penală la art. 10, recurenta a afirmat că raţionamentul curţii de apel potrivit căruia ar trebui să plătească prejudiciul şi ulterior să se îndrepte împotriva terţilor - antreprenor şi autorităţi - în vederea recuperării acestuia este lipsit de sens şi nelegal.

Sub acest aspect, recurenta a susţinut că din contractul de mandat nu rezultă existenţa unei solidarităţi pasive contractuale, că mandatul său nu prevede termene de realizare a lucrărilor edilitare şi nici nu se referă la dezvoltarea întregului cartier. Astfel, în opinia sa, din analiza contractului de mandat nu se poate considera că beneficiarul ar fi mandatat A.N.L. să realizeze întregul cartier, în lipsa unei prevederi contractuale în acest sens.

De asemenea, potrivit recurentei, fapta ilicită contractual ce ar putea fi imputată A.N.L. nu se poare referi la întregul cartier Henri Coandă, ci strict la caracteristicile imobilului contractat.

În final, a arătat că intimaţii au cesionat toate drepturile ce decurg din contractul de construire nr. x/13.12.2005, la preţul de 140.100 euro, context în care apreciază că din prejudiciul calculat de expert doar o fracţie ar putea fi determinată de fapta A.N.L., restul nefiind cauzat de recurentă, ci de starea cartierului.

Intimaţii au a depus la dosar întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, subliniind că prin ambele motive de recurs au fost prezentate aspecte intrate în puterea lucrului judecat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 03.07.2025, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Nu au fost depuse puncte de vedere la raport.

Analizând recursul sub aspect formal, din perspectiva excepţiei de nulitate invocate de intimaţii-reclamanţi, a cărei analiză este prioritară, în raport de prevederile art. 248 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Aceste norme legale, coroborate cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., care reglementează limitativ cazurile de casare, prevăd că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele pe care se sprijină, respectiv argumentele de natură juridică pe baza cărora recurentul înţelege să critice hotărârea atacată.

Art. 487 din acelaşi act normativ stipulează că recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, iar art. 486 alin. (3) din acest act normativ sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Înalta Curte reţine că a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, identificarea cazului de nelegalitate, prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textelor legale, condiţia dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligaţia de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel.

Din interpretarea dispoziţiilor legale enunţate, rezultă că recurentei îi revine obligaţia de a indica critici de nelegalitate faţă de decizia pe care o atacă.

În speţă, se constată că, deşi prin memoriul de recurs s-au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., motivele dezvoltate nu pot fi circumscrise cazurilor de casare reglementate de textele legale invocate.

Analiza cererii de recurs relevă că autoarea ei nu a dezvoltat critici de nelegalitate împotriva deciziei atacate, ci că a prezentat în motivarea căii de atac aspecte generale referitoare la situaţia de fapt şi probatoriul administrat, sens în care s-a limitat la o reluare a susţinerilor expuse în faţa instanţelor de fond şi care au făcut deja obiectul analizei acestora.

Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat decizia curţii de apel, susţinând, în esenţă, că aceasta cuprinde motive contradictorii în privinţa obligaţiilor contractuale ale ANL de a asigura finalizarea locuinţei.

Motivarea contradictorie, spre a putea fi considerată motiv specific de casare a unei hotărâri, presupune lipsa de coeziune a argumentelor instanţei care a pronunţat hotărârea recurată în jurisdicţia realizată în apel, şi nu expunerea unor considerente cu ignorarea aspectelor dezlegate de fiecare în parte.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, se observă că recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanţa de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce ţin de stabilirea răspunderii pentru nefinalizarea locuinţei şi natura obligaţiei ANL, aspecte care vizează modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată în raport de îndrumările şi dezlegările obligatorii ale deciziei de casare, de probele administrate şi de situaţia de fapt reţinută în cauză.

Răspunzând susţinerilor circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care deduce judecăţii natura obligaţiilor asumate de recurentă prin contractul de mandat, Înalta Curte reţine că, în analizarea acestei chestiuni litigioase, instanţa de apel a dat eficienţă dezlegărilor obligatorii ale deciziei civile nr. 263/08.02.2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin s-a statuat că acestea reprezintă obligaţii de rezultat.

Ca atare, nicio altă situaţie contrară celei reţinute prin hotărârea judecătorească anterioară nu mai poate fi constatată, valorificarea sa impunând instanţei de judecată reţinerea chestiunii litigioase tranşate definitiv, argumentele şi probele contrare ale părţii fiind fără efect în cadrul acestui proces.

Astfel, criticile recurentei-pârâte nu vizează nicidecum o contradicţie a motivării, ci anumite aspecte asupra cărora instanţa de apel a apreciat în baza dezlegărilor din decizia de casare şi a susţinerilor ambelor părţi în litigiu pe tot parcursul procesului, aspecte care nu mai pot fi reevaluate de instanţa de recurs, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de stabilire a situaţiei de fapt şi de analiză a probatoriului.

În acelaşi context, Înalta Curte apreciază că nu este incident nici motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat formal, din analiza memoriului de recurs neputând fi decelată vreo normă de drept material încălcată sau aplicată greşit, ansamblul criticilor formulate de reclamantă prezentând în argumentare elemente ataşate situaţiei de fapt şi probatoriului administrat.

Înalta Curte subliniază ca invocarea motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupune dezvoltarea explicativă a conţinutului legii, a modului de interpretare şi aplicare a acesteia comparativ cu cele statuate în apel, de natură să justifice greşeala de judecată a instanţei devolutive. Astfel, este incident acest motiv în cazul în care instanţa a invocat un text de lege inexistent sau inadecvat contextului faptic în litigiu (în sensul că situaţia de fapt, aşa după cum a fost aceasta definitiv stabilită, nu intră sub incidenţa unei norme juridice sau unei anume norme juridice), fie că instanţa a aplicat greşit o normă juridică sau trebuia să aplice o altă normă acelei situaţii de fapt definitiv tranşată şi, în concret, nu a făcut acest lucru.

Susţinerile recurentei-pârâte referitoare la diligenţele întreprinse pe lângă constructor şi autorităţile locale, inclusiv plata prejudiciului determinat de expert pentru neexecutarea obligaţiei de predare la termen a locuinţei cu utilităţi, ce revenea în sarcina exclusivă a antreprenorului general şi a autorităţilor locale, sunt lipsite de relevanţă, în condiţiile în care stadiul concret de îndeplinire a obligaţiilor de rezultat specifice conţinutului raportului juridic dintre părţi şi existenţa culpei A.N.L. sunt chestiuni de fapt, ce nu pot face obiectul cenzurii instanţei de recurs, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Toate aceste elemente rezultă din probatoriul administrat în cauză şi revin spre apreciere instanţelor de fond, iar în absenţa unei susţineri concrete privitoare la prevederi legale ce ar fi fost încălcate la momentul realizării judecăţii în apel, criticile ce privesc stabilirea prejudiciului în funcţie de culpa imputabilă pârâtei nu pot fi încadrate în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute limitativ de lege (nici în pct. 8 - referitor la greşita aplicare sau interpretare a normelor de drept material, dar nici în vreunul dintre celelalte cazuri).

Totodată, criticile nu pot fi încadrate din oficiu în condiţiile art. 489 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., nefiind identificate nici alte motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii, cu respectarea acesteia.

Reţinând că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că, recursul nu este motivat în raport cu cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., fiind aplicabilă sancţiunea nulităţii recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va admite excepţia nulităţii recursului invocată de către intimaţii-reclamanţi A. şi B. şi, conform prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 1948A din 17 decembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţii-reclamanţi.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 1948A din 17 decembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B..

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 septembrie 2025.