Cassation appeal nullity for failure to establish material law violation regarding contractual interpretation and moral damages quantification

Şedinţa publică din data de 25 septembrie 2025

Asupra recursurilor de faţă, reţine următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secţia a II-a civilă la data de 23.03.2023, reclamanta A. ÎI în contradictoriu cu pârâta Direcţia Judeţeană Pentru Sport şi Tineret Arad a solicitat următoarele:

1. Să se constate că a intervenit rezilierea contractelor de închiriere nr. x/19.12.2018 modificat prin actele adiţionale nr. x/24.02.2020 şi y/24.08.2022 şi nr. 113/19.12.2018 modificat prin actul adiţional nr. x/24.08.2022, începând cu data de 01.02.2023 pentru neîndeplinirea de către pârâta locatoare a obligaţiilor contractuale asumate prin art. 10, cap. VI.4 referitoare la asigurare acces la utilităţi al locatarei, în temeiul art. 1350 C. civ..

2. Obligarea pârâtei la restituirea contravalorii investiţiilor în valoare de 30.000 euro efectuate la imobilul închiriat în perioada 2018-2019 pentru aducerea sa la stare de întrebuinţare şi funcţionare, în temeiul art. 1823 C. civ..

3. Obligarea pârâtei la plata sumei de 15.000 euro cu titlu de daune morale pricinuite prin întreruperea contractelor de chirie, înainte de expirarea terenului de 15 ani pentru care au fost încheiate care au obligat reclamanta să găsească într-un interval foarte scurt de timp altă locaţie pentru desfăşurarea activităţii sportive, art. 12 cap. VII în contractele de chirie semnate.

4. Cu cheltuieli de judecată, în temeiul art. 453 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 284/25.04.2024 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2023, a fost admisă în parte acţiunea formulată de către reclamanta A. ÎI, prin A., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Judeţeană Pentru Sport Arad, reprezentată prin director executiv B.; s-a constatat intervenită rezilierea Contractelor de închiriere nr. x/19.12.2020, modificat prin Actele adiţionale nr. x/24.02.2020 şi nr. y/24.08.2022 şi nr. 113/19.12.2018, modificat prin Actele adiţionale nr. x/24.02.2020 şi nr. y/24.08.2022, începând cu data 01.02.2023 pentru neîndeplinirea de către pârâta locatoare a obligaţiilor contractuale asumate prin art. 10 Cap. VI.4, respectiv pentru neasigurarea accesului reclamantei la utilităţi; a fost respins capătul de cerere al reclamantei de obligare a pârâtei la restituirea contravalorii investiţiilor în valoare de 129.565,91 RON, raportat la dispoziţiile art. 9 lit. j) şi art. 24 (1) din cele două Contracte de închiriere: de asemenea, a fost obligată pârâta la plata către reclamanta A. ÎI, prin A. a sumei de 10.000 euro cu titlu de daune morale pricinuite prin întreruperea intempestivă a celor două contracte de închiriere.

În temeiul art. 453 alin. (2) C. proc. civ., pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată parţiale.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel ambele părţi.

Prin decizia civilă nr. 28/A din 15 ianuarie 2025, Curtea de Apel Timişoara, secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi a respins apelul declarat de apelanta pârâtă Direcţia Judeţeană pentru Sport Arad în contradictoriu cu apelantul reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 284/25.04.2024 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2023, având ca obiect acţiune în constatare; a respins apelul declarat de apelantul reclamant A. în contradictoriu cu apelanta pârâtă Direcţia Judeţeană pentru Sport Arad împotriva sentinţei civile nr. 284/25.04.2024 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2023, având ca obiect acţiune în constatare; a respins cererile de acordare a cheltuielilor de judecată formulate de apelanţi.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs Direcţia Judeţeană pentru Sport Arad, solicitând admiterea căii de atac, casarea, în parte, a deciziei recurate în ceea ce priveşte motivul rezilierii contractelor şi obligarea sa la plata daunelor morale şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Timişoara, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţial.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După prezentarea situaţiei de fapt şi a soluţiilor pronunţate în cauză, recurenta-pârâtă susţine că hotărârea a fost pronunţată de instanţa de apel cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1270 C. civ., art. 1576 C. civ. şi art. 1548 C. civ.

Recurenta-pârâtă arată că instanţa a extins în mod nejustificat sfera de aplicare a principilui forţei obligatorii a contractului, consacrat de art. 1270 C. civ., transformând o simplă menţiune privind tariful într-o obligaţie de exclusivitate faţă de un anumit furnizor.

Clauza contractuală care face referire la "tariful pe mc reglementat de furnizorul C." reprezintă doar un reper pentru stabilirea preţului, nu o obligaţie de a menţine exclusiv acest furnizor pe toată durata contractului; totodată, actul adiţional nr. x din 24.08.2022, reţinut de instanţele anterioare ca temei al rezilierii contractelor, nu prevede obligaţia recurentei-pârâte de asigurare a utilităţilor prin intermediul C., ci acesta prevede modalitatea de plată şi suportarea utilităţilor de către reclamantă, în sensul că aceasta va achita energia electrică apa rece şi apa caldă menajeră conform citirii indexului contoarelor, faţă de prevederea anterioară din actul adiţional nr. x/24.02.2020, în care se prevedea că va achita lunar 300 RON la energia electrică şi termică în regim pauşal.

Astfel, apreciază recurenta-pârâtă, că extinderea interpretării contractului şi actelor adiţionale, de la un reper pentru stabilirea preţului utilităţilor în funcţie de furnizorul existent la momentul încheierii lor, la obligaţia menţinerii acestui furnizor în exclusivitate pe toată durata contractuală, constituie o aplicare şi interpretare greşită a dispoziţiilor art. 1268 alin. (3) şi (5) C. civ.

Recurenta-pârâtă susţine că atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au aplicat eronat prevederile art. 1516 şi art. 1548 din C. civ.

În acest sens, arată că nu există o obligaţie contractuală expresă de a menţine un anumit furnizor de utilităţi pe toată durata contractului, iar schimbarea furnizorului nu poate fi calificată ca o executare necorespunzătoare atât timp cât serviciul de furnizare a utilităţilor este asigurat în condiţii similare sau mai avantajoase. Având în vedere că încălzirea întregii suprafeţe a imobilului presupunea costuri foarte mari către C., la data de 31.08.2022 factura fiind de 6425.86 RON şi un sold de 86.516,37 RON şi având în vedere scumpirea exorbitantă a preţului la gigacalorie în toamna anului 2022 ca efect al majorării preţurilor la energie, s-a decis, de către Direcţia Judeţeană pentru Sport Arad, de comun acord cu C., oprirea furnizării de agent termic în incinta Bazinului de înot D.. Din păcate, din punct de vedere tehnic, nu se putea separa instalaţia de încălzire pentru a furniza agent termic doar în spaţiile închiriate de către reclamantă. Astfel, costurile cu încălzirea şi apa caldă a spaţiilor închiriate ar fi fost mult mai avantajoase pentru reclamantă decât suportarea acestora integrală de către reclamantă, care ar II fost nevoită să suporte costul încălzirii întregului Bazin de înot D. şi nu doar a spaţiilor închiriate în cadrul acestuia.

Susţine că în jurisprudenţa recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a subliniat faptul că interpretarea clauzelor contractuale trebuie să fie făcută în primul rând după voinţa concordantă a părţilor, iar în caz de îndoială, interpretarea trebuie să fie în favoarea celui care se obligă. în concordanţă cu prevederile art. 1269 alin. (1) C. civ.

Recurenta-pârâtă consideră că instanţa de fond şi instanţa de apel au extins în mod nejustificat efectele clauzei contractuale, încălcând principiul interpretării restrictive a clauzelor care îngrădesc libertatea contractuală. O simplă referinţă la tariful practicat de un furnizor nu poate fi interpretată ca o obligaţie de exclusivitate, mai ales în contextul în care nu există o clauză expresă care să interzică schimbarea furnizorului. Arată că pentru asigurarea apei calde menajere sălilor de sport închiriate, pentru care existau contractele de închiriere în derulare, conducerea Direcţiei Judeţene pentru Sport Arad a luat decizia montării de boilere electrice pentru apă caldă menajeră şi care să deservească aceste spaţii închiriate; în privinţa încălzirii s-a decis ca fiecare sală să fie încălzită cu surse de încălzire electrice.

Menţionează că, contractul părţilor nu prevede asigurarea de apă caldă menajeră de la C., aşa cum indică reclamanta în acţiune, ci la obligaţiile Locatorului, art. 8 lit. d) din contract se specifică "..să depună toate diligentele pentru rezolvarea oricăror probleme apărute în derularea contractelor."

O asemenea interpretare ar putea conduce la situaţii absurde în care părţile ar fi obligate să menţină relaţia cu furnizorul iniţial chiar şi în condiţii dezavantajoase.

Principiul libertăţii contractuale şi al eficienţei economice susţin posibilitatea schimbării furnizorului în condiţii mai avantajoase.

Ca urmare a celor de mai sus, susţine că, în cauză, a intervenit rezilierea de plin drept a contractelor ca urmare a neplăţii chiriei de către locatar pe o perioadă de 3 luni consecutive, conform Cap. V art. 6 alin. (3) din contract şi art. 1 550 alin. (2) C. civ.

În concluzie, recurenta-pârâtă apreciază că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, printr-o interpretare extensivă şi nefundamentată a clauzei contractuale, cu încălcarea principiilor de interpretare prevăzute de art. 1266-1269 C. civ., cu o aplicarea greşită a art. 1270 C. civ. prin extinderea forţei obligatorii a contractului asupra unor aspecte care nu au făcut obiectul acordului de voinţă al părţilor şi o calificare eronată a schimbării furnizorului ca reprezentând o executare necorespunzătoare în sensul art. 1516 şi art. 1548 C. civ.

Cu privire la daunele morale, recurenta-pârâtă susţine că practica judiciară recentă a stabilit standarde din ce în ce mai restrictive privind acordarea daunelor morale pentru persoane juridice.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a subliniat în mai multe decizii că daunele morale pot fi acordate persoanelor juridice numai în situaţii excepţionale, atunci când se demonstrează o atingere gravă adusă imaginii, reputaţiei comerciale sau capacităţii de funcţionare a entităţii; simple întreruperi contractuale sau neînţelegeri comerciale nu pot constitui, prin ele însele, temei pentru acordarea de daune morale.

Consideră că acordarea daunelor morale în cuantum de 10.000 de euro pentru persoana juridică A. întreprindere Individuală reprezintă o aplicare eronată a prevederilor art. 257 şi art. 253 alin. (4) din C. civ., fiind lipsită de temei legal şi jurisprudenţial solid. Instanţa de apel nu a argumentat cum o simplă întrerupere contractuală poate produce o suferinţă morală unei întreprinderi individuale. Persoana juridică, prin însăşi natura sa, nu poate experimenta suferinţă în sensul clasic al termenului. Suma de 10.000 de euro este nejustificată şi nu corespunde niciunui criteriu obiectiv de evaluare a unui pretins prejudiciu moral. Jurisprudenţa constantă subliniază necesitatea existenţei unor criterii clare şi verificabile pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, sens în care evocă decizia nr. 1/09.01.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi redă considerente din Decizia CEDO în cauza Comingersoll S.A. v. Portugalia.

Potrivit art. 252 din C. civ. care prevede ocrotirea personalităţii umane, daunele morale sunt acele consecinţe de natură nepatrimonială cauzate unei persoane prin săvârşirea unor fapte ilicite culpabile, constând în atingerile aduse personalităţii sale fizice, psihice şi sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial, a căror reparare urmează regulile răspunderii civile delictuale, dacă fapta ilicită s-a produs în afara unui cadru contractual.

Art. 257 C. civ. care prevede aplicarea prin asemănare a dispoziţiilor referitoare la apărarea drepturilor nepatrimoniale ale persoanei fizice şi persoanelor juridice, trebuie interpretat astfel încât, pe de o parte, să se identifice drepturi nepatrimoniale ale persoanei juridice care să nu fie incompatibile cu structura acestor persoane.

De asemenea, atâta timp cât în cazul persoanelor fizice dreptul la propria imagine nu include vreun drept asupra imaginii bunurilor aflate în proprietatea persoanei fizice, nu se poate ajunge utilizând acelaşi criteriu menţionat anterior să se includă acest eventual drept în conţinutul dreptului la propria imagine, în cazul persoanelor juridice. (ÎCCJ, secţia I civilă, decizia nr. 1109 din 4 iunie 2019)

Recurenta-pârâtă susţine că, în speţă, despăgubirea nu poate fi privită ca o reparaţie propriu-zisă a prejudiciu patrimonial, ci doar ca o satisfacţie acordată pentru o atingere adusă unor drepturi subiective ale persoanei juridice, motiv pentru care se impune raportarea la particularităţile de cuantificare a despăgubirilor decurgând din natura intimă a prejudiciului nepatrimonial.

Împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel a declarat recurs A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, reţinerea cauzei spre rejudecare în fond şi admiterea în integralitate a acţiunii formulate, cu cheltuieli de judecată.

Recurentul prezintă situaţia de fapt, arătând că după preluarea spaţiilor care nu erau funcţionale a efectuat lucrări pe parcursul a câteva luni de zile, cu acordul tacit al pârâtei, al cărei administrator a fost prezent de mai multe ori pe şantier, unele dintre aceste lucrări fiind efectuate chiar de către muncitorii angajaţi ai pârâtei.

Arată că susţinerea pârâtei potrivit căreia nu a fost informată despre lucrările efectuate este făcută cu rea-credinţă, de vreme ce aceste lucrări erau necesare şi chiar pârâta a procedat la evacuarea fostului chiriaş care a adus distrugeri bunului.

Recurentul subliniază faptul că imobilul avea geamuri sparte şi nu avea instalaţie electrică funcţională, asa cum rezultă din planşele foto de la dosar, aspecte confirmate de către pârâtă cu ocazia efectuării expertizei, asumate prin semnare, dar şi prin întâmpinare, astfel că, încă de la preluarea imobilului, aceste lucrări trebuiau efectuate.

Susţine că pârâta nu a contestat niciodată efectuarea acestor lucrări, a fost prezentă prin reprezentanţi de mai multe ori în incinta bazinului D., angajaţii şi administratorul erau zilnic prezenţi deoarece bazinul a fost funcţional până în 2021 şi era nevoie de lucrări de amenajare şi curăţenie.

Conform Cap. VI.3 art. 9, "Locatarul se obligă să nu aducă modificări bunului închiriat decât cu acordul prealabil, scris al MTS..."

Or, instanţa de apel, cu interpretarea greşită a dispoziţiilor legale şi a prevederilor contractuale a reţinut faptul că lucrările de amenajare efectuate de către recurent ar reprezenta modificări ale bunului închiriat, însă aceste lucrări nu modifică nici structura, nici compartimentarea şi nici rezistenţa imobilului.

Pe de altă parte, DJS-MTS, au avut posibilitatea de a notifica încetarea oricăror lucrări, întrucât în cei 4 ani de funcţionare ai recurentului în spaţiul închiriat, reprezentanţii DJS s-au deplasat de nenumărate ori în clădirea Sălii Polivalente unde funcţiona şi un bazin de înot, aveau chei, angajaţi care au pătruns zilnic în locaţie, deci aceste lucrări nu au fost şi nici nu puteau fi ascunse.

Aşadar lucrările de renovare ale celor două spatii închiriate de către apelantă nu au fost efectuate fără ştirea şi acceptul locatorului, asa cum, în mod greşit a reţinut instanţa de apel în paginile 12-13 din motivare.

Consideră că în mod corect instanţa de apel a reţinut faptul că a intervenit rezilierea contractelor de închiriere nr. x şi 114 din 19.12.2018 începând cu 01.02.2023 pentru neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiilor contractuale asumate la art. 10 CAP.VI, respectiv neasigurarea accesului la utilităţi şi a obligat pârâta la plata de daune morale pentru întreruperea intempestivă a celor două contracte de închiriere, însă în mod nejustificat, cu aplicarea greşită a normelor legale şi a prevederilor contractuale, a apreciat faptul că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 24 din cele 2 contracte de chirie încheiate şi că orice lucrare de modernizare sau investiţie va trece la finalizarea contractului în proprietatea publică a locatorului, Statul roman.

Mai susţine că instanţa de apel a ignorat excepţia de la acest art. 24 prevăzută la art. 13, Cap. VIII din contractele semnate, care prevede faptul că în cazul încetării contractelor din culpa locatorului, locatarul este îndreptăţit sa solicite rezilierea si restituirea contravalorii investiţiilor efectuate.

Or, consideră că atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au reţinut culpa locatorului în încetarea contractelor de închiriere ca urmare a lipsei accesului la utilităţi, apă caldă şi încălzire acordate de către C. S.A., aşa cum s-a prevăzut în actele adiţionale semnate de către părţi, însă, interpretând greşit textele legale, nu au acordat despăgubiri sub forma obligării pârâtei la plata contravalorii investiţiilor efectuate de către reclamant.

Recurentul susţine că în mod eronat apelul a fost respins şi în ceea ce priveşte daunele morale în cuantum de 15000 euro solicitate şi acordate doar parţial, suma de 10000 euro, fără a motiva diminuarea cuantumului daunelor solicitate, ceea ce echivalează cu o lipsă de motivare; totodată, în mod corect instanţa a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile legale referitoare la răspunderea contractuală prevăzute de art. 1350 C. civ.

Recurenta-pârâtă Direcţia Judeţeană pentru Sport Arad a formulat întâmpinare prin care a solicitat anularea recursului declarat de reclamant pentru nemotivare.

Examinând recursul declarat de recurentul-reclamant A., în raport de excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă Direcţia Judeţeană pentru Sport Arad, faţă de dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Aşadar, din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţa nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

De aceea, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceste critici trebuie să fie în concordanţă cu argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

În speţă, deşi recurentul-reclamant a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate nu rezultă niciun element care să se subsumeze ipotezei reglementate de acesta.

Simpla invocare a temeiului de drept evocat, fără a se arăta care anume normă de drept material a fost încălcată sau aplicată/interpretată greşit de către instanţa de apel şi în ce modalitate s-a produs această pretinsă eroare de judecată, echivalează cu o lipsă totală de motivare sub aspectul criticilor de nelegalitate specifice motivului de casare invocat.

Recurentul-reclamant nu critică încălcarea legii în apel, ci relevă propria sa viziune asupra modului în care legea trebuia interpretată; nu se critică ignorarea normelor de drept, ci recurentul este nemulţumit de argumentele oferite de instanţa de apel şi vrea substituirea lor cu propriile argumente.

Ceea ce propune recurentul prin intermediul căii de atac promovate, reprezintă, în realitate, o reevaluare a situaţiei de fapt şi a probatoriului, respectiv o reinterpretare a contractelor de închiriere nr. x şi nr. 114/19.12.2020, modificate prin actele adiţionale, în sensul că lucrările de amenajare efectuate de către reclamant nu reprezentă modificări ale bunului închiriat, fiind realizate cu acceptul locatorului şi necontestate de acesta, motiv pentru care recurentul consideră că este îndreptăţit la plata contravalorii investiţiilor efectuate.

În cazul disputei dintre părţi cu privire la înţelesul şi aplicarea unor clauze contractuale, lămurirea intenţiei reale a părţilor poate fi considerată o chestiune de fapt, ce presupune interpretarea probatoriului. Se intră în domeniul legalităţii numai în situaţia în care interpretarea clauzelor presupune aplicarea regulilor de interpretare a convenţiei prevăzute de C. civ. sau aplicarea unor norme de drept material în materia convenţiilor. În speţă, recurentul nu a invocat însă încălcarea unor asemenea norme de drept material.

Astfel, reiterarea în recurs a susţinerilor de ordin factual privind derularea raporturilor contractuale şi conduita părţilor nu respectă exigenţele art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., acest text de lege impunând invocarea unor critici punctuale la adresa deciziei din apel, care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant mai susţine că instanţa de apel a apreciat în mod nelegal cu privire la cuantumul daunelor morale, fără a motiva diminuarea acestui cuantum.

În acest sens, instanţa supremă notează că, în scopul stabilirii daunelor morale, procesul deliberativ antamează aspecte de temeinicie, câtă vreme se bazează pe circumstanţele specifice fiecărei speţe, exhibate de părţi prin actele de procedură şi, în aceste condiţii, nu poate fi cenzurat în recurs, cale extraordinară de atac care permite exclusiv verificarea hotărârii atacate prin prisma regulilor de drept aplicabile, astfel cum rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Aşadar, în raport de generalitatea criticilor formulate de recurent se tinde la o nouă evaluare a situaţiei de fapt, care să conducă la majorarea cuantumului daunelor morale acordate, aspecte de netemeinicie ce nu mai pot fi puse în discuţie în această etapă procesuală, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii şi nu temeinicia ei.

Prin urmare, întrucât modalitatea de redactare a recursului de către recurentul-reclamant nu se circumscrie rigorilor art. 488 C. proc. civ., nefiind identificate nici motive de casare de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din acelaşi cod, se impune sancţiunea nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, recursul pârâtei A. declarat împotriva deciziei civile nr. 28/A din 15 ianuarie 2025 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, va fi anulat în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Analizând excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Judeţeană pentru Sport Arad, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că este întemeiată şi, în raport de reglementarea cuprinsă în art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula cererea de recurs, pentru următoarele argumente:

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Aşadar, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că analiza memoriului de recurs relevă lipsa criticilor ce ar putea fi circumscrise ipotezei legale invocate, autoarea căii de atac prezentând în argumentare elemente ataşate situaţiei de fapt şi probatoriului administrat.

Înalta Curte subliniază ca invocarea motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupune dezvoltarea explicativă a conţinutului legii, a modului de interpretare şi aplicare a acesteia comparativ cu cele statuate în apel, de natură să justifice greşeala de judecată a instanţei devolutive. Astfel, este incident acest motiv în cazul în care instanţa a invocat un text de lege inexistent sau inadecvat contextului faptic în litigiu (în sensul că situaţia de fapt, aşa după cum a fost aceasta definitiv stabilită, nu intră sub incidenţa unei norme juridice sau unei anume norme juridice), fie că instanţa a aplicat greşit o normă juridică sau trebuia să aplice o altă normă acelei situaţii de fapt definitiv tranşată şi, în concret, nu a făcut acest lucru.

Aceasta, întrucât, ca premisă, aplicarea greşită a normelor legale trebuie să aibă în vedere ignorarea, de către instanţa care a judecat procesul, a semnificaţiei ori sensului legii, deturnarea normei de la intenţia legiuitorului, ori, acolo unde este cazul, ignorarea voinţei părţilor, de natură a conduce la soluţionarea greşită a chestiunii litigioase.

Simpla referire la anumite texte de lege, neurmată de explicitarea modului în care acestea nu au fost respectate, ci de propria interpretare a legii bazată pe propria valorizare a contextului factual, nu poate avea funcţia solicitată de recurentă.

Susţinerile recurentei-pârâte privind încălcarea dispoziţiilor art. 1266-1269 C. civ. şi art. 1270 C. civ., nu se circumscriu acestor ipoteze, ci se rezumă la faptul că instanţa a extins în mod nejustificat efectele clauzei contractuale şi a actelor adiţionale, cu încălcarea principiilor de interpretare a contractelor şi a acordului de voinţă al părţilor, ce aduce în analiză elemente de fapt care intră sub sfera de apreciere a instanţei de fond sau de apel, nefiind o chestiune de nelegalitate pe care recursul să o poată reexamina. Aşadar, nemulţumirea recurentei-pârâte se limitează la interpretarea efectivă a clauzei, deci la analiza de fapt asupra intenţiei părţilor, încearcând să demonstreze că, de fapt, ar fi vorba de un alt motiv al rezilierii de drept al contractelor de închiriere decât cel reţinut de instanţa de apel şi anume neplata chiriei de către locatar pe o perioadă de 3 luni consecutive. Simplul fapt că recurenta îşi dorea o altă interpretare nu înseamnă că dispoziţiile art. 1266-1269 C. civ. ar fi fost încălcate.

Nici aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1516 C. civ. şi art. 1548 C. civ. privind executarea necorespunzătoare a obligaţiei contractuale asumate de pârâtă nu poate fi reţinută ca fiind o critică de nelegalitate a hotărârii, atât timp cât acest aspect ţine de evaluarea probelor şi a circumstanţelor contractuale (neasigurarea accesului reclamantei la utilităţi, gravitatea executării, inexistenţa unei clauze exprese de a menţine un anumit furnizor de utilităţi pe toată durata contractului), iar art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu oferă calea de a rejudeca faptele (motivele neexecutării obligaţiilor contractuale şi ale rezilierii de drept), ci numai dacă s-a aplicat greşit sau s-a încălcat o normă de drept material.

Prin urmare, susţinerile recurentei-pârâte nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate, întrucât se solicită instanţei de recurs să revină asupra situaţiei de fapt şi de drept şi să dea o altă interpretare clauzelor contractuale.

Aşa fiind, simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată şi la argumentele care au format convingerea instanţei, simpla reluare a aspectelor particulare ale litigiului şi prezentarea, din nou, a argumentelor expuse la instanţele de fond nu răspund exigenţelor legale care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că judecătorii fondului sunt suverani în interpretarea actelor juridice ale cauzei deduse judecăţii, iar interpretarea dată nu poate face obiect de control în recurs.

În altă ordine de idei, se impune precizarea faptului că analizarea voinţei părţilor este un atribut al instanţelor de fond, nu şi al celei de recurs, concluzie impusă mai ales de concepţia noului C. proc. civ., care nu mai include, între motivele de recurs, pe unul asemănător celui reglementat, în Codul de la 1865, de art. 304 pct. 8; în concret, examenul instanţei supreme este limitat numai la a verifica dacă, la stabilirea voinţei reale a părţilor, a fost încălcată ori greşit aplicată vreo normă de drept material, cu precădere din categoria celor impuse de C. civ. pentru interpretarea convenţiilor; analiza celorlalte aspecte cu rol circumstanţial neintrând în sfera cenzurii în recurs.

Totodată, recurenta-pârâtă, pe de o parte, aduce în discuţie, formal, doar aspecte generale privitoare la principiile pe baza cărora se poate realiza o cuantificare a despăgubirilor morale, iar pe de altă parte, tinde doar să opună o chestiune factuală (care se repercutează, astfel, pe planul temeiniciei hotărârii, iar nu al legalităţii acesteia), privitoare la modalitatea concretă de apreciere, de către instanţele devolutive, a daunelor morale, care, în opinia acesteia, nu corespunde niciunui criteriu obiectiv de evaluare a unui pretins prejudiciu moral.

Susţinerea este una formală în condiţiile în care acest tip de daune se plasează în afara regulilor speciale în materie de probaţiune, care trebuie doar temeinic justificate, având în vedere că presupun lezarea unor valori fără conţinut economic, astfel încât existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare, a daunelor reale şi efective produse victimei (în speţă, persoanei juridice) faptei ilicite.

De altfel, în prezenta fază procesuală, nu poate fi nici reapreciată întinderea despăgubirilor (care a fost stabilită ca urmare a evaluării situaţiei de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu), întrucât o astfel de împrejurare excedează limitelor analizei instanţei de recurs.

În acest sens, se observă că, în cadrul examenului de proporţionalitate între prejudiciul nepatrimonial suferit de reclamantă ca urmare a întreruperii intempestive a contractelor de închiriere şi cuantumul daunelor acordate pentru repararea acestui tip de prejudiciu, instanţa de apel s-a raportat (similar primei instanţe) la circumstanţele cauzei, dispunând de o marjă de apreciere în această analiză, fiind vorba, aşadar, despre o evaluare care se sprijină strict pe examinarea unor circumstanţe de fapt.

Ca atare, nemulţumirea recurentei-pârâte cu privire la soluţia pronunţată în privinţa capătului de cerere privitor la obligarea acesteia la plata de daune morale nu constituie un element care să facă obiect de analiză în prezenta cale extraordinară de atac, dată fiind lipsa unei argumentaţii juridice propriu-zise în acest sens.

Or, în speţă, nu s-a demonstrat existenţa vreunei norme materiale încălcate; dimpotrivă, instanţa de apel a avut în vedere toate dispoziţiile legale şi convenţionale aplicabile.

Astfel, din analiza motivelor expuse de recurentă nu se pot desprinde greşelile identificate şi imputate instanţei de apel şi nici încadrarea acestora în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Totodată, criticile nu pot fi încadrate din oficiu în condiţiile art. 489 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., nefiind identificate nici alte motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii, cu respectarea acesteia.

Reţinând că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că, recursul nu este motivat în raport cu cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., fiind aplicabilă sancţiunea nulităţii recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, conform prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Judeţeană pentru Sport Arad împotriva deciziei civile nr. 28/A din 15 ianuarie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-pârâtă DIRECŢIA JUDEŢEANĂ PENTRU SPORT ARAD împotriva deciziei civile nr. 28/A din 15 ianuarie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Întreprinderea Individuală A., prin A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 septembrie 2025.