Constitutional challenge to gender-differentiated retirement ages dismissed for lack of nexus to pending damages claim

Şedinţa publică din data de 25 septembrie 2025

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Arad, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale, la 11 ianuarie 2024, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Penitenciarul Arad şi Casa Judeţeană de Pensii Arad, a solicitat ca pârâtul Penitenciarul Arad să-i plătească daune compensatorii în sumă de 5000 de euro şi daune materiale în sumă de 4,90 RON pentru taxele de timbru şi 4,70 RON pentru poştă şi obligarea pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Arad să-i facă expertiza capacităţii de muncă în 24 de ore şi să-i plătească daune în valoare de 5000 de euro.

Prin sentinţa civilă nr. 1349/12 noiembrie 2024, pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr. x/2024, a fost respinsă acţiunea civilă formulată de reclamantul A., împotriva pârâţilor Penitenciarul Arad şi Casa Judeţeană de Pensii Arad.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A..

Prin cererea de apel şi prin notele scrise depuse la termenul de judecată din 14.04.2025, reclamantul apelant a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 8 din Legea nr. 3/1977, ale art. 41 din Legea nr. 19/2000 şi ale art. 53 din Legea nr. 263/2010.

Prin încheierea din 15 mai 2025, Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale a respins cererea formulată de reclamantul apelant A. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 3/1977, art. 41 din Legea nr. 19/2000, art. 53 din Legea nr. 263/2010 şi a dispoziţiilor similare din Legea nr. 360/2023 prin raportare la art. 11 şi 20 din Constituţia României, art. 14 din Convenţia Europeană a drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul adiţional nr. 12 la această Convenţie.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamantul A., la 17 mai 2025, înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă sub nr. x/2024.

Recurentul a solicitat admiterea recursului, desfiinţarea încheierii atacate şi constatarea faptului că sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 pentru sesizarea Curţii Constituţionale a României.

În ceea ce priveşte admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate, recurentul arată faptul că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, întrucât dispoziţiile Legii nr. 3/1977 erau în vigoare la data primei înscrieri în carnetul de muncă, anume în 21.11.1984, iar efectele lor juridice continuă să se producă, având în vedere că înscrierea sa la pensie va opera în temeiul acestui act normativ.

Totodată, consideră că dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 3/1977, ale art. 41 din Legea nr. 19/2000 şi ale art. 53 din Legea nr. 263/2010 sunt neconstituţionale, în condiţiile în care prevăd o vârstă standard de pensionare diferită pentru bărbaţi şi femei şi nu permit acordarea pensiei persoanelor care nu au atins stagiul minim de cotizare, proporţional cu perioada cotizată. Or, dispoziţiile legale criticate contravin art. 11 şi art. 20 din Constituţia României privind supremaţia CEDO, precum şi prevederilor art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului coroborate cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 12 la această Convenţie privind interzicerea discriminării.

Trebuie avut în vedere că principiul egalităţii între femei şi bărbaţi, respectiv principiul nediscriminării în general, constituie o condiţie intrinsecă a respectării şi protecţiei demnităţii umane ca valoare supremă consacrată de convenţiile internaţionale privind protecţia drepturilor omului, dar şi de Constituţia României.

În acest context, recurentul susţine că prin instituirea unei vârste standard de pensionare diferită pentru femei şi bărbaţi, normă cu caracter obligatoriu şi inflexibil se produce o situaţie discriminatorie prin raportare la jurisprudenţa CEDO.

Astfel, în ceea ce priveşte discriminarea pe motive de sex, Curtea a afirmat în mod repetat că, în prezent, promovarea egalităţii de gen constituie un obiectiv important în statele membre ale Consiliului Europei (cauza Konstantin Markin împotriva Rusiei, 2012) şi că, în principiu, trebuie să fie invocate motive foarte serioase pentru ca o astfel de diferenţă de tratament să poată fi considerată compatibilă cu Convenţia.

În acest sens, Curtea a hotărât că referirile la tradiţii, presupuneri generale sau atitudini sociale predominante dintr-o anumită ţară nu sunt suficiente pentru justificarea unei diferenţe de tratament pe criterii de sex (cauza Konstantin Markin împotriva Rusiei, 2012).

Mai mult, recurentul consideră că dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie privind protecţia proprietăţii, pensia fiind, în opinia acestuia, un drept patrimonial, câştigat proporţional cu timpul lucrat.

De asemenea, arată că se încadrează în situaţia în care beneficiază de reducerea vârstei de pensionare cu 2 ani având în vedere dreptul câştigat prin prevederile Legii nr. 263/2010 referitoare la traiul în zonele poluate, precum şi discriminarea pe motive de sex şi, începând cu data de 14.02.2019, îndeplineşte condiţiile de pensionare.

Recurentul precizează şi faptul că prevederile amintite au fost preluate prin dispoziţii similare şi în cadrul legislaţiei actuale, cuprinse în Legea nr. 360/2023, a căror neconstituţionalitate a invocat-o, de asemenea.

Intimatul-pârât Penitenciarul Arad a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, care a fost respinsă la acest termen de judecată, motivat de faptul că este o cale de atac sui generis, susţinerile recurentului putând fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Examinând încheierea atacată, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 reglementează condiţiile pe care o excepţie de neconstituţionalitate trebuie să le întrunească, astfel încât instanţa de contencios constituţional să poată fi sesizată, şi anume: excepţia să aibă ca obiect o lege sau o ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care să aibă legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia; excepţia să fie ridicată în faţa unei instanţe judecătoreşti ori arbitrale la cererea uneia din părţi, din oficiu ori de către procuror, în cauzele în care acesta participă; prevederile atacate să nu fi fost declarate anterior neconstituţionale.

Cerinţele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 trebuie îndeplinite cumulativ, iar dacă una dintre acestea nu este îndeplinită, instanţa va respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Aşa cum rezultă din cuprinsul dispoziţiilor evocate, se înţelege că legiuitorul a rezervat instanţelor de judecată în faţa cărora se invocă excepţii de neconstituţionalitate, rolul de prim filtru în privinţa acestora, a căror trimitere la Curtea Constituţională nu se poate dispune decât sub rezerva constatării întrunirii condiţiilor cumulative de admisibilitate instituite prin alin. (1)-(3) din norma menţionată. Or, în analiza sa, instanţa ce a pronunţat hotărârea atacată nu a făcut decât să-şi exercite acest rol de prim filtru al sesizării vizând neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 3/1977, art. 41 din Legea nr. 19/2000, art. 53 din Legea nr. 263/2010 şi a dispoziţiilor similare din Legea nr. 360/2023.

Pe de altă parte, se constată că excepţia de neconstituţionalitate - ca orice mijloc procedural, nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

Recurentul reia în cadrul căii de atac a recursului motivele pentru care apreciază ca fiind neconstituţionale dispoziţiile legale ce reglementează vârsta standard de pensionare pentru femei şi bărbaţi de-a lungul timpului, acesta apreciind că dispoziţiile evocate sunt discriminatorii, întrucât prevăd vârste diferite de pensionare pentru bărbaţi şi femei, mai mare pentru bărbaţi.

Curtea de apel în faţa căreia s-a formulat sesizarea vizând neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale menţionate anterior a reţinut în mod corect că nu este îndeplinită cerinţa existenţei unei legături între soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate şi soluţionarea cauzei, întrucât raportat la pretenţiile formulate de reclamant prin acţiunea dedusă judecăţii, instanţa nu este chemată să analizeze dacă reclamantul îndeplineşte sau nu condiţiile de pensionare, pentru a analiza vârsta de pensionare.

Ca atare, s-a constatat că nu este vorba de o normă efectiv aplicabilă în cauză şi prefigurarea unei soluţii vizând neconstituţionalitatea textelor menţionate nu creează premisele aplicării directe a acestei norme în acest litigiu, ceea ce avea de rezolvat curtea de apel fiind apelul declarat împotriva sentinţei prin care prima instanţă a soluţionat cererea prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Penitenciarul Arad la plata de despăgubiri pentru neînaintarea cererii de expertizare a capacităţii de muncă către Casa Judeţeană de Pensii Arad, obligarea pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Arad la expertizarea capacităţii de muncă şi acordarea de despăgubiri pentru neefectuarea acesteia.

În acest context şi pe temeiul acestor considerente, Curtea de Apel Timişoara în mod legal a concluzionat în sensul lipsei unei legături pertinente între normele contestate şi incidenţa lor în soluţionarea cauzei.

Or, criticând această soluţie, recurentul nu demonstrează de ce este lipsit de fundament legal raţionamentul instanţei, limitându-se la a prelua cerinţele de admisibilitate reglementate de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi la a susţine că ele se regăsesc în cauză.

De altfel, curtea de apel a arătat că solicitarea reclamantului de înscriere la pensia pentru limită de vârstă a făcut obiectul dosarului nr. x/2024, care a fost soluţionat definitiv prin decizia nr. 1717/20.12.2024 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara.

Or, soluţia vizând neconstituţionalitatea unui text nu poate fi evaluată în abstract, ci în contextul impus de dezlegarea pricinii, pentru a se putea verifica cerinţa referitoare la necesitatea existenţei legăturii normei contestate cu rezolvarea cauzei.

Faţă de argumentele anterior reţinute, Înalta Curte urmează să constate că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi să respingă, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din 15 mai 2025 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2024, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din 15 mai 2025 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2024, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi PENITENCIARUL ARAD şi CASA JUDEŢEANĂ DE PENSII ARAD.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 septembrie 2025.