Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1320/2025 AI generated

Loss-of-use damages claim over annulled-title period quashed and remanded for fresh appellate review.

Case Number Decizia nr. 1320/2025
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Partially Allowed

Legislator summary

AI generated

The Romanian High Court of Cassation and Justice (Secţia a II-a civilă) allowed the appeal (recurs) brought by the claimant, quashed in part the Court of Appeal Alba Iulia decision no. 354/16.11.2023, and remanded the case for a fresh appellate review, while maintaining the remainder of the lower decision. The underlying dispute was the claimant's action for damages (loss of use) against the defendant for occupying two properties from 24.05.2012 to 08.05.2017, after the defendant’s title to those properties had been annulled for fraud on the law; the Court of Appeal had granted damages only for the period 14.10.2015–08.05.2017 and rejected the claim for the earlier period as time-barred. The High Court held that the Court of Appeal had violated mandatory procedural rules, specifically art. 501 C. proc. civ., by disregarding the binding legal rulings from the prior cassation decision (no. 1204/18.05.2022), which had established that, under art. 2525 C. civ., the limitation period for all restitution claims arising from the annulment began on 14.10.2015 (when the annulment became final), so the claim was not prescribed for the entire period in dispute; the Court of Appeal also failed to assess the defendant's entitlement to occupy the premises between 24.05.2012 and 14.10.2015, as instructed. Consequently, the High Court quashed the decision under art. 488 alin. (1) pct. 5, art. 496 alin. (2) and art. 497 C. proc. civ., without examining the substantive grounds on prescription, damages quantum, and interest, and ordered the Court of Appeal to comply with the prior binding rulings in the new review, with the remaining provisions of the appealed decision upheld.

Legislator headnote

AI generated

art. 662 C. proc. civ, art. 2525 din C. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 493 C. proc. civ, art. 493 alin. (7) C. proc. civ, art. 501 C. proc. civ; Loss-of-use damages claim over annulled-title period quashed and remanded for fresh appellate review: 354/16.11.2023, and remanded the case for a fresh appellate review, while maintaining the remainder of the lower decision. The underlying dispute was the claimant's action for damages (loss of use) against the defendant for occupying two properties from 24.05.2012 to 08.05.2017, after the defendant’s title to those properties had been annulled for fraud on the law; the Court of Appeal had granted damages only for the period 14.10.2015–08.05.2017 and rejected the claim for the earlier period as time-barred. The High Court held that the Court of Appeal had violated mandatory procedural rules, specifically art. 501 C. proc. civ., by disregarding the binding legal rulings from the prior cassation decision (no. 1204/18.05.2022), which had established that, under art. 2525 C. civ., the limitation period for all restitution claims arising from the annulment began on 14.10.2015 (when the annulment became final), so the claim was not prescribed for the entire period in dispute; the Court of Appeal also failed to assess the defendant's entitlement to occupy the premises between 24.05.2012 and 14.10.2015, as instructed. Consequently, the High Court quashed the decision under art. 488 alin. (1) pct. 5, art. 496 alin. (2) and art. 497 C. proc. civ., without examining the substantive grounds on prescription, damages quantum, and interest, and ordered the Court of Appeal to comply with the prior binding rulings in the new review, with the remaining provisions of the appealed decision upheld.

Keywords

AI generated
action for annulment restitution of property grounds for cassation loss of legal interest review period limitation periods

Cited Legislation

AI generated
art. 662 C. proc. civ
civ., art. 662 C. proc. civ.
art. 2525 din C. civ
În esenţă, instanţa supremă a constatat că instanţa de apel a dat o dezlegare nelegală excepţiei de prescripţie, în ceea ce priveşte pretenţiile aferente perioadei 24 mai 2012 - 3 iulie 2015, respectiv cu nesocotirea art. 2525 din C. civ.
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ
S.R.L., prin lichidator judiciar B.., a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
art. 493 C. proc. civ
La termenul din 06.11.2024, constatându-se că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, s-a dispus transpunerea acestuia în procedura de filtru, în vederea întocmirii raportului conform dispoziţiilor art. 493 C. proc. civ.
art. 493 alin. (7) C. proc. civ
civ., l-a admis în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ.
art. 501 C. proc. civ
Absenţa oricărui considerent al instanţei de apel în legătură cu acest aspect relevă o altă nesocotire a dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ., hotărârea urmând a fi casată pe temeiul dispoziţiilor art.
art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ
Ground for cassation applied because the appeal court violated procedural rules (art. 501 C. proc. civ.) in re-trial, leading to annulment.
art. 501 alin. (1) C. proc. civ
Astfel cum s-a consemnat în practicaua deciziei, astăzi, în şedinţă publică, Înalta Curte a invocat, din oficiu, motivul de recurs de ordine publică constând în nesocotirea de către instanţa de rejudecare a dispoziţiilor art. 501 C.
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
Art. 497 C. proc. civ.

Basis for the cassation with referral, ordering the appeal court to retry the case.

Art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Ground for cassation applied because the appeal court violated procedural rules (art. 501 C. proc. civ.) in re-trial, leading to annulment.

Art. 496 alin. (2) C. proc. civ.

Legal basis for admitting the appeal and ordering the cassation with referral.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2025

Analizând actele de la dosar şi decizia atacată, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, secţia I civilă la 02.07.2018 sub nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., a chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea acesteia din urmă la plata chiriei reale aferente imobilelor situate în Alba Iulia, judeţul Alba, str. x 8 şi în str. x, începând cu 24.05.2012 (data proceselor-verbale de adjudecare) şi până la 14.10.2015 (data rămânerii definitive a soluţiei pronunţate în dosarul nr. x/107/2012/a5) şi, în continuare, până la 08.05.2017 (data predării imobilelor), cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, indexate cu rata inflaţiei şi dobânda legală aferentă debitului principal, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat art. 555, art. 1.349 şi art. 1.357 C. civ., art. 662 C. proc. civ.

Pe calea întâmpinării, pârâta a invocat excepţia inadmisibilităţii, lipsei de interes şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a solicitat respingerea excepţiilor invocate şi a apărărilor formulate.

Prin încheierea civilă nr. 1954/30.10.2018, Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale funcţionale a secţiei I Civilă, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa nr. 309/CA/28.02.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Hunedoara, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei funcţionale a secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I Civilă a Tribunalului Hunedoara, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus trimiterea cauzei pentru soluţionarea incidentului procedural la Curtea de Apel Alba Iulia.

Prin decizia nr. 12/01.04.2019, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Hunedoara.

Prin sentinţa nr. 241/CA/26.03.2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018, prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia inadmisibilităţii şi excepţia lipsei de interes şi a respins acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B..

Prin decizia nr. 364/03.11.2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă a admis apelul, a schimbat în parte hotărârea primei instanţe, în sensul că a respins excepţiile inadmisibilităţii şi lipsei de interes şi a respins ca nefondată cererea pentru perioada 03.07.2015 - 08.05.2017; totodată, a menţinut dispoziţiile sentinţei în ceea ce priveşte admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 24.05.2012 - 03.07.2015.

Împotriva deciziei nr. 364/03.11.2020 a declarat recurs S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B..

Prin decizia nr. 1204/18.05.2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel. În esenţă, instanţa supremă a constatat că instanţa de apel a dat o dezlegare nelegală excepţiei de prescripţie, în ceea ce priveşte pretenţiile aferente perioadei 24 mai 2012 - 3 iulie 2015, respectiv cu nesocotirea art. 2525 din C. civ. care stabilesc momentul de debut al prescripţiei dreptului la acţiune ce are ca obiect restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul unui act anulabil ori desfiinţat pentru rezoluţiune sau altă cauză de ineficacitate.

Prin decizia nr. 354/16.11.2023, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins excepţia inadmisibilităţii şi excepţia lipsei de interes şi a menţinut soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei aferentă intervalului 24.05.2012 - 14.10.2015 şi de respingere a acţiunii pentru această perioadă.

De asemenea, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata sumei de 66.881,47 RON, cu titlu de despăgubiri pentru folosinţa apartamentului şi a spaţiul comercial, aferentă perioadei 14.10.2015 - 08.05.2017, indexată cu rata inflaţiei şi dobânda legală, de la data introducerii cererii de chemare în judecată, 02.07.2018 şi până la data plăţii efective.

Totodată, a obligat apelanta-reclamantă la plata sumei de 4.000 RON, cu titlu de diferenţă onorariu expert, iar pe intimata-pârâtă la plata sumei de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Prin încheierea nr. 18/05.03.2024, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă a respins cererea de completare a deciziei nr. 354/16.11.2023 formulată de apelanta-reclamantă, prin care a solicitat instanţei să se pronunţe şi cu privire la capătul de cerere vizând obligarea intimatei-pârâte la plata integrală a cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariu expert, inclusiv cu privire la diferenţa de onorariu în cuantum de 4.000 RON.

Împotriva decizia nr. 354/16.11.2023, S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate invocat, după expunerea situaţiei de fapt şi a parcursului litigios, recurenta-reclamantă a afirmat că soluţia instanţei de apel este nelegală, fiind consecinţa unei greşite aplicări a normelor de drept material cuprinse în art. 2.525 C. civ., referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune, în art. 1.385 alin. (1) C. civ., cu referire la obligaţia pârâtei de reparare integrală a prejudiciului, respectiv a celor reglementate de art. 1.522-1.523 C. civ., privind punerea în întârziere a pârâtei.

Din perspectiva aplicării greşite a normelor de drept material privind prescripţia dreptului la acţiune, autoarea recursului a susţinut că soluţia instanţei în rejudecare este nelegală cu privire la admiterea excepţiei prescripţiei pentru intervalul 24.05.2012 - 23.07.2015, fiind pronunţată cu aplicarea greşită a art. 2.525 C. civ.

A arătat că drepturile pretinse sunt strâns legate de situaţia juridică a actelor prin care cele două bunuri imobile în litigiu au ieşit din patrimoniul societăţii recurente, aceasta neavând niciun temei pentru a pretinde lipsa de folosinţă până la pronunţarea deciziei nr. 371/2015 a Curţii de Apel Alba Iulia. A subliniat că, drept efect al anulării pentru fraudă la lege a actelor, intimata-pârâtă a ocupat fără drept imobilele şi în intervalul 02.05.2012, data adjudecării fictive a imobilelor - 14.10.2015, data anulării actelor de adjudecare.

În aceste condiţii, raportat la prevederile art. 2.523 şi art. 2.525 C. civ., a învederat că termenul de prescripţie pentru toate pretenţiile ce decurg din anularea actului juridic începea să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-au desfiinţat actele, respectiv de la 14.10.2015 şi se împlinea la 14.10.2018, astfel că acţiunea a fost introdusă în termenul de prescripţie.

Cu referire la sumele pretinse pentru perioada 24.05.2012 - 14.10.2015, contrar celor reţinute de curte, a susţinut că nu a intervenit prescripţia, întrucât şi pentru prejudiciul aferent acestei perioade termenul de prescripţie a început să curgă tot de la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare a contractelor de vânzare, în condiţiile în care anterior acestei date intimata-pârâtă deţinea un titlu valabil asupra imobilelor, iar recurenta-reclamantă nu avea niciun temei pentru a pretinde lipsa de folosinţă a acestora.

Redând considerentele deciziei de casare cu privire la pretinsa dezlegare dată excepţiei prescripţiei extinctive, titulara recursului a învederat că este vădit nefondată constatarea curţii potrivit căreia instanţa de casare ar fi soluţionat excepţia prescripţiei pentru perioada 24.05.2012 - 14.10.2015, în sensul admiterii acesteia, în condiţiile în care Înalta Curte a criticat soluţia de admitere a acestei excepţii, iar reţinerea argumentelor recurentei potrivit cărora pentru perioada anterioară datei de 14.10.2015 nu avea niciun titlu pentru a pretinde despăgubiri, conduce la concluzia că acţiunea nu este prescrisă, dreptul la acţiune nefiind născut anterior acestei date.

În acest context, a afirmat că decizia pronunţată de instanţa de rejudecare nu respectă motivele de casare admise de instanţa supremă, care obligau la soluţionarea excepţiei prescripţiei cu privire la întreaga perioadă pentru care au fost formulate pretenţiile.

O altă critică vizează soluţia instanţei de diminuare a totalului datorat pentru lipsa de folosinţă a imobilelor cu valoarea impozitului pe profit, pe care recurenta o consideră nelegală, întrucât contravine normei de drept material consacrată de art. 1.385 alin. (1) C. civ., care impune repararea integrală a prejudiciului.

Astfel, a susţinut că raţionamentul juridic expus de instanţa de apel cu privire la diminuarea despăgubirii cuvenite cu cota de 16% a impozitului pe profit nu este corect, întrucât are drept consecinţă o reparare parţială a prejudiciului, în condiţiile în care intimata-pârâtă a fost un dobânditor de rea-credinţă a bunurilor imobile, astfel că nu se poate transpune într-un cumpărător evins căruia recurenta să îi datoreze pierderile suferite, respectiv plata impozitului pe profit.

Printr-o ultimă critică, a afirmat că instanţa de apel a aplicat greşit art. 1.522-1.523 C. civ. atunci când a dispus indexarea despăgubirii cu indicele de inflaţie şi acordarea dobânzii legale doar de la data introducerii cererii de chemare în judecată, iar nu de la scadenţă şi până la plata efectivă.

Argumentând, a învederat că, întrucât acţiunea tinde la repararea unui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită, intimata-pârâtă se afla de drept în întârziere, fiind aplicabile dispoziţiile art. 1.523 alin. (2) lit. e) C. civ., acesta fiind textul de lege la care instanţa ar fi trebuit să se raporteze.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a invocat, implicit, excepţia nulităţii recursului, afirmând că argumentele critice vizează chestiuni legate de situaţia de fapt şi presupun o reapreciere a probatoriului administrat, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Potrivit acestei părţi, judicios a reţinut instanţa de rejudecare că dreptul la acţiunea în restituirea prestaţiilor, respectiv data naşterii dreptului de a solicita contravaloarea lipsei de folosinţă cu privire la cele două imobile este 14.10.2015, nefiind fondate susţinerile privind nelegala admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 24.05.2012 - 23.07.2015.

De asemenea, a învederat că, în mod întemeiat instanţa de rejudecare a dispus diminuarea despăgubirilor cu impozitul pe profit, deoarece este o sarcină care se suportă de proprietar, ca urmare a încasării sumelor; a apreciat ca fiind nefondată şi critica privind indexarea cu indicele de inflaţie şi acordarea dobânzii legale de la data introducerii acţiunii şi nu de la scadenţă şi până la plata efectivă, în condiţiile în care recurenta-reclamantă nu a făcut dovada punerii în întârziere a pârâtei anterior sesizării instanţei de judecată.

Recurenta-reclamantă nu a uzat de dreptul procesual de a formula răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluţia din 08.07.2024 s-a fixat termen la 06.11.2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul din 06.11.2024, constatându-se că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, s-a dispus transpunerea acestuia în procedura de filtru, în vederea întocmirii raportului conform dispoziţiilor art. 493 C. proc. civ.

În urma analizării raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin încheierea din 05.02.2025, acesta a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că pot depune punct de vedere la raport; nicio parte nu a formulat punct de vedere.

La termenul din 09.04.2025, analizând excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a apreciat-o ca fiind neîntemeiată şi, constatând că recursul nu poate fi soluţionat potrivit art. 493 alin. (5) sau alin. (6) C. proc. civ., l-a admis în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ. şi a dispus citarea părţilor pentru termenul din 24.09.2025, în vederea judecării.

Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale invocate, precum şi prin raportare la statuările obligatorii din decizia de casare pronunţată în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Astfel cum s-a consemnat în practicaua deciziei, astăzi, în şedinţă publică, Înalta Curte a invocat, din oficiu, motivul de recurs de ordine publică constând în nesocotirea de către instanţa de rejudecare a dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ., referitor la obligativitatea respectării problemelor de drept dezlegate prin decizia de casare, circumscris motivului de nelegalitate statuat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., asupra căruia se va pronunţa cu prioritate, întrucât, dacă acesta este găsit întemeiat, impune casarea deciziei atacate, făcând de prisos analiza celorlalte critici.

Potrivit motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea atacată poate fi casată atunci când instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, iar conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârea instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul.

Plecând de la aceste dispoziţii legale, se constată că, în primul ciclu procesual, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 1204/18.05.2022, a admis recursul promovat de S.C. A. S.R.L., a casat decizia nr. 364/03.11.2020 şi a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Alba Iulia.

În considerentele deciziei de casare s-a statuat că soluţia pronunţată cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, prin raportare la data sesizării instanţei - 02.07.2018 - este greşită, fiind dată cu nesocotirea dispoziţiilor art. 2.525 C. civ., care impuneau instanţei de apel să identifice data de la care titularul dreptului de a cere contravaloarea lipsei de folosinţă a avut posibilitatea juridică de a acţiona, pentru a da eficienţă principiului potrivit căruia "acţiunile nenăscute nu sunt prescrise".

În raport cu cele decise prin sentinţa nr. 234/F/16.03.2015, pronunţată de Tribunalul Alba, secţia de contencios administrativ, Fiscal şi de Insolvenţă, în dosarul nr. x/2012, definitivă prin decizia nr. 371/14.10.2015 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă şi reamintind principiul retroactivităţii efectelor nulităţii, instanţa de casare a statuat că dreptul la acţiunea în restituirea prestaţiilor, respectiv data naşterii dreptului reclamantei de a solicita contravaloarea lipsei de folosinţă cu privire la cele două imobile în discuţie este, potrivit art. 2.525 C. civ., 14.10.2015, data rămânerii definitive a hotărârii menţionate.

Evidenţiind că, anterior acestei date, recurenta nu avea niciun temei în baza căruia să poată pretinde contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilelor în discuţie, urmare a retroactivităţii efectului nulităţii, instanţa supremă a subliniat că este pusă sub semnul întrebării îndreptăţirea intimatei de a ocupa spaţiile în intervalul 24.05.2012 - data adjudecării imobilelor - şi 14.10.2015 - data rămânerii definitive a hotărârii de anulare a actelor în baza cărora intimata a devenit proprietar.

În acest context a decelat că perioada pentru care se impunea cercetarea fondului cauzei este 14.10.2012 - 08.05.2017, data proceselor-verbale de constatare, în baza cărora recurenta-reclamantă a intrat în posesia imobilelor.

Prin considerentele acestei decizii de casare, instanţa supremă a explicat semnificaţia şi raţiunea textului de lege cuprins în art. 2525 C. civ., subliniind că anterior anulării ori rezoluţiunii unui act juridic civil, partea nu este în măsură a acţiona juridic, neavând vreun temei pentru a pretinde nici restituirea unui bun şi nici restituirea eventualelor fructe produse de acesta, atâta vreme cât actul juridic, pe care partea adversă îşi întemeiază posesia şi folosinţa bunului, nu este anulat ori rezolvit. Prin urmare, dreptul ei la acţiune pentru restituirea prestaţiilor, inclusiv a fructelor, dacă i se cuvin prin raportare la distincţiile pe care le face art. 1645 C. civ., pentru întreaga perioada anterioară anulării sau rezoluţiunii actului juridic, se naşte abia la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de anulare/rezoluţiune, acesta fiind şi momentul de debut al prescripţiei în acord cu exigenţele art. 2525 C. civ.

Analizând, în continuare, critica ce viza norma de drept material reglementată de art. 1.349 C. civ., a constatat că instanţa de apel a stabilit, pe baza unei situaţii de fapt pe care nu a putut-o lămuri din perspectiva elementelor răspunderii civile delictuale, că reclamanta nu a dovedit posesia intimatei care ar duce la analiza folosului de tras, lăsând nerezolvat întreg procesul judiciar al cărui scop era esenţial legat de clarificarea condiţiilor acestui tip de răspundere, iar nu de negarea stabilirii lor.

Apreciind că, prin această modalitate de rezolvare a litigiului, curtea de apel a încălcat rolul activ al instanţei de judecată în aflarea adevărului şi a nesocotit obligaţia de principiu a organului judiciar, de a lămuri cauza în scopul unei concrete aplicări a legii, a dispus ca, în rejudecare, instanţa de apel să reexamineze deplin cauza.

Plecând de la aceste considerente cuprinse în decizia de casare din primul ciclu procesual, se constată că instanţa de apel - Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă - în rejudecare, a constatat că dreptul la acţiunea în restituirea prestaţiilor în conformitate cu prevederile art. 2.525 C. civ., respectiv data naşterii dreptului reclamantei de a solicita contravaloarea lipsei de folosinţă cu privire la imobilele în discuţie, este data rămânerii definitive a hotărârii de anulare, 14.10.2015 şi a conchis că perioada pentru care se impune cercetarea fondului cauzei este numai perioada 14.10.2015 - 08.05.2017 (data proceselor-verbale de constatare, în baza cărora apelanta-reclamantă a intrat în posesia imobilelor).

Totodată, valorificând în mod denaturat statuarea instanţei supreme din considerentele deciziei de casare, conform căreia, anterior datei de 14 noiembrie 2015, reclamanta nu avea niciun temei în baza căruia să pretindă contravaloarea lipsei de folosinţă pentru cele două imobile, instanţa de apel a statuat că va menţine soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 24.05.2012 - 14.10.2015 şi de respingere a acţiunii aferentă acestui interval, cu motivarea că astfel a fost soluţionată excepţia de către Înalta Curte.

Această statuare a instanţei de apel este însă în contradicţie vădită cu dezlegările şi îndrumările date de instanţa supremă prin decizia de casare deoarece din considerentele acesteia nu rezultă niciun indiciu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar fi considerat prescrise pretenţiile anterioare datei de 14.10.2015.

Faţă de modul în care au fost trasate de către instanţa de casare îndrumările în care trebuia să aibă loc rejudecarea apelului, constată că instanţa de apel, refăcând judecata în urma casării cu trimitere, nu a dat curs acestora, raportându-se şi examinând în mod greşit doar pretenţiile aferente perioadei 14.10.2015 - 08.05.2017, ca interval pentru care a apreciat că se impunea cercetarea fondului cauzei, iar nu pretenţiile aferente perioadei 14.10.2012 - 08.05.2017 aşa cum a îndrumat instanţa supremă, apreciind, tot în mod eronat şi fără niciun temei, că pentru perioada 24.05.2012 - 14.10.2015 instanţa de casare ar fi valorificat ca întemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Îndrumarea din cuprinsul deciziei de casare trasată în sarcina instanţei de apel a fost aceea de a soluţiona excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la întreaga perioadă dedusă judecăţii, luând în considerare că termenul de prescripţie a început să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare, anume de la 14.10.2015, pentru toate pretenţiile ce decurg din anularea actelor juridice în temeiul cărora S.C. C. S.R.L. a ocupat fără drept imobilele în discuţie.

În sensul deciziei de casare, pentru perioada anterioară datei de 14.10.2015, reclamanta, nefiind proprietarul imobilelor în discuţie, nu avea niciun temei în baza căruia să poată solicita contravaloarea lipsei de folosintă însă, în condiţiile în care titlurile de proprietate ale intimatei au fost anulate pe cale judecătorească pentru fraudă la lege şi s-a dovedit în mod definitiv că S.C. A. S.R.L. a fost proprietarul de drept celor două imobile inclusiv în intervalul dintre data adjudecării fictive a acestora şi data anulării actelor de adjudecare, momentul 14.10.2015 reprezintă data de la care reclamantei i s-a născut dreptul la acţiune pentru a putea solicita atât restituirea bunului cât contravaloarea lipsei de folosinţă (fructele bunului) pentru toată perioada în care intimata a ocupat fără drept cele două imobile.

Totodată, examenul considerentelor deciziei de casare permite observaţia potrivit căreia instanţei de apel îi revenea sarcina de a stabili, urmare a retroactivităţii efectului nulităţii, dacă intimata era îndreptăţită să ocupe spaţiile în intervalul 24.05.2012 - 14.10.2015. Absenţa oricărui considerent al instanţei de apel în legătură cu acest aspect relevă o altă nesocotire a dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ., hotărârea urmând a fi casată pe temeiul dispoziţiilor art. 497, coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa de rejudecare trebuia să aibă în vedere problemele de drept dezlegate de instanţa de casare.

Ca atare, întrucât a fost găsit întemeiat motivul de casare privind încălcarea regulilor de procedură sancţionate cu nulitatea hotărârii pronunţate, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu se mai impune cercetarea motivului de nelegalitate invocat de recurenta-reclamantă, respectiv pct. 8 al aceluiaşi articol, ce vizează încălcarea normelor de drept material reglementate de art. 2.525, art. 1.385 alin. (1) şi art. 1.522-1.523 C. civ., argumentele prezentate în susţinere urmând a fi examinate de instanţa de apel în soluţionarea cauzei.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte notează că reglementarea cuprinsă în art. 501 C. proc. civ. este fundamentată atât pe autoritatea lucrului judecat cu privire la ceea ce s-a statuat de către instanţa de casare, autoritate care se constituie într-un obstacol în calea unor încercări repetitive de readucere în atenţia judecătorilor instanţei de control judiciar a aceloraşi probleme de drept, precum şi pe principiul organizării ierarhice a instanţelor judecătoreşti, din care decurge obligativitatea problemelor de drept dezlegate de către instanţa superioară.

Pronunţând o decizie de casare cu trimitere, instanţa de recurs nu dezleagă definitiv fondul litigiului dedus judecăţii, însă dezlegarea dată problemelor de drept ce au făcut obiectul controlului nu mai poate fi repus în discuţie, ci se bucură de autoritate de lucru judecat.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare, urmând ca instanţa de apel să aibă în vedere dezlegările obligatorii date de instanţa de recurs în primul ciclu procesual, prin decizia nr. 1204/18.05.2022, în legătură cu cadrul complet în care trebuie efectuată judecata, precum şi îndrumările din această decizie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ.

În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (2) şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., împotriva deciziei nr. 354/16.11.2023, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, va casa în parte decizia atacată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe; totodată, va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate - privind excepţiile inadmisibilităţii şi lipsei de interes, respectiv plata diferenţei de onorariu expert.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., împotriva deciziei nr. 354/16.11.2023, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza instanţei de apel spre o nouă judecată a apelului.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 septembrie 2025.