Contestație în anulare: scope of "failure to be legally summoned" and definition of material error

Şedinţa publică din data de 17 septembrie 2025

Asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată următoarele:

Prin decizia nr. 613 din 25 martie 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022 a fost respins ca inadmisibil recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1060/A/2024 din 19 iunie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, iar recursul declarat împotriva încheierii civile din 19 iunie 2024, pronunţate de aceeaşi instanţă, a fost respins ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, A. a formulat contestaţie în anulare, invocând ca temei de drept art. 503 alin. (1) şi alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

În motivarea cererii, în raport de dispoziţiile art. 503 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata", contestatorul invocă lipsa de legalitate a citării sale la termenul din data de 25 martie 2025, termen la care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a soluţionat recursul în dosarul nr. x/2022.

În acest sens, contestatorul arată că, deşi procedura formală a citării a fost considerată "îndeplinită" de către instanţă, în realitate, nu a fost efectiv în măsură să participe la acel termen şi nu a beneficiat de posibilitatea de apărare.

Dezvoltând acest argument, contestatorul susţine că a formulat, în termen util, o cerere de amânare a judecăţii, motivată de faptul că era în curs de definitivare cererea de acordare a ajutorului public judiciar, necesar desemnării unui apărător din oficiu sau subvenţionării costurilor pentru un apărător ales.

Întrucât apărătorul convenţional desemnat urma să îl reprezinte în cauză, instanţa era obligată, în temeiul principiilor bunei-credinţe şi al dreptului la apărare, să acorde termen pentru finalizarea procedurii şi prezenţa efectivă a acestuia.

Contestatorul apreciază că în mod eronat instanţa a respins solicitarea sa de amânare a cauzei, deşi cererea de acordare a ajutorului public judiciar nu fusese definitiv soluţionată, informaţiile referitoare la lipsa formulării cererii de reexaminare erau inexacte şi nu reflectau realitatea procedurală, iar complexitatea dosarului, care implica excepţii de nelegalitate şi excepţii de neconstituţionalitate, justifica acordarea unui termen suplimentar pentru garantarea efectivă a dreptului la apărare.

În aceste condiţii, chiar dacă formal citaţia a fost comunicată, în mod concret şi efectiv nu a beneficiat de o apărare reală şi de posibilitatea de a-şi susţine cauza, ceea ce echivalează cu lipsa unei citări legale în sensul jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale.

Contestatorul concluzionează în sensul că refuzul instanţei de a acorda un termen rezonabil, în ciuda existenţei unei cereri motivate şi justificate, încalcă dreptul la apărare prevăzut de art. 24 din Constituţia României, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 129 C. proc. civ.

Alte argumente în susţinere contestaţiei în anulare vizează nelegala constituire a completului de judecată, întrucât la data pronunţării soluţiei în cauză, exista pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie recursul împotriva încheierii prin care a fost respinsă cererea de recuzare, fapt care afecta legalitatea compunerii completului şi implicit valabilitatea actului de judecată.

De asemenea, soluţia pronunţată în cauză ignoră aspecte esenţiale privind dreptul la un proces echitabil, întrucât nu s-a acordat posibilitatea efectivă de a susţine în faţa instanţei excepţia de neconstituţionalitate formulată, respingerea acesteia fiind motivată exclusiv pe considerente formale, fără a analiza concret legătura cu cauza şi fără a respecta dreptul justiţiabilului de acces la Curtea Constituţională, prevăzut de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Mai arată contestatorul că Înalta Curte a respins recursul ca inadmisibil fără a lua în considerare natura hotărârii apelate, în care a solicitat pe fond constatarea nelegalităţii unor acte administrative şi nerespectarea unor proceduri legale privind sancţionarea disciplinară, ceea ce depăşeşte limitele unui simplu conflict de muncă şi implică aspecte de legalitate care ar trebui supuse controlului judiciar complet.

În susţinerea contestaţiei în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (1) punct. 2 din C. proc. civ. care vizează situaţia când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale, contestatorul precizează că recursul declarat a vizat în principal excepţiile de nelegalitate invocate în cadrul apelului soluţionat de Curtea de Apel Cluj, excepţii asupra cărora instanţa de apel a refuzat să se pronunţe în mod legal şi complet, deşi era obligată să facă acest lucru conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Prin urmare, recursul declarat împotriva hotărârii Curţii de Apel Cluj era admisibil tocmai în considerarea caracterului atacabil al excepţiilor de nelegalitate, aspect esenţial ignorat de instanţa supremă, care a pronunţat o soluţie eronată, considerând că hotărârea atacată a fost pronunţată într-un litigiu de muncă.

Potrivit contestatorului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a ignorat faptul că excepţiile de nelegalitate vizează acte administrative cu caracter individual, iar pronunţarea asupra acestora este reglementată distinct, potrivit Legii contenciosului administrativ, fiindu-i nesocotit dreptul de acces efectiv la justiţie, prin limitarea nejustificată a căilor de atac, cu consecinţa prejudicierii intereselor sale legitime şi afectării principiului securităţii raporturilor juridice.

Contrar celor reţinute de instanţa supremă şi de Curtea de Apel Cluj, contestatorul susţine că, în speţă, sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 26/2012 avea o legătură directă, concretă şi indisolubilă cu soluţionarea cauzei, întrucât această normă a reprezentat temeiul legal pentru emiterea actelor administrative contestate prin excepţiile de nelegalitate formulate în apel.

Cu alte cuvinte, excepţia de neconstituţionalitate viza tocmai fundamentul juridic al actelor administrative a căror legalitate a fost pusă sub semnul întrebării, fiind evident că, în lipsa actului normativ considerat neconstituţional, respectivele acte administrative nu ar fi putut fi emise, iar litigiul ar fi avut o soluţie diferită.

În dezvoltarea acestor argumente, contestatorul susţine că, atât Curtea de Apel Cluj, cât şi Înalta Curte au apreciat că nu există legătură între dispoziţia atacată din O.U.G. nr. 26/2012 şi soluţionarea cauzei, deşi excepţiile de nelegalitate formulate în apel vizau în mod expres actele administrative emise în temeiul acestui act normativ; soluţionarea pe fond a litigiului depindea de validitatea şi legalitatea acestor acte; cererea de sesizare a Curţii Constituţionale se impunea a fi analizată cu respectarea exigenţelor art. 29 din Legea nr. 47/1992, nu formal şi superficial.

Prin urmare, consideră că soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, atât în apel, cât şi în recurs, s-a pronunţat cu încălcarea dispoziţiilor legale aplicabile şi a dreptului său la un proces echitabil.

Contestatorul susţine că, deşi instanţa de apel a admis că dispoziţiile a căror neconstituţionalitate a fost invocată pe calea excepţiei (art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 26/2012) au stat la baza emiterii Hotărârii Consiliului Local Năsăud nr. 79 din 27 iunie 2023, în mod contradictoriu şi eronat, a apreciat că respectiva hotărâre nu are legătură cu soluţionarea cauzei, ignorând împrejurarea că prin aceasta s-au desemnat reprezentanţii convenţionali ai părţii adverse în proces, aspect esenţial pentru legalitatea procedurii.

În realitate, soluţionarea pe fond a cauzei depinde în mod direct de legalitatea Hotărârii Consiliului Local Năsăud nr. 79/2023, astfel că reprezentanţii convenţionali desemnaţi prin acest act nu aveau calitate şi mandat legal de a reprezenta partea adversă în proces, ceea ce afectează validitatea actelor de procedură efectuate şi implicit soluţia pronunţată.

Mai mult, potrivit contestatorului, excepţia de nelegalitate îndreptată împotriva Hotărârii Consiliului Local Năsăud nr. 79/2023 a fost respinsă ca inadmisibilă dintr-o evidentă eroare materială, întrucât, potrivit motivării din decizia atacată, chiar instanţa recunoaşte că soluţionarea cauzei depinde de respectivul act administrativ.

Concluzionând, susţine că atât excepţia de nelegalitate, cât şi excepţia de neconstituţionalitate pe care le-a formulat sunt admisibile, fiind îndeplinită condiţia legăturii directe cu soluţionarea cauzei, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

La 1 septembrie 2025, intimatul SPITALUL ORĂŞENESC "DR. GEORGE TRIFON" NĂSĂUD a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii.

La 5 septembrie 2025, intimatul CONSILIUL LOCAL NĂSĂUD, PRIN PRIMAR a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte urmează a respinge contestaţia în anulare pentru considerentele care succed:

Contestaţia în anulare dedusă judecăţii a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora hotărârile definitive pot fi atacate atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la judecată.

Analizând contestaţia din perspectiva motivului indicat, Înalta Curte reţine că această normă legală sancţionează judecarea unei cauze cu încălcarea dispoziţiilor imperative vizând citarea părţilor instituită prin art. 153 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia instanţa poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părţile au fost citate ori s-au prezentat personal sau prin reprezentant, în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.

Critica invocată vizează nelegalitatea citării pentru termenul de judecată din 25 martie 2025.

Înalta Curte precizează că prin citarea părţilor şi comunicarea actelor de procedură se asigură respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil, respectiv contradictorialitatea şi dreptul de apărare.

Înalta Curte reţine că, în cauză, contestatorul nu invocă faptul că nu a fost deloc citat sau că citarea a fost neregulat îndeplinită, ci faptul că, deşi formal citaţia i-a fost comunicată, întrucât instanţa de recurs i-a respins cererea de amânare, nu a fost în măsură să participe efectiv la termenul de judecată şi că dreptul său la apărare a fost încălcat.

A argumentat contestatorul în sensul că în mod eronat instanţa i-a respins solicitarea de amânare a cauzei, deşi cererea de acordare a ajutorului public judiciar nu fusese definitiv soluţionată, informaţiile referitoare la lipsa formulării cererii de reexaminare erau inexacte şi nu reflectau realitatea, iar complexitatea cauzei justifica acordarea unui termen pentru garantarea efectivă a dreptului la apărare.

Înalta Curte reţine că, pentru termenul de judecată din 25 martie 2025, recurentul (contestatorul din prezenta cauză) a fost legal citat, astfel cum reiese din dovada aflată la dosarul de recurs.

Contestaţia în anulare, astfel cum se impune a se sublinia, este o cale de atac extraordinară, ce poate fi promovată numai pentru motivele limitativ prevăzute de lege, care sunt de strictă interpretare.

Ca atare, argumentele contestatorului ce vizează respingerea cererii sale de acordare a unui termen de judecată, de către instanţa de recurs, nu se circumscriu motivului de contestaţie în anulare ce vizează situaţia în care contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul la care a avut loc judecata.

Pentru aceleaşi considerente, nu se încadrează în acest motiv de contestaţie în anulare nici argumentele ce vizează nelegala constituire a completului de judecată, imposibilitatea de a susţine în faţa instanţei excepţia de neconstituţionalitate, precum şi greşita respingere a recursului ca inadmisibil.

În consecinţă, având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, argumentele critice susţinute de contestator nu relevă existenţa unui viciu de procedură în soluţionarea recursului.

Contestatorul invocă şi dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., în legătură cu care Înalta Curte reţine că eroarea materială susceptibilă să conducă la retractarea hotărârii trebuie să constea într-o greşeală involuntară de ordin formal procedural, care a influenţat de o manieră determinantă pronunţarea soluţiei în legătură cu recursul promovat.

Acest motiv al contestaţiei în anulare, potrivit legii, urmăreşte stabilirea dacă dezlegarea recursului a fost rezultatul unei erori materiale a instanţei care a pronunţat decizia atacată, neavând relevanţa pretinsă de contestator argumentele referitoare la admisibilitatea căii de atac a recursului, precum şi cele care vizează îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale impuse de Legea nr. 47/1992 sau alte aspecte privitoare la fondul cauzei.

Înalta Curte arată că, în sensul dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., noţiunea de eroare materială reprezintă o greşeală de ordin procedural de o asemenea gravitate încât a avut drept consecinţă pronunţarea unei soluţii eronate, rezultată din confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care determină soluţia respectivă.

Verificarea unei astfel de erori materiale nu trebuie să implice, aşadar, reexaminarea fondului cauzei, reaprecierea probelor sau interpretarea şi aplicarea unor dispoziţii legale, deoarece contestaţia în anulare tinde la desfiinţarea unei hotărâri nu pentru că judecata nu a fost bine făcută, ci doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, iar prin aceste dispoziţii legale nu s-a urmărit să se pună la dispoziţia părţilor o nouă cale de atac similară apelului sau recursului.

Or, în raport de considerentele teoretice expuse anterior, Înalta Curte arată că, prin argumentele dezvoltate, contestatorul urmăreşte o reapreciere a soluţionării recursurilor declarate împotriva deciziei civile nr. 1060/A/2024 din 19 iunie 2024 şi împotriva încheierii civile din 19 iunie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, fără a se circumscrie noţiunii de eroare materială, în sensul normei de procedură antereferite.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 508 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 613 din 25 martie 2025, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 septembrie 2025.