Debt assignment and enforcement annulled; appeal rejected as unfounded

Şedinţa publică din data de 17 septembrie 2025

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă 11 octombrie 2022 sub nr. x/2022, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtele B. S.A. şi C. (OLANDA), solicitând: anularea contractului de cesiune de creanţă având ca obiect transmiterea contractului de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/28.01.2008, din cadrul cesiunii portofoliului de creanţe din 31.03.2009 dintre B. în calitate de cedentă şi C. (OLANDA) în calitate de cesionară, respectiv a constatării nulităţii absolute a acestei cesiuni ilegale de creanţă, cu consecinţa restabilirii situaţiei anterioare; anularea tuturor actelor emise la cererea cesionarei C. (Olanda) în cadrul executărilor silite încuviinţate şi instrumentate împotriva reclamantei şi a actelor subsecvente din cadrul dosarelor de executare silită nr. x/2014 şi nr. y/2022 ale B.E.J. D., inclusiv a actului de adjudecare nr. x/2020 din 10.08.2020; anularea înregistrărilor din cuprinsul cărţii funciare nr. vechi x privind dreptul de proprietate al C. (OLANDA), ca urmare a anulării actului de adjudecare nr. x/2020 din 10.08.2020; restabilirea situaţiei anterioare executării, în sensul obligării intimatei C. (OLANDA) la restituirea sumelor încasate necuvenit de la data cesiunii de creanţă din 31.03.2009 în sumă de 43.440,74 euro şi a dobânzii legale aferente acestei sume, calculate până la data restituirii efective; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1781 din 27 iunie 2024, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia prescripţiei, ca neîntemeiată, a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins petitul 2 de cerere ca inadmisibil şi a respins în rest acţiunea formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 198 din 14 februarie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei primei instanţe, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 Cod procedură civilă.

În susţinerea recursului declarat, după expunerea parcursului litigios, recurenta-reclamantă, din perspectiva motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocă încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 4711 alin. (2), a art. 479 alin. (2) C. proc. civ., precum şi a art. 6 din CEDO, a art. 20 şi 21 din Constituţia României, precum şi a principiului contradictorialităţii.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta-reclamată arată că instanţa de apel, în ceea ce priveşte probatoriul, a respins proba cu înscrisuri, solicitată a fi administrată de această parte prin intermediul instanţei, constând în adrese către alte instituţii ale statului, apreciind că nu sunt utile faţă de limitele învestirii, obiectul cauzei şi că motivele pe care apelanta-reclamantă le-a invocat în calea de atac.

A mai arătat recurenta-reclamantă, în ceea ce priveşte taxele de timbru, că raportul juridic litigios cu care a fost învestită instanţa de apel a fost unul de natură civilă, dispoziţiile legale menţionate urmând a fi aplicate raportat la art. 25 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, conform cărora: "se taxează cu 50 RON cererile pentru exercitarea apelului sau, după caz, recursului împotriva hotărârilor prin care s-a respins cererea ca inadmisibilă", sau pot fi incidente prevederile art. 25 alin. (3) potrivit cărora: "Cererea pentru exercitarea căii de atac care vizează numai considerentele hotărârii se timbrează, în toate situaţiile cu 100 RON".

În susţinerea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă apreciază că hotărârea instanţei de apel este nelegală sub aspectul motivelor pe care se întemeiază, considerentele pe care se sprijină nereprezentând o motivare suficientă pentru înlăturarea apărărilor formulate şi a argumentelor evocate în sprijinul acestora, încălcându-se astfel prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta-reclamantă susţine că în mod nelegal instanţa de apel a apreciat, referitor la excepţia inadmisibilităţii, că pentru desfiinţarea actelor de executare întocmite în dosarele de executare 1271/2014 şi 1240/2022 (inclusiv a actului de adjudecare nr. 1271/2020), legiuitorul a pus la dispoziţie reclamantei o cale de atac specială, respectiv contestaţia la executare prevăzută de art. 711 C. proc. civ., astfel că, în baza principiului specialia generalibus derogant, reclamanta nu mai are deschisă calea unei acţiuni de drept comun pentru a obţine desfiinţarea actelor de executare întocmite în dosarele de executare silită nr. x/2014 şi nr. y/2022, chiar dacă acest capăt de cerere a fost deferit pe cale accesorie, pierderea sau neformularea contestaţiilor la executare făcând ca actele de executare din dosarele menţionate (inclusiv actul de adjudecare) să fie purgate de orice viciu de nelegalitale (art. 713 alin. (3) C. proc. civ., raportat la art. 178 alin. (5) din acelaşi cod).

În continuare, recurenta-reclamantă precizează că instanţa de apel a considerat că nici susţinerile sale referitoare la pretinsa fraudă la lege nu pot fi reţinute, întrucât avea obligaţia ca, în temeiul art. 249 din C. proc. civ., să arate modul concret prin care mecanismul juridic al tranzacţiilor între entităţile din acelaşi grup au fost făcute cu scopul de a încălca ordinea publică sau bunele moravuri şi nu doar că nu a probat acest aspect, dar nici nu a indicat vreo dispoziţie legală expresă care a fost încălcată de pârâtă prin încheierea contractului de cesiune de creanţe.

Totodată, potrivit recurentei-reclamante, instanţa de apel a mai reţinut că schema frauduloasă pusă în aplicare de pârâte prin încheierea contractului de cesiune nu rezultă din probele administrate în cauză şi că afirmaţia reclamantei privitoare la necesitatea respectării formei autentice este formală, deoarece aceasta nu indică vreo dispoziţie legală sau vreun principiu de drept care ar impune forma autentică pentru încheierea valabilă a unei cesiuni de creanţe garantate cu o ipotecă imobiliară.

Recurenta-reclamantă susţine că aceste considerente reprezintă o preluare a apărărilor pârâtelor, fiind străine de natura cauzei, întrucât capele principale ale acţiunii constau în anularea contractului de cesiune de creanţă şi în constatarea nulităţii absolute a acestei cesiuni, cu consecinţa restabilirii situaţiei anterioare.

Or, astfel cum susţine recurenta-reclamantă, celelalte capete de cerere reprezintă o consecinţă a admiterii capetelor principale ale acţiunii, operaţiunea de interpretare şi aplicare a legii la situaţia concretă din dosar fiind atributul exclusiv al judecătorului.

Ca atare, considerentele instanţei de apel în sensul că apelanta-reclamantă nu mai are la dispoziţie o acţiune de drept comun pentru anularea actelor de executare ce au constituit obiectul dosarelor de executare silită nr. x/2014 şi y/2022 (inclusiv a actului de adjudecare nr. 1271/2020), sunt străine de natura cauzei.

Recurenta-reclamantă invocă şi incidenţa în cauză a motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motivat de faptul că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material.

În acest sens, recurenta-reclamantă susţine că o instituţie financiar nebancară autorizată în România nu este şi nu poate fi considerată de acelaşi tip cu o instituţie de credit autorizată în alt stat membru, deoarece instituţiile financiare nebancare şi instituţiile de credit sunt reglementate diferit: primele prin O.U.G. nr. 28/2006, iar instituţiile de credit prin Legea bancară nr. 58/1998 (abrogată prin O.U.G. nr. 99/2006), acte normative valabile la momentul validării cesiunii de creanţă ipotecară.

În aceeaşi ordine de idei, recurenta-reclamantă arată că intimata-pârâtă C. nu este o instituţie financiar nebancară, indiferent unde ar fi autorizată, încadrându-se în alte entităţi autorizate şi reglementate în acest sens prin legi speciale şi că reglementarea privind paşaportul electronic prevăzută de art. 45 din O.U.G. nr. 99/2006 este una dintre cerinţele prevăzute în acest sens, fiind o obligaţie legală care rezultă dintr-un act normativ şi nu una administrativă, aşa cum eronat a reţinut instanţa de fond şi apoi a preluat instanţa de apel.

Potrivit recurentei-reclamante, întrucât instituţia de credit din Olanda (C.) nu a obţinut autorizaţia B.N.R. privind Serviciile Financiare, aceasta nu putea să desfăşoare activităţi financiare în România, inclusiv achiziţia de creanţe ipotecare, astfel că aceasta ar fi trebuit să respecte regimul de "paşaport" prevăzut de legislaţia europeană. Ca atare, această intimată-pârâtă trebuia să notifice autorităţile de supraveghere din ţara de origine şi să fie autorizată să opereze în România, cu 60 de zile înaintea desfăşurării de activitate de recuperare creanţe, încasare dobânzi şi comisioane în mod direct pe teritoriul României.

Recurenta-reclamantă susţine că regimul de paşaport permite instituţiilor financiare şi de credit autorizate într-un stat membru UE să-şi desfăşoare activităţile în alte state membre fără a fi nevoie de o nouă autorizare, dar cu respectarea reglementărilor specifice fiecărui stat gazdă şi notificarea autorităţilor competente, în special cele legate de protecţia consumatorilor, transparenţă şi norme de supraveghere prudenţială.

În raport de aceste argumente, recurenta-reclamantă concluzionează în sensul că instanţa de apel a încălcat jurisprudenţa Curţii Constituţionale prin care s-a statuat că instituţiile financiare nebancare au un regim juridic diferit faţă de instituţiile financiare bancare (instituţiile de credit), acestea fiind reglementate prin acte normative diferite, fiecare act normativ stabilind reguli diferite referitoare la condiţiile minime de acces la activitatea de creditare, ceea ce înseamnă că acestea nu au un regim juridic identic care să impună în mod necesar un tratament juridic identic, aşa cum a apreciat instanţa de apel, preluând motivarea instanţei de fond.

De asemenea, recurenta-reclamantă invocă încălcarea de către instanţa de apel a jurisprudenţei Curţii Constituţionale, precum şi a prevederilor art. 9 din Legea nr. 190/1999 şi a art. 1.578 C. civ.

La 29 mai 2025, intimata-pârâtă C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 17 iunie 2025, iar la 30 iunie 2025, aceasta a depus la dosar răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă este nefondat, pentru considerentele care urmează:

Înalta Curte arată că respingerea probei cu înscrisuri, solicitată de către apelanta-reclamantă (recurenta din prezenta cauză), nu poate constitui un motiv de nelegalitate a deciziei instanţei de apel, din perspectiva prefigurată de parte.

Potrivit art. 4711 alin. (2) Cod procedură civilă, "(2) În cazul în care cererea de apel nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, completul căruia i s-a repartizat dosarul va stabili lipsurile cererii de apel şi îi va comunica, în scris, apelantului că are obligaţia de a completa sau modifica cererea. Completarea sau modificarea cererii se va face în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării".

Or, astfel cum reiese din dispoziţia legală redată mai sus, aceasta vizează regularizarea cererii de apel şi nu administrarea probelor în apel, astfel cum susţine recurenta-reclamantă.

Continuând analiza criticilor dezvoltate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte arată că, potrivit dispoziţiilor art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2) Cod procedură civilă.

Instanţa de recurs subliniază că, în planul probaţiunii judiciare, chestiune lăsată de lege în atributul instanţelor de fond, instanţele au o marjă de apreciere asupra utilităţii probelor, adică a aptitudinii acestora de a duce în mod direct sau implicit la soluţionarea procesului, conform art. 255 alin. (1) C. proc. civ., în exercitarea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, statornicit prin art. 22 din acelaşi cod.

Sub un alt aspect, se impune a se arăta că legea nu instituie o obligaţie în sarcina judecătorului, de a încuviinţa toate probele solicitate, fără un examen asupra utilităţii acestora în soluţionarea pricinii deduse judecăţii.

Prin urmare, în măsura în care se constată că proba nu este pertinentă sau concludentă, neavând legătură cu obiectul procesului ori purtând asupra unor împrejurări care nu sunt de natură să conducă la rezolvarea cauzei, judecătorul va respinge solicitarea de încuviinţare a probei, fără ca o astfel de măsură să reprezinte o încălcare a dreptului la apărare al părţii care a propus proba respectivă, astfel cum susţine recurenta-reclamantă, în raport de dispoziţiile art. 6 din CEDO şi de art. 20 şi 21 din Constituţia României.

Resorturile interne ale instanţei de fond, care justifică hotărârea acesteia de a admite ori respinge o probă, apreciind asupra utilităţii sale în demersul procesual al părţilor de a dovedi starea de fapt pe care se întemeiază pretenţiile judiciare, nu pot fi cenzurate în recurs, cale extraordinară de atac prin care, în conformitate cu dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., poate fi verificată doar încălcarea normelor de procedură, încălcare ce nu poate fi reţinută în cauză.

Din perspectiva încălcării principiului contradictorialităţii, recurenta-reclamantă a invocat, pe de o parte, faptul că instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor probele solicitate, în raport de temeiurile de drept avute în vedere de prima instanţă, iar, pe de altă parte, faptul că, prin respingerea cererii de amânare în vederea angajării unui apărător, instanţa i-a încălcat dreptul la apărare şi pe cel la un proces echitabil.

Înalta Curte constată că, la termenul din 14 februarie 2025, cauza s-a soluţionat în lipsa părţilor legal citate, Curtea pronunţându-se asupra cererilor formulate de în scris de apelanta-reclamantă, motiv pentru care nu se poate reţine că instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor solicitările acestora.

La acest termen, instanţa de apel a respins cererea de amânare a judecării cauzei pentru angajarea unui apărător, formulată de apelanta-reclamantă, reţinând, în raport de dispoziţiile art. 222 C. proc. civ., că o astfel de cerere poate fi formulată în mod excepţional şi că, faţă de data promovării căii de atac la 10.10.2024, nu reiese care este motivul temeinic ce a împiedicat partea să angajeze un apărător.

Din perspectiva respingerii cererii de amânare în vederea angajării unui apărător, Înalta Curte reţine că este formală critica recurentei-reclamante, câtă vreme aceasta nu expune niciun argument apt de a demonstra nelegalitatea soluţionării acestei cereri.

Deşi în susţinerea motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă şi dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. a), respectiv la art. 25 alin. (3) din O.U.G. nr. 80/2013, aspect ce configurează o nemulţumire a părţii cu privire la taxa judiciară de timbru stabilită de instanţa de apel, Înalta Curte arată că, în raport de dispoziţiile art. 39 alin. (1) teza I din O.U.G. nr. 80/2013, " (1) Împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, reclamantul poate face cerere de reexaminare, la aceeaşi instanţă, în termen de 3 zile de la data comunicării taxei datorate".

Ca atare, reexaminarea este singura posibilitate prevăzută de lege pentru cel nemulţumit de cuantumul taxei judiciare de timbru la plata căreia a fost obligat, în recurs, neputând fi invocate aspecte de nelegalitate din această perspectivă.

Înalta Curte va înlătura şi motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în susţinerea căruia recurenta-reclamantă a invocat faptul că decizia recurată cuprinde motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte învederează că redarea unor considerente disparate ale hotărârii primei instanţe, scoase din context, nu poate fi circumscrisă motivului de casare invocat.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menţine hotărârea primei instanţe, al cărei raţionament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat, sub un prim aspect, greşita aplicare a normelor de drept material, susţinând că instituţia de credit din Olanda era supusă reglementărilor europene, astfel că trebuia să respecte regimul de "paşaport", prevăzut de această legislaţie.

Susţinerile recurentei-reclamante prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în susţinerea cererii de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta-reclamantă tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac.

Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea de către instanţa de apel a jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României, a prevederilor art. 9 din Legea nr. 190/1999, precum şi a art. 1.578 C. civ.

Înalta Curte nu poate reţine argumentele recurentei-reclamante, pe de o parte motivat de faptul că instanţa de apel a reţinut că în faţa primei instanţe nu s-a invocat prin cererea introductivă sau printr-o cerere modificatoare lipsa consimţământului, raportat la dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 190/1999, analiza instanţei de prim control judiciar fiind făcută cu respectarea limitelor învestirii primei instanţe, iar, pe de altă parte, întrucât încălcarea de către instanţa de apel a art. 1.578 C. civ. este invocată omisso medio, direct prin cererea de recurs.

Totodată, invocarea generică în sensul încălcării de către instanţa de apel a jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României nu poate constitui o veritabilă critică de nelegalitate, întrucât controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă se arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 198 din 14 februarie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 198 din 14 februarie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 septembrie 2025.