Invalidity of cassation appeal for failure to articulate statutory grounds of unlegality and improper re-examination of factual evidence

Şedinţa publică din data de 17 septembrie 2025

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 18 septembrie 2023, sub numărul x/2023, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la repararea prejudiciului în cuantum estimativ de 121.320 euro plus T.V.A., reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a două autovehicule tip basculantă pe care pârâta refuză să le restituie, precum şi a cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1924 din 10 iulie 2024, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea şi a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 602.742,02 RON, cu titlu de debit principal, constând în lipsa de folosinţă, precum şi a sumei de 9.632,42 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Prin decizia civilă nr. 1711A din 14 noiembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinţei primei instanţe, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs.

În susţinerea recursului, după expunerea situaţiei de fapt şi a parcursului litigios, recurenta-pârâtă invocă încălcarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta-pârâtă arată că instanţa de fond avea îndatorirea de a verifica toate susţinerile formulate de către intimata-reclamantă, judecătorul fiind chemat să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

În această ordine de idei, recurenta-pârâtă susţine că, prin cererea de apel, a învederat instanţei de judecată că multe dintre situaţiile de fapt relatate de către reclamantă au rămas nedovedite, indicând în acest sens susţinerile părţii adverse că pârâta a ascuns bunurile proprietatea sa, acestea neputând fi recuperate şi pe cele referitoare la demararea executării silite.

În continuarea argumentaţiei sale, recurenta-pârâtă arată că instanţa de fond nu a dispus administrarea din oficiu a probei cu înscrisuri reprezentate de dosarul de executare nr. 1288/2020 al B.E.J. C., din care ar fi constatat că bunurile reprezentate de basculanta cu nr. de înmatriculare x şi basculanta cu nr. de înmatriculare x au fost restituite prin intermediul executării silite a bunurilor.

În raport de obiectul cererii de chemare în judecată, recurenta-pârâtă susţine că era cu atât mai necesară administrarea probei cu înscrisurile aflate la dosarul de executare silită, cu cât se află în situaţia în care poate fi obligată la achitarea unor sume de bani pentru perioade ulterioare restituirii bunurilor.

O altă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează necomunicarea facturilor emise în baza raporturilor contractuale.

Astfel, recurenta-pârâtă precizează că intimata-reclamantă avea obligaţia, conform art. 3.3. din cele două contracte, să emită în fiecare lună, în primele 5 zile, o factură, creanţa devenind exigibilă de la momentul la care aceasta îi era comunicată.

În raport de aceste dispoziţii contractuale, recurenta-pârâtă susţine că intimata-reclamantă nu a depus niciun înscris din care să reiasă care este data de la care obligaţia sa devenea scadentă şi că, deşi a criticat aceste aspecte prin cererea de apel, Curtea nu le-a analizat în cadrul considerentelor privitoare la condiţiile rezilierii contractului.

Invocând prevederile art. 663 alin. (3) C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că avea obligaţia achitării contravalorii chiriei basculantelor ulterior comunicării facturilor prin fax, urmând ca acestea să fie transmise şi în original prin intermediul serviciilor poştale, în cazul contrar, obligaţia de plată neputând fi considerată scadentă, iar culpa pentru neexecutarea plăţii neaparţinând chiriaşului.

Astfel, în baza efectului devolutiv al apelului, instanţa de apel avea obligaţia să se pronunţe şi asupra exigibilităţii obligaţiei de plată, având în vedere invocarea neîndeplinirii condiţiilor privind răspunderea contractuală.

În raport de dispoziţiile art. 1.516 alin. (2) C. civ., neexecutarea obligaţiilor trebuie să fie imputabilă debitorului, or, având în vedere lipsa comunicării facturilor, recurenta-pârâtă susţine că nu poate interveni rezilierea contractuală.

Potrivit recurentei-pârâte, nu îşi putea executa obligaţia de plată a bunurilor subînchiriate, atât timp cât intimata-reclamantă nu şi-a executat obligaţia de comunicare a facturilor, între aceste două obligaţii existând o reciprocitate şi interdependenţă şi totodată o ordine a executării.

Sub aspectul voinţei reale a părţilor, recurenta-pârâtă precizează că, anterior celor două contracte de subînchiriere, a încheiat cu intimata-reclamantă două antecontracte, prin care au prevăzut vânzarea celor două basculante, achitând un avans în cuantum de 15.000 euro plus T.V.A.

Ulterior, prin contractele de subînchiriere, au stabilit să achite o chirie lunară, iar în momentul în care se va ajunge la cuantumul preţului final, bunurile reprezentate de ce două basculante urmau să intre în proprietatea sa.

Astfel că, potrivit art. 1.266 C. civ., voinţa reală a părţilor a fost aceea de a achita sub formă de chirie preţul total al bunurilor conform antecontractelor.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante, iar la 27 februarie 2025, aceasta a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia tardivităţii şi excepţia inadmisibilităţii recursului, motivat de faptul că motivele dezvoltate reprezintă o reluare a apărărilor din fond şi din apel. Pe fond a solicitat respingerea recursului.

Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Prealabil se impune a se arăta că asupra excepţiei tardivităţii formulării cererii de recurs, instanţa s-a pronunţat în şedinţă publică, respingând această excepţie, recursul fiind declarat în termenul legal. Totodată, excepţia inadmisibilităţii recursului a fost calificată ca excepţia nulităţii.

Analizând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligaţii nefiind îndeplinite de recurentă.

Conform art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", art. 489 alin. (2) statuând sancţiunea nulităţii pentru ipoteza în care criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, fiind necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, deşi recurenta-pârâtă şi-a întemeiat în drept cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile ce vizează încălcarea de către instanţa de apel a normelor de procedură se circumscriu motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., perspectivă din care urmează a fi analizate.

Normele de procedură pretins a fi fost încălcate de către instanţa de apel sunt reprezentate de dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., în acest sens recurenta-pârâtă invocând nedovedirea unor aspecte de fapt susţinute de către intimata-reclamantă, precum şi faptul că instanţa nu a dispus din oficiu administrarea probei cu înscrisuri, respectiv cu dosarul de executare silită nr. x/2020 al B.E.J. C..

Recurenta-pârâtă critică, astfel, sub un prim aspect modalitatea în care instanţa a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată pe baza probelor administrate, într-o manieră pe care aceasta o consideră incorectă, deoarece nu corespunde cu propria sa viziune asupra temeiniciei acţiunii.

Aşa fiind, pretinzând încălcarea la judecata în fond a principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, partea ignoră, pe de o parte, împrejurarea că această critică a fost invocată ca motiv de apel şi că a primit, prin hotărârea recurată, o dezlegare jurisdicţională în privinţa modului de acţiune a acestui principiu.

Pe de altă parte, întrucât temeinicia stării de fapt reţinute de instanţa devolutivă nu poate fi repusă în discuţie în calea extraordinară de atac a recursului, motivele de nelegalitate astfel formulate nu se circumscriu şi nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată de recurenta-pârâtă.

Totodată, Înalta Curte arată că, în raport de dispoziţiile art. 254 alin. (5) C. proc. civ., " (5) Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc".

Dacă admisibilitatea probelor se examinează din perspectiva art. 255 C. proc. civ., aptitudinea probelor de a fi utile soluţionării procesului este o chestiune de evaluare a potenţialului fiecărei probe de a dovedi faptele propuse, ce ar contura situaţia de fapt necesară a fi stabilită în vederea aplicării normelor de drept învederate ca temei juridic al pretenţiei deduse judecăţii.

Potrivit art. 22 coroborat cu art. 254 alin (5) C. proc. civ., judecătorul este în drept să ordone administrarea de probe suplimentare în vederea stabilirii situaţiei de fapt a cauzei, altele decât cele propuse de părţi dacă apreciază necesar acest lucru, prerogativă ce implică evaluarea asupra utilităţii unor astfel de probe, care nu este supusă controlului instanţei de recurs.

Aşa fiind, cu atât mai mult partea nu poate reproşa instanţei de apel omisiunea de a nu fi găsit necesar să administreze din oficiu probe suplimentare, în raport de dispoziţiile art. 254 alin. (6) C. proc. civ.: " (6) Cu toate acestea, părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii".

Înalta Curte reţine că, din perspectiva incidenţei motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat şi dispoziţiile art. 663 alin. (3) C. proc. civ., art. 1.516 alin. (2), art. 1.266 C. civ.

Aceste argumente nu pot constitui critici de nelegalitate, câtă vreme sunt invocate omisso medio, direct prin cererea de recurs, nefiind invocate în cursul judecării apelului unde recurenta-pârâtă a avut calitatea de apelantă.

Sub un ultim aspect, Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă a expus şi critici în raport de art. 3.3 din cele două contracte de subînchiriere, vizând neemiterea facturilor fiscale de către intimata-reclamantă, precum şi consecinţa juridică ce decurge din acest fapt, atât cu privire la momentul la care creanţa a devenit scadentă şi exigibilă, cât şi cu privire la rezilierea contractelor de subînchiriere.

Înalta Curte arată că acele critici prin care se urmăreşte cenzurarea aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă, interpretarea dispoziţiior contractuale şi o nouă judecată a fondului, sunt incompatibile cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă şi, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1711A din 14 noiembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1711A din 14 noiembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 septembrie 2025.