Res judicata preclusion of re-litigating contractual obligation classification in subsequent loss-of-use damages claim

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2025

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (…)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 11.09.2020, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să o oblige să le plătească suma de 1.200 euro pentru fiecare lună cuprinsă în perioada 25.10.2017-10.09.2020, respectiv suma provizorie de 43.200 euro, cu titlu de daune-interese pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosinţă a locuinţei contractate, precum şi daune-interese în continuare, pentru prejudiciul ce li se va cauza până la data predării la cheie a locuinţei, după recepţia la terminarea lucrărilor şi finalizarea completă a cartierului Henri Coandă din care face parte şi apartamentul nr. x, situat în blocul A24. De asemenea, reclamanţii au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată.

Pârâta a chemat în garanţie Oraşul Voluntari, solicitând ca, în cazul în care va cădea în pretenţii, acesta să achite sumele pretinse de reclamanţi.

La 08.09.2022, reclamanţii şi-au majorat câtimea obiectului, solicitând ca pârâta să le achite suma de 45.432 euro, cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului, aferentă perioadei 25.10.2017-30.05.2022.

Prin sentinţa civilă nr. 589/10.03.2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea, astfel cum modificată, a obligat pârâta să plătească reclamanţilor suma de 45.432 euro, reprezentând despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosinţă a locuinţei în perioada 25.10.2017-30.05.2022, precum şi suma de 12.278,77 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, a respins cererea de chemare în garanţie, ca neîntemeiată şi a obligat pârâta să achite chematului în garanţie suma de 5.950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, Agenţia Naţională pentru Locuinţe a declarat apel, iar A. şi B. au promovat un apel incident împotriva considerentelor.

Prin decizia civilă nr. 1570/25.10.2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul principal, ca nefondat, a admis apelul incident şi a înlăturat considerentele primei instanţe referitoare la efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2015, pe care le-a înlocuit cu propriile considerente.

Agenţia Naţională pentru Locuinţe a declarat recurs împotriva deciziei din apel, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de prim control judiciar, iar în subsidiar, reţinerea cauzei spre rejudecare de către instanţa de recurs.

În motivare, a susţinut că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi că instanţa de apel a încălcat sau a aplicat greşit normele de drept material; a invocat, astfel, cazurile de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Printr-o primă critică, autoarea recursului a imputat instanţei omisiunea analizării argumentelor pe care le-a adus în sprijinul calificării obligaţiilor sale ca fiind unele de diligenţă, consecinţă a greşitei aplicări a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 608/24.06.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019, având nr. iniţial x/2015.

A învederat că între dosarul de faţă şi cauza anterioară nu există identitate de părţi, obiect şi cauză, iar în aceste condiţii curtea de apel a încălcat dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., atribuind jurisprudenţei calitatea de izvor de drept, cu nesocotirea art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

Mai mult, a reliefat că jurisprudenţa pe care a depus-o în sens contrar a fost înlăturată, în contrast cu valorificarea deciziei amintite, în favoarea reclamanţilor.

Aceleaşi statuări au fost apreciate ca nesocotind art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi, astfel, materializând şi motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia atacată a ignorat convenţia părţilor şi cauza acţiunii, apreciind, opus curţii de apel, că din contractul de mandat rezultă că obligaţiile sale, de urmărire a executării şi finalizării lucrărilor, sunt unele de diligenţă şi nu de rezultat.

A argumentat că hotărârea reflectă greşita aplicare a art. 969, art. 973, art. 983 şi art. 1.532, raportat la art. 1.539 din C. civ. de la 1864.

A criticat decizia recurată şi pentru că aceasta conduce la concluzia obligării sale la realizarea de utilităţi şi dotări urbane din fonduri proprii, deşi singura obligaţie legală ce îi revenea era aceea de a încheia convenţii cu autorităţile administraţiei locale pentru realizarea lor, iar aceasta a fost îndeplinită prin semnarea convenţiei nr. MM1909/06.05.2004.

Prin întâmpinare, A. şi B. au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Va fi analizată în primul rând critica prin care recurenta invocă greşita aplicare a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 608/24.06.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019, ce a fundamentat soluţia de admitere a apelului incident promovat de reclamanţi.

Examenul hotărârilor pronunţate de instanţele devolutive reflectă că tribunalul a refuzat să activeze efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, statuând că acţiunile privesc perioade diferite, cu particularităţi specifice.

Substituind aceste considerente cu propriile statuări, curtea de apel a arătat că autorii demersului judiciar au invocat o hotărâre pronunţată chiar într-un litigiu purtat împotriva aceleiaşi pârâte, având ca obiect obligaţiile izvorâte din acelaşi contract de mandat, prin care instanţa stabilise calificarea obligaţiilor ce reveneau Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, natura lor juridică, precum şi faptul că ele nu au fost executate până la data de 24.10.2017.

Prin urmare, curtea a circumscris obiectul dezbaterilor contradictorii din prezenta cauză la posibilitatea pârâtei de a dovedi executarea, după data de 24.10.2017, a obligaţiilor astfel cum au fost calificate în litigiul anterior, precum şi la dreptul acesteia de a contesta întinderea prejudiciului pretins cu titlu de lipsă de folosinţă a imobilului.

Opus susţinerilor recurentei, statuările reflectă o judicioasă aplicare a art. 431 alin. (2) C. proc. civ., întrucât Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, secţia Civilă a pronunţat sentinţa civilă nr. 12117/07.11.2018, schimbată prin decizia civilă nr. 1972/29.07.2020 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 608/24.06.2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care a obligat-o să plătească reclamanţilor din prezenta cauză suma de 38.477,16 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin lipsă folosinţă a imobilului în litigiu, în perioada cuprinsă între 18.12.2012 şi 24.10.2017.

Pentru a hotărî astfel, instanţele au reţinut că între părţile litigante a fost încheiat contractul de mandat nr. x/08.04.2008, având un obiect complex, prin care pârâta a fost împuternicită să reprezinte beneficiarul în raporturile cu proiectantul şi antreprenorul general, în vederea realizării scopului final, executarea şi finalizarea lucrărilor la termen. Ele au conchis că obligaţia asumată de Agenţia Naţională pentru Locuinţe de a urmări şi finaliza lucrările de construcţie a imobilului prevăzut în contract, până la termenul stipulat, are natura unei obligaţii de rezultat, şi nu de diligenţă.

Consideraţiile expuse relevă caracterul nefondat al criticilor prin care recurenta afirmă încălcarea normelor de procedură care reglementează autoritatea de lucru judecat şi a exigenţelor privind motivarea hotărârilor judecătoreşti.

Conduita curţii de apel, de a refuza analiza pe fond a criticilor privind calificarea obligaţiilor asumate prin contractul de mandat de actuala recurentă, este deliberată şi reflectă în mod judicios respectarea art. 431 alin. (2) C. proc. civ., căci efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat se opunea reluării dezbaterilor în legătură cu aspectele deja tranşate, câtă vreme, participând în procesul anterior, pârâta a beneficiat de toate garanţiile procesuale pentru a-şi apăra dreptul.

Din această perspectivă, raţionamentul prin care curtea de apel a înlăturat argumentele prin care pârâta urmărea să repună în discuţie aspecte tranşate definitiv în litigiul anterior întruneşte exigenţele reglementate de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi art. 6 § 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, căci obligaţia de motivare adecvată a hotărârilor, ce revine instanţelor judecătoreşti, se raportează la natura deciziei şi trebuie determinată în lumina circumstanţelor cauzei.

Aceste considerente se opun şi analizei criticilor expuse de autoarea recursului împotriva dispoziţiei de respingere a propriului apel, prin care - subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - a arătat că obligaţiile sale ar fi unele de diligenţă, fundamentându-şi această concluzie pe aplicarea dispoziţiilor de drept material care reglementau contractul de mandat în C. civ. de la 1864.

În acord cu instanţa de apel, Înalta Curte reţine că imutabilitatea dezlegării jurisdicţionale anterioare se produce deplin între părţile litigante, astfel că, în prezenta cauză, ele nu mai pot repune în discuţie calificarea obligaţiilor asumate de pârâtă şi încălcarea acestora până la 24.10.2017; totodată, hotărârile instanţelor devolutive relevă că nu a fost făcută proba îndeplinirii lor, ulterior acestei date.

Tot astfel, întrucât obligaţiile recurentei au natura unor obligaţii de rezultat, sunt lipsite de pertinenţă susţinerile prin care se invocă obligaţiile Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, ale constructorului sau ale antreprenorului general, cu scopul de a valida diligenţele recurentei şi de a susţine, contrar celor reţinute de instanţa de apel, că răspunderea acesteia ar fi fost angajată în mod greşit.

Faţă de ansamblul considerentelor anterioare, reţinând că motivele de nelegalitate invocate nu au aptitudinea de a atrage casarea hotărârii, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 1570/25.10.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2025.