Loss-of-use damages claim upheld as limited to date certain after cassation; appeal rejected.

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2025

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (…)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 30.04.2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1.300 euro/lună (echivalentul a 6.060 RON/lună, la cursul de 4,6618 RON/1 euro) pentru perioada 30.04.2015 - 30.04.2018, în total, suma provizorie de 46.800 euro, reprezentând 218.172,24 RON - compusă din suma de 1.200 euro/lună, daune-interese pentru acoperirea prejudiciului constând în lipsa de folosinţă a imobilului contractat, în sumă totală de 43.200 euro, evaluată provizoriu, până la stabilirea prin expertiza tehnică de evaluare a sumei exacte, şi din suma de 100 euro/lună, reprezentând daune morale -, precum şi a sumei reprezentând prejudiciul cauzat prin lipsa de folosinţă şi valoarea daunelor morale ce se vor acumula în continuare, până la data predării la cheie a locuinţei, după recepţia la terminarea lucrărilor şi finalizarea completă a cartierului Henri Coandă din Bucureşti, din care face parte şi locuinţa tip S9, aflată pe lotul cu număr cadastral x. Reclamantul a solicitat, de asemenea, şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Agenţia Naţională pentru Locuinţe a invocat prin întâmpinare excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a chemat în garanţie pe S.C. B. S.R.L.

Prin încheierea din 01.10.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale procesuale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a VI-a Civilă a aceleiaşi instanţe, pe rolul căreia dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2018*.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, secţia Civilă la 08.03.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, solicitând obligarea acesteia să asigure finalizarea lucrărilor de construire a locuinţei de pe lotul x din cartierul Henri Coandă, prin realizarea recepţiei la terminarea lucrărilor şi predarea locuinţei la cheie, şi să finalizeze lucrările de investiţii pe teritoriul aferent Sectorului 1 Bucureşti, potrivit planurilor de urbanism aprobate şi etapizate în funcţie de graficele de lucrări pentru cartierul de locuinţe, coroborate cu termenele de punere în funcţiune a locuinţelor.

Prin întâmpinarea depusă în acest dosar, pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

Prin încheierea din 04.07.2019, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, secţia Civilă a admis excepţia conexităţii şi a dispus conexarea dosarului nr. x/2019 la dosarul nr. x/2018.

Prin cererea adiţională din 10.12.2019, reclamantul a precizat cuantumul daunelor-interese solicitate pentru lipsa de folosinţă la suma de 46.154 euro, aferentă perioadei 30.04.2015-10.06.2019, precum şi de 880 euro lunar, în continuare, până la predarea la cheie a locuinţei, ulterior recepţiei la terminarea lucrărilor şi finalizării complete a cartierului Henri Coandă. Totodată, a arătat că solicită daune morale în cuantum de 100 euro lunar.

Prin sentinţa civilă nr. 3839/20.12.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţiile prescripţiei dreptului la acţiune şi lipsei calităţii procesuale pasive, a admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 46.154 euro, în echivalent în RON la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii, reprezentând daune-interese pentru lipsa de folosinţă aferente perioadei 30.04.2015-10.06.2019, a sumei de 880 euro/lună, reprezentând daune-interese pentru lipsa de folosinţă, în continuare, până la data predării efective a locuinţei situate în amplasamentul Henri Coandă, lotul nr. x, precum şi a sumei de 30 euro/lună, cu titlu de daune morale, începând cu 30.04.2015 şi până la predarea efectivă a locuinţei. Totodată, a admis cererea de chemare în garanţie şi a obligat S.C. B. S.R.L. la plata către pârâtă a sumei de 46.154 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, a sumei de 880 euro/lună, reprezentând daune-interese pentru lipsa de folosinţă ce se va acumula din 11.06.2019 şi până la data predării efective a locuinţei tip S9, precum şi a sumei de 30 euro/lună, începând cu 30.04.2015 şi până la momentul predării efective a locuinţei. Cererea conexă a fost respinsă, pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 7.529,93 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, şi chemata în garanţie a fost obligată la plata către pârâtă a sumei de 6.076,91 RON, cu acelaşi titlu.

Împotriva acestei sentinţe, Agenţia Naţională pentru Locuinţe a formulat apel, iar A., apel incident.

Prin decizia civilă nr. 1915/18.12.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins capătul de cerere privind daunele morale, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a respins apelul incident formulat de apelantul-reclamant A..

Împotriva deciziei, Agenţia Naţională pentru Locuinţe a declarat recurs.

Prin decizia nr. 1325/26.05.2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul, a casat în parte decizia recurată, a trimis cauza aceleiaşi instanţe spre o nouă judecată a apelului declarat de Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi a menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei.

În al doilea ciclu procesual, prin încheierea din 13.12.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea de administrare a probei cu expertiză tehnică de evaluare imobile, solicitată de intimatul-reclamant, ca nefiind utilă soluţionării cauzei.

Prin decizia civilă nr. 2006/20.12.2023, a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtei la plata prejudiciului constând în lipsa de folosinţă pentru perioada ulterioară datei de 10.06.2019, a admis în parte cererea de chemare în garanţie, a respins ca neîntemeiată cererea de obligare a S.C. B. S.R.L. la plata prejudiciului constând în lipsa de folosinţă pentru perioada ulterioară datei de 10.06.2019, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate şi a obligat intimatul-reclamant la plata către apelantă a sumei de 3.276 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

A. a declarat recurs împotriva acestei decizii şi a încheierii din 13.12.2023, solicitând casarea lor, cu consecinţa, în principal, a rejudecării cauzei de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în subsidiar, a trimiterii cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.

În motivare, a arătat că, prin hotărârile date, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, că hotărârile nu cuprind motivele pe care se întemeiază, că instanţa de apel a nesocotit autoritatea de lucru judecat, dar şi că a încălcat sau aplicat greşit normele de drept material; a invocat, astfel, motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

Subsecvent expunerii circumstanţelor cauzei şi a etapelor procesuale precedente, recurentul a arătat că respingerea probei cu expertiza tehnică în specialitatea evaluare imobiliară - solicitată pentru conturarea certitudinii prejudiciului cauzat în perioada cuprinsă între momentul efectuării raportului de expertiză în faţa primei instanţe şi cel al pronunţării deciziei instanţei de apel, în rejudecare - a condus la admiterea apelului pârâtei şi la înlăturarea obligaţiei acesteia de reparare a prejudiciului cauzat ulterior datei de 10.06.2019.

Invocând art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 C. proc. civ., autorul căii de atac a afirmat că instanţa de apel a nesocotit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., neglijând că îndrumarea trasată de instanţa de casare, de a limita reparaţia acordată exclusiv la prejudiciul care poate fi stabilit cu certitudine, nu doar că nu excludea acoperirea vătămării cauzate începând cu 11.06.2019, ci îi impunea să cerceteze producerea urmărilor vătămătoare în respectiva perioadă.

Recurentul a evidenţiat că, circumscriind dreptul la repararea prejudiciului exclusiv perioadei anterioare datei de 11.06.2019, instanţa de apel a eludat decizia de casare, limitând perioada pentru care îi pot fi acordate despăgubirile.

Subsumat ipotezei de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., autorul recursului a susţinut că hotărârile recurate încalcă dispoziţiile art. 500, art. 501 alin. (3) şi (4) şi art. 476-479 C. proc. civ.

A afirmat că proba cu expertiză era admisibilă în condiţiile art. 501 alin. (4) şi art. 479 alin. (2), raportat la art. 255 C. proc. civ., întrucât, în rejudecarea după casare, părţile sunt îndreptăţite să solicite administrarea de probe noi şi să beneficieze de efectele devoluţiunii.

Or, curtea de apel, a reliefat recurentul, a interpretat greşit statuările instanţei de casare, valorificându-le pentru respingerea pretenţiilor ulterioare datei de 10.06.2019, deşi prin acţiune se solicitase acordarea despăgubirilor şi pentru perioada ulterioară hotărârii primei instanţe, iar de la momentul pronunţării ei şi până la rejudecarea apelului au trecut 4 ani, în care pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile de rezultat asumate contractual.

Autorul recursului a apreciat că, astfel, instanţa de apel a încălcat art. 478 alin. (5) C. proc. civ., i-a negat dreptul de a fi indemnizat pentru pierderea suferită în perioada de trei ani, calculată regresiv faţă de momentul soluţionării definitive a litigiului şi îl obligă să formuleze o acţiune nouă, la fiecare interval de trei ani.

Prevalându-se de cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susţinut că motivarea dispoziţiei de respingere a probei cu expertiză tehnică de evaluare imobiliară încalcă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. - întrucât nu permite decelarea bazei juridice a hotărârii adoptate şi nu face posibilă declanşarea şi efectuarea controlului judiciar - şi nesocoteşte art. 254 alin. (5) şi art. 395 C. proc. civ.

Autorul recursului a afirmat că şi decizia atacată este casabilă din această perspectivă, deoarece se limitează la a relua considerentele instanţei de casare şi omite raţionamentul propriu al curţii de apel.

Subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că decizia atacată se întemeiază în mod greşit pe prevederile art. 1.385 alin. (2) C. civ. şi încalcă art. 1.073 şi urm. din C. civ. de la 1864.

În continuare, a subliniat că neîndeplinirea obligaţiei de predare a locuinţei finalizate şi recepţionate obligă pârâta, în temeiul art. 1.073 şi art. 1.075 din C. civ. de la 1864, la repararea integrală a prejudiciului, care a dobândit caracter cert, prin simpla trecere a timpului, fără îndeplinirea obligaţiei asumate.

Autorul căii de atac a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, iar în situaţia casării cu reţinere pentru evocarea fondului, administrarea probei cu expertiză în specialitatea construcţii - evaluare imobiliară.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la 31.07.2024, Agenţia Naţională pentru Locuinţe a invocat excepţia nulităţii recursului şi, în subsidiar, a solicitat respingerea lui ca nefondat.

În cauză, s-a derulat procedura de filtrare a recursului, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., fiind întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a căii de atac, care a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că au dreptul de a depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, drept de care părţile nu s-au prevalat.

Prin încheierea din 19.03.2025, excepţia nulităţii a fost respinsă, iar recursul a fost admis în principiu, părţile fiind citate pentru dezbateri.

Analizând decizia şi încheierea atacate, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Criticile circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ. impun delimitarea cadrului procesual configurat în faţa instanţei de rejudecare prin decizia de casare pronunţată în ciclul procesual anterior, prin care instanţa supremă a constatat că, incluzând în prejudiciul la plata căruia a obligat pârâta şi prejudiciul viitor, instanţa de apel a aplicat greşit art. 1.385 alin. (2) C. civ. În consecinţă, a stabilit în sarcina instanţei de apel obligaţia de a limita reparaţia numai la prejudiciul cert, arătând că nu întruneşte această condiţie pierderea ce urma să se acumuleze până la predarea efectivă a locuinţei.

Prin încheierea şi decizia atacate, curtea de apel a respins proba cu expertiză şi, reformând sentinţa primei instanţe, a înlăturat obligaţia pârâtei de plată a daunelor-interese pentru acoperirea prejudiciului constând în lipsa de folosinţă a imobilului pentru perioada ulterioară datei de 10.06.2019, statuând că stabilirea cuantumului prejudiciului prin raportare la valoarea chiriilor pe piaţa imobiliară, valabilă la 10.06.2019, nu îi susţine caracterul cert.

A notat că nu se poate prezuma că nepredarea imobilului va avea drept cauză neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către apelanta-pârâtă, că va fi făcută cu vinovăţie, ori că nu vor fi incidente cauze de înlăturare a caracterului ilicit sau a vinovăţiei.

Păşind la analiza setului de critici îndreptat împotriva încheierii din 13.12.2023, circumscris măsurii de respingere a probei cu expertiză de evaluare a imobilelor, Înalta Curte va înlătura obiecţia de nemotivare.

Reaminteşte, cu acest prilej, că încuviinţarea şi administrarea probelor se subsumează temeiniciei hotărârii şi, prin urmare, nu pot forma obiect al cenzurii instanţei de casare; în recurs, dispoziţiile instanţelor devolutive privind probele pot fi verificate exclusiv sub aspectul conformităţii lor cu legea, potrivit finalităţii căii extraordinare de atac, consacrată de art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În aceste limite, constată că instanţa de apel a apreciat că examinarea pretenţiilor reclamantului, al căror caracter litigios subzistă, putea fi realizată pe baza probelor deja administrate până la momentul solicitării noii expertize.

Din perspectiva echităţii procedurii judiciare, motivarea corespunde atât cerinţelor art. 233 alin. (1) lit. j) C. proc. civ., cât şi exigenţelor art. 6 § 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum au fost conturate în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, de exemplu prin hotărârea din 24 octombrie 1989, pronunţată în cauza H c. Franţei (nr. 10073/82, pct. 70).

Celelalte obiecţii îndreptate împotriva încheierii recurate - circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 C. proc. civ. - sunt plasate pe premisa potrivit căreia, în rejudecare, instanţa era chemată să cerceteze prin probe partea din prejudiciu care îndeplineşte condiţia certitudinii.

Teza propusă ignoră că părţile pot accesa efectul devolutiv în rejudecare în limita dezlegărilor obligatorii ale instanţei de casare care le restrâng, implicit, şi interesul de a propune probe.

Aşadar, după casare, judecata era limitată exclusiv la operaţiunea aritmetică de deducere din suma la plata căreia a fost condamnată pârâta a cuantumului pretins cu titlu de prejudiciu viitor, iar numai în legătură cu determinarea sumei astfel rezultate părţile puteau propune probe.

O concluzie contrară nu se poate întemeia pe dispoziţiile art. 501 alin. (4) C. proc. civ., care - contrar recurentului - nu pot extinde obiectul rejudecării consecutive casării dincolo de limitele trasate de alin. (3) al aceluiaşi articol.

Rezultă din cele de mai sus că instanţa de apel a stopat în mod judicios tentativa recurentului de a depăşi obiectul noii judecăţi în apel prin formularea unor motive noi, care ar fi modificat natura pretenţiei litigioase. Astfel, dacă prin actul de sesizare susţinea că prejudiciul nu s-a produs încă, dar se va produce cu certitudine, prin cererea de probe afirma că acesta se materializase deja în perioada 2019-2023 şi solicita cuantificarea lui, configurând astfel o pretenţie derivată dintr-o urmare vătămătoare deja realizată.

De aceea, trebuie conchis că decizia de casare - şi nu dispoziţia de respingere a probei cu expertiză - a limitat prejudiciul la repararea căruia este îndreptăţit reclamantul, iar criticile privind încălcarea art. 501 şi art. 476-479 C. proc. civ. sunt nefondate.

Răspunzând afirmaţiilor recurentului privind încălcarea dreptului la un proces echitabil, instanţa supremă arată că determinantă în respingerea pretenţiei privind prejudiciul viitor a fost împrejurarea că, ex ante, certitudinea lui nu poate fi dedusă din simpla probabilitate a producerii în continuare a urmării vătămătoare, întrucât, în circumstanţele factuale ale cauzei, ea poate fi rezultatul faptei ilicite săvârşite de alte persoane, sau la producerea ei pot concura anumite împrejurări apte să exonereze de răspundere intimata.

Aşadar, instanţa de apel nu a negat dreptul reclamantului la repararea unui eventual prejudiciu, ci a constatat că, în limitele litigiului dedus judecăţii, acesta nu putea fi valorificat ca prejudiciu viitor.

Pentru toate motivele expuse, recursul împotriva încheierii din 13.12.2023 va fi respins.

Păşind la examinarea recursului declarat împotriva deciziei instanţei de apel, Înalta Curte înlătură critica de nemotivare, notând că instanţa de apel a constatat în mod judicios că este dispensată de la analiza situaţiei prejudiciului viitor, despre care a reţinut că nu îndeplineşte condiţia certitudinii prejudiciului.

Din această perspectivă, încorporarea în motivarea proprie a instanţei de apel a considerentelor deciziei de casare dă eficienţă caracterului lor obligatoriu, consacrat de art. 501 alin. (1) C. proc. civ. şi nu validează aserţiunea recurentului.

Criticile privind soluţionarea conflictului intertemporal de legi, care ar fi determinat aplicarea eronată a art. 1.385 alin. (2) C. civ. primesc eadem ratio acelaşi răspuns, căci problema legii aplicabile cauzei ratione temporis a intrat în puterea lucrului judecat şi nu mai putea fi pusă în discuţie.

Recursul declarat împotriva deciziei de apel este, aşadar, nefondat.

Recurentul a invocat şi situaţia juridică a chematului în garanţie, societate ce a fost radiată din Registrul comerţului, însă instanţa de recurs reţine că soluţia pronunţată asupra cererii de chemare în garanţie nu a fost recurată, astfel că împrejurarea arătată nu este aptă să afecteze legalitatea hotărârilor atacate.

Faţă de ansamblul considerentelor anterioare, reţinând că motivele de nelegalitate invocate nu atrag casarea hotărârilor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, soluţie care o înglobează şi pe cea de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2006/20.12.2023 şi a încheierii din 13.12.2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2025.